Predică la Duminica a XXVI-a după Cincizecime [2022]
Iubiții mei[1],
când ne lăfăim în confortul nostru, nu mai avem măsură în viața noastră. Nu mai știm unde să punem punct petrecerilor și pierderilor de timp. După cum, atunci când o luăm pe panta sărăciei și nu mai avem grijă de viața și de familia noastră, iarăși ne pierdem măsura. Căci păcat este luxul, după cum păcat este și lipsa de grijă pentru sănătatea noastră și a familiei noastre. Fiindcă atât excesul, cât și indiferența față de viața noastră sunt relele care ne strică viața. Pe oamenii bogați îi omoară traiul bun, pe când pe oamenii săraci îi omoară munca în exces și indiferența față de sănătatea lor. Prea multul și prea puținul nu ne fac bine, pentru că sunt în defavoarea noastră. Căci omul e creat de Dumnezeu pentru o viață echilibrată, pentru o viață atentă la sănătatea sufletului și a trupului său. Iar trupul nostru ne învață la fiecare vârstă măsura, numai că trebuie să îl ascultăm și să îl credem…
Înainte de a împlini vârsta de 45 de ani, fără să mă aștept la asta, într-o singură zi, n-am mai putut să mănânc sare, nici zahăr, nici grăsimi. Așa, deodată! Să zicem că primesc puțin tort, mănânc o feliuță din el, și deodată nu mai pot. Dar nu mai pot nu pentru că nu îmi place, ci nu mai pot pentru că trupul meu nu mai vrea excesul de zahăr. La fel stă treaba și cu mâncărurile sărate sau cu carnea grasă. Aș putea să mănânc puțin de tot din fiecare, dar nu mai pot mai mult. Nu pot să mănânc ca să mă satur, așa cum o făceam înainte de acea zi.
De aceea, fără să mă războiesc cu mine însumi, am înțeles că pentru mine a început o altă vârstă și la această vârstă așa stau lucrurile. Așa că am început să văd ce pot să mănânc și ce pot să beau odată cu această schimbare bruscă a firii mele. Și am constatat că pot mânca ciorba fără sare, că pot bea ceaiuri (respingătoare altădată) fără zahăr, că nu mai pot mânca dulcețuri și gemuri și nici nu mai pot bea sucuri și siropuri, dar pot mânca tot felul de legume și de plante și de fructe. Nu mai am nevoie de cafea și nici de energizante, nu pot mânca miere decât o linguriță-două, dar îmi place pâinea cu maia și cu semințe, ardeiul iute la ciorbă, lucrurile acrișoare sau amare, limonada, nucile, cerealele, semințele de tot felul. Iar dacă asta mai pot, asta mănânc, pe când bere, vin, țuică, palincă, whisky beau când e vorba de întâlnirea cu cineva sau în momente speciale, pentru că zilnic îmi ajung ceaiul și apa.
Și asta, pentru că fiecare vârstă are tabietul ei. Și dacă îl respecți, atunci știi să nu faci excese, pentru că excesele te costă medicamente și spitalizare. Iar dacă vrei să trăiești duhovnicește și să te sfințești continuu, atunci trebuie să ai grijă de sănătatea ta trupească. Pentru că trupul este partenerul continuu de nevoință al sufletului tău. Și dacă îl păstrezi sănătos și activ, dacă îi accepți sfaturile, el nu îți va fi o povară, atunci când voiești să îți materializezi gândurile, ci partenerul tău de-o viață.
…Mai înainte ca Domnul să spună parabola de azi [Lc. 12, 16-21], El ne-a spus motivația ei: „Vedeți și păziți-vă de lăcomie! Căci, când [este] a-i prisosi cuiva, viața lui nu este din averile sale [ὅτι οὐκ ἐν τῷ περισσεύειν τινὶ ἡ ζωὴ αὐτῷ ἐστὶν ἐκ τῶν ὑπαρχόντων αὐτοῦ]” [Lc. 12, 15, BYZ].
– Și ce ne-a spus aici?
– Ne-a spus că trebuie să vedem, să înțelegem profund cât de devastatoare e lăcomia pentru noi și să ne păzim să fim lacomi. Să nu fim lacomi la mâncare, nici la băutură, nici la averi și nici la plăceri. Pentru că orice exces e mortal pentru noi. După care, în a doua frază, Domnul ne-a spus că împlinirea noastră interioară nu stă în multul pe care l-am putea dobândi la un moment dat în viață, pentru că împlinirea vieții noastre nu e dată de averi, ci de viața curată, de viața cu El. Izvorul vieții e Dumnezeu, iar averile nu ne pot ține în viață, dacă El nu îngăduie asta. De aceea, oricât de mult ne-am dori să cumpărăm cu bani o zi din viața noastră, acest lucru nu se poate, pentru că viața noastră e darul lui Dumnezeu.
Și pentru că viața noastră e darul Lui cel scump, pentru ca noi să creștem mereu în viața cu El, nu putem să folosim această imensă comoară a vieții la întâmplare, ci trebuie să facem din viața noastră un izvor de viață veșnică. Și ne facem viața un izvor de pace și de sfințenie, un izvor de viață veșnică, numai dacă lăsăm viața lui Dumnezeu să ne inunde.
Teologia harului dumnezeiesc, hariologia, este mărturia duhovnicească despre viața lui Dumnezeu care ne inundă. Sfinții Părinți ai Bisericii vorbesc cu toții despre Dumnezeul Cel viu, despre Cel care ne umple pe noi de slava Lui. Și slava Lui, care e viața Sa, ne face și pe noi vii, pentru ca să fim veșnic vii împreună cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.
De aceea, viața și teologia Bisericii ne umplu de viața veșnică a lui Dumnezeu, de cea care ar trebui să ne inunde continuu pe toți. Și dacă e să fim bogați, adevărați magnați ai lumii, atunci trebuie să fim hiperbogați în viața și în cunoașterea lui Dumnezeu. Pentru că slava lui Dumnezeu inundă atât sufletul, cât și trupul nostru, și ne sfințește în mod deplin și ne dă să trăim o continuă îndumnezeire a persoanei noastre. Iar dacă atunci când păcătuim fără părere de rău și fără pocăință, noi ne satanizăm continuu, când ne îndumnezeim continuu, noi ne umanizăm continuu. Pentru că devenim tot mai mult oamenii pe care și-i dorește Dumnezeu, adică oamenii plini de toată atenția și delicatețea și frumusețea duhovnicească.
– Și de ce e urâtă lăcomia înaintea lui Dumnezeu?
– Pentru că e nesimțită și indiferentă! Lăcomia se odihnește în exces, mănâncă, bea, se veselește [Lc. 12, 19] și nu se gândește la nimeni. Nu se gândește nici măcar la sine, la excesul pe care îl produce în om. Pentru că omul e atent doar la ce bagă în el, doar la ce are, și face abstracție de lumea în care trăiește, cât și de scopul vieții sale. Căci dacă scopul vieții noastre ar fi fost să mâncăm toată ziua, atunci am fi avut un trup care să permită acest lucru. Dar noi nu avem un trup de gigant, ci un trup cu un stomac relativ mic, după care mergem la baie. Și mergem la baie, pentru că stomacul nostru nu e un sac fără fund, ci un săculeț în care putem pune puțină mâncare și băutură. Iar dacă eternizarea în timp ar fi scopul vieții noastre, bătrânețea și decrepitudinea ne strică falsa părere despre viață. Pentru că, cu cât înaintezi în vârstă, nu ți se deschide pofta de viață, ci ți se închide, pentru că puterile tale sunt tot mai slabe.
Iar dacă mâncarea, băutura, somnul și distracția nu sunt scopul vieții noastre, ci scopul vieții de acum e sfințirea vieții noastre, adică pregătirea noastră interioară pentru viața veșnică, pentru viața cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui, tocmai de aceea excesul material nu e în favoarea, ci în defavoarea noastră. Pentru că noi trebuie să ne despărțim interior tot mai mult de materie pe timp ce îmbătrânim, trebuie să ne înduhovnicim tot mai mult și nu să ne umflăm tot mai mult trupul nostru. Căci îngrășarea trupului e totuna cu îngrășarea bolilor din noi, cu accelerarea lor în viața noastră.
Și dacă nu știm care e scopul vieții noastre, acela de a ne sfinți viața, tocmai de aceea suntem nebuni. Căci „Dumnezeu i-a zis lui: «Nebunule [Ἄφρον], [întru] această noapte sufletul tău îl cer de la tine [ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ]! Iar pe care le-ai pregătit, al[e] cui va fi [vor fi][ἃ δὲ ἡτοίμασας, τίνι ἔσται]?»” [Lc. 12, 20, BYZ]. Și vedem aici că Dumnezeu condamnă nebunia axiologică și nu nebunia fiziologică. Căci cel care nu poate gândi bine, pentru că are o problemă neurologică, nu e nebun în fața lui Dumnezeu, ci un om bolnav. Dar cel care își pregătește veșnicia pe pământ și nu în sufletul și în trupul său e nebun de legat. Pentru că omul cu minte, omul sănătos duhovnicește, se îmbogățește continuu întru Dumnezeu, se îmbogățește în sfințenia Lui și nu își strânge comori telurice [Lc. 12, 20].
– Și de ce e nebun de legat omul care vrea să se înveșnicească pe pământ?
– Pentru că el face acest lucru, când vede foarte bine că toți mor în jurul lui și când știe că și el va muri mâine-poimâine! Cum să îți mai strângi bogății la infinit, dacă știi că mori?! Ce faci cu ele, dacă știi că nu poți pleca cu nimic de aici, ci doar cu ce ai în suflet?!! Și suntem nebuni de legat dacă credem că putem birui împotriva morții, când știm foarte bine că toți vom muri. Atunci, dacă tot murim, ce rost are să credem că ne eternizăm aici?
Și cu toate că știm ce trebuie să facem, ne comportăm ca și când nu am ști. Și ne comportăm ca și când nu am ști, pentru că nu ne luăm în serios timpul vieții noastre. Acesta, scurt și foarte scurt, în care trebuie să facem o groază de lucruri împlinitoare pentru noi. Căci timpul vieții noastre e timpul ascezei noastre, e timpul sfințirii noastre, e timpul mântuirii noastre, e timpul în care trebuie să ne împlinim interior prin împlinirea vocației noastre.
Adesea, la interviuri, ești întrebat „ce-ai fi făcut, dacă n-ai fi fost cel care ești”. Sau „cum te-ai fi comportat în nu știu ce situație în care altul a dat greș”. Însă, atunci când ai o vocație, o chemare de la Dumnezeu, și o împlinești cu conștiință în viața ta, nu te mai poți crede altul. Poți face mai multe lucruri colaterale vocației tale, dar ea este cea care te împlinește. Iar eu nu vreau să îmi imaginez cum aș fi fost eu fără a fi Preot, pentru că aceasta e vocația mea de la Dumnezeu. Și când slujesc, când mă rog, când povățuiesc, când scriu, eu nu uit niciodată cine sunt, pentru că sunt una cu cine trebuie să fiu, sunt una cu vocația mea. Pentru că asta înseamnă a avea o vocație: a te simți cel care ai fost chemat să fii. A fi tot mai mult cel care ai fost chemat de El să fii.
Dacă m-am născut în 1977, nu vreau să mă fi născut în alt an și nici în altă zi. Pentru că ziua, luna și anul ne-au fost dăruite de Dumnezeu și nu sunt o întâmplare oarecare. M-am născut într-o maternitate, m-am născut din anumiți părinți, într-o anume familie, am locuit la sat, apoi la oraș, sunt bărbat și nu femeie, am făcut anumite studii, am anumite experiențe, sunt cine sunt și nu vreau să fiu altul. Și nu vreau să fiu altul decât sunt, pentru că am înțeles că toate datele existenței mele sunt daruri de la Dumnezeu și nu întâmplări. Nu știu cât voi trăi, nu știu când voi muri, dar știu că tot timpul vieții mele e pentru a mă îmbogăți duhovnicește și nu pentru a câștiga lumea toată.
Învăț continuu lumea noastră. Sunt deschis continuu spre a cunoaște oameni și locuri și cărți și experiențe. Dar cunosc pentru a mă zidi duhovnicește și nu pentru a mă urâți interior la nesfârșit. Mă rog mult, mă împărtășesc mereu cu Domnul, citesc mult, scriu mult, vreau ca totul să fie bine în întreaga lume și în orice om, fapt pentru care mă bucur de binele real al fiecărui om. Dar știu că întreaga umanitate și întreaga creație vor fi transfigurate de Dumnezeu, pentru că toate vor fi umplute de slava Lui. Iar viața noastră durabilă nu e cea de aici, ci este cea din veșnicie, când, ca ființe transfigurate, vom trăi în slava lui Dumnezeu.
De aceea, nu caut să mă înveșnicesc în timp, pentru că văd moartea cu ochii, dar caut să mă îndumnezeiesc în timpul vieții mele. Pentru că acesta, timpul meu cel prea scurt, e timpul când eu mă îmbogățesc în Dumnezeu. Și Dumnezeu ne dăruie timpul mântuirii tocmai pentru ca să ne aprindem dumnezeiește pentru El. Pentru ca să ne aprindem de slava Lui și să luminăm prea frumos înaintea Lui. Căci noi suntem făcliile duhovnicești ale lui Dumnezeu. Suntem făcliile pascale ale lui Dumnezeu, care umplu de bucurie și de pace și de înțelegere sfântă pe cei care Îl caută pe Dumnezeu.
Așadar, iubiții mei, când știm ce vrea Dumnezeu de la noi și când facem voia Lui necontenit, atunci ne umplem tot mai mult de înțelepciune și de viață sfântă. Când El e cu noi și în noi prin slava Lui, atunci ne vindecăm de nebunie, de nebunia axiologică, pentru că începem să alegem ceea ce e cu adevărat bine pentru noi. Și binele nostru se naște din rugăciune, din post, din milostenie, din priveghere, din spovedirea păcatelor noastre, din împărtășirea cu Domnul cu toată inima, din slujirea Lui și a oamenilor. Binele nostru real e împlinirea noastră interioară. Și nu ne putem împlini interior decât curățindu-ne, luminându-ne și sfințindu-ne mereu viața noastră.
Dar ca să ne împlinim interior trebuie să înțelegem că voia lui Dumnezeu este cea care ne împlinește. Și nu putem înțelege faptul că voia Lui ne împlinește decât împlinind poruncile Sale. Căci poruncile lui Dumnezeu sunt adevărata noastră viață, adevărata noastră gândire, adevărata noastră experiență, adevărata noastră veșnicie. Și, dorind-o pe ea, nu mai vrem nimic altceva, pentru că ea ne e de ajuns. Amin!
[1] Începută la 17. 13, în zi de miercuri, pe 16 noiembrie 2022. Cer înnorat, 11 grade, vânt de 2 km/ h.