Zi: 21 noiembrie 2022

Iubiții mei[1],

intrarea și rămânerea Preacuratei Stăpâne în Templul de la Ierusalim trebuie să ne lumineze pe noi să intrăm mereu cu evlavie multă în Biserica lui Dumnezeu, să Îi slujim Lui cu pace și să rămânem întru slava Lui. Căci atunci când ne umplem de slava Lui, noi suntem biserici ambulante ale Sale, pentru că suntem mereu cu El și El cu noi. Fiindcă, în fapt, asta și dorește acest praznic de la noi: să ne învețe conștiința de a fi eclesiali. Să ne învețe să fim biserici vii ale lui Dumnezeu, în care I se slujește Lui întotdeauna.

Și când intrăm în Biserica lui Dumnezeu, noi intrăm pentru ca să vorbim cu Dumnezeu. Și vorbim cu El, spunându-I cele ale noastre, pe măsură ce auzim voia Lui cu noi. Pentru că Slujbele Bisericii sunt pline de teologie, adică de voia lui Dumnezeu cu noi, oamenii. Și când auzim voia Lui și o înțelegem tot mai mult, pentru că o trăim în viața noastră, începem să avem o voie duhovnicească, una care dorește ceea ce dorește și Dumnezeu.

Că una e să vrem un loc de muncă și alta e să ne fie bine în mod real la locul acela de muncă. Și e normal să Îi cerem lui Dumnezeu un loc de muncă, pentru că avem nevoie să trăim, dar și mai normal e să ne lăsăm călăuziți de El pentru a-l obține și pentru a munci acolo. Căci El știe cel mai bine de ce avem noi nevoie. Și dacă venim la El cu cererea noastră trebuie să Îl lăsăm pe El să ne călăuzească în alegerea noastră și în tot ceea ce facem în viața noastră.

Așa că, a veni la Dumnezeu, în Biserica Sa, înseamnă a-L lăsa să ne vorbească, să ne călăuzească pururea în mod punctual. A veni la El înseamnă a-L asculta în mod activ. Pentru că Dumnezeu ne vorbește în multe feluri în fiecare zi a vieții noastre. Ne vorbește printr-un om, printr-o pagină citită, printr-o imagine, printr-un eveniment, printr-o luminare dumnezeiască, printr-o minune. Numai noi să fim deschiși tot timpul spre El, spre înțelegerea voii Sale. Și nu putem fi deschiși spre El decât prin rugăciune continuă, prin iertarea tuturor, prin smerirea continuă a noastră, prin umplerea noastră de milostenie, de bucurie și de pace. Căci El vorbește cu cei care sunt plini de pacea și de bucuria Sa.

Iar Dumnezeieștii Părinți care au vorbit despre viața isihastă a Preacuratei Stăpâne în Templu, despre copleșitoarea ei curăție și sfințenie și despre preadumnezeieștile ei vedenii dumnezeiești, au subliniat iubirea ei plină de râvnă pentru a-I sluji Domnului. Pentru că dorea să fie cu totul numai a lui Dumnezeu. S-a dăruit cu totul Lui, fără rest, tocmai de aceea și Domnul S-a dăruit ei cu totul. De unde învățăm că sinceritatea totală e marea intrare la Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu îl cunoaște pe cel care e sincer cu totul în iubirea lui pentru El și acestuia i Se arată pe Sine Însuși. Și când vedem că un anumit Sfânt Părinte a avut vedenii dumnezeiești de copil sau în adolescența lui, asta înseamnă că a fost plin de sinceritate și de iubire pentru El de când era mic. Iar Dumnezeu Se arată tuturor pe măsura iubirii și a sincerității și a curăției lor.

Da, Dumnezeu nu greșește niciodată! Nu greșește atunci când dă daruri mari oamenilor. Pentru că darurile Sale sunt pe măsura inimii și a vieții lor. Darurile Sale sunt pe măsura râvnei lor de a-I sluji Lui și de a sluji tuturor. Iar dacă noi ne umplem de invidie și de ură pe darurile pe care El le dăruie oamenilor, greșim foarte mult. Pentru că Îl invidiem și Îl urâm tocmai pe El, pe Cel care e bun cu toți, dar Care dăruie fiecăruia după inima sa.

Așa, pentru câteva minute sau pentru o zi, ne-ar plăcea să fim un anume Sfânt, pentru că ne place sfințenia și frumusețea lui. Dar el, Sfântul care ne place nouă, nu a fost un Sfânt de-o zi, ci de-o viață. Însă și noi, oricare am fi noi, putem fi Sfinții lui Dumnezeu, dacă trăim o viață cu El, fără ca să vrem altceva decât pe El. Căci această continuitate neîntreruptă a vieții cu Dumnezeu e sfințenia, e ceea ce putem trăi, pentru că putem fi Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că noi, la Dumnezeiescul Botez, am fost sfințiți de Dumnezeu prin slava Lui și nu trebuie să facem altceva decât să rămânem întru sfințenia Lui. Pentru că a fi creștin înseamnă a fi Sfânt, a trăi în sfințenie tot timpul.

Numai că sfințenia nu înseamnă imobilitate! Sfințenia nu e o poză, nu e ceva din afara mea, nu înseamnă părerea altora despre mine, ci sfințenia este cum arăt eu în mine însumi, când sunt cu Dumnezeu tot timpul. Sfințenia e taina mea, e viața mea cu Dumnezeu, e umplerea mea mereu de slava Lui și de teologia Sa cea îndumnezeitoare, e bucuria și împlinirea mea continuă.

Tocmai de aceea, când cineva îi vede pe Sfinți, nu îi vede din afara lor, ci din lăuntrul lor! Și ca să îi vezi pe Sfinți trebuie să fii în slava lui Dumnezeu de care Sfinții sunt plini. Ca să îi vezi pe Sfinți trebuie să fii și tu unul dintre ei. Și dacă ești unul dintre Sfinții lui Dumnezeu, atunci nu vrei în niciun fel să îi minimalizezi pe Sfinți, chiar dacă vei vedea și unele mici lipsuri, mici scăderi, mici păcate ale lor. Pentru că și tu ai conștiința păcatelor tale celor multe și mari. Iar Sfinții sunt prietenii tăi, sunt ajutătorii tăi, sunt mijlocitorii tăi în fața lui Dumnezeu, sunt învățătorii tăi în fiecare zi. Și pe măsură ce îi vezi pe ei, te vezi și pe tine însuți. Și această cunoaștere dumnezeiască de sine, această cunoaștere prin slava lui Dumnezeu, e cea care ne ajută în mod real pe calea mântuirii noastre.

Una e să vrei o anume viață și alta e să trăiești viața care te împlinește. Și mi-am dat seama din înțelegerea oamenilor, că mulți se înhamă la o viață care nu e a lor, care nu e pentru ei, dar o aleg pentru că le place. Mulți s-au făcut Monahi sau Preoți sau Episcopi pentru că le-a plăcut, dar nu pentru că îi împlinește această viață. Și aceasta se petrece, pentru că oamenii aleg ceea ce le place, dar nu ceea ce îi împlinește. Și ca să fi ales ceea ce te împlinește, ar trebui să fi ales duhovnicește acea viață. Să fi ales modul tău de viețuire împreună cu Dumnezeu, văzând în mod profund ce îți face un nespus de mult bine.

– Și care e diferența dintre a alege ceea ce îți place și a alege ceea ce îți face bine, ce te împlinește?

– E una enormă! Pentru că atunci când tu alegi ceea ce îți place, alegi tu, omul cu privire mărginită, care nu înțelegi ce e bine pentru tine. Dar când asculți voia lui Dumnezeu, când Îl lași pe El să te învețe ceea ce te împlinește, atunci alegi ceea ce pare defavorabil pentru tine la prima impresie, dar care, pentru tine, e o împlinire enormă. Pentru că tu cauți ceea ce nu văd oamenii, ceea ce nu strălucește, ceea ce nu te izbește din prima, dar care, atunci când îți revelezi viața din interior, este o minune copleșitoare.

La prima impresie, Preacurata Stăpână a fost închisă în Templul din Ierusalim între 3 și 12 ani. Închisă între niște ziduri timp de 9 ani de zile. Dar când ți se revelează curăția și sfințenia vieții ei celei mai presus de Îngeri, când auzi că numai la ea, din toată lumea, a venit Domnul și S-a întrupat din pântecele ei, pentru că doar pe ea a dorit-o, atunci rămâi fără glas. Pentru că tu nu te-ai așteptat să iasă nimic bun din închiderea între niște pereți. Căci mulți se plictisesc, pentru că ei cred că n-au ce face toată ziua. Dar n-au ce face, pentru că n-au început să facă lucruri reale pentru ei, pentru mântuirea lor. Căci dacă ai începe să te nevoiești pentru mântuirea ta, n-ai mai avea chef de somn, pentru că ziua ți s-ar părea prea mică pentru câte ai de făcut. Dar tocmai pentru că n-ai început să fii serios cu viața ta, ai atâta timp de pierdut. Căci dacă ai fi serios cu tine, n-ai avea niciodată timp liber. Sau ți-ai lua liber când n-ai mai putea să mai trăiești de atâta oboseală și epuizare, așa cum s-a petrecut cu mine.

Când cineva m-a întrebat ce am scris și publicat până acum și i-am arătat cărțile scrise sau editate de către mine, el mi-a spus că sunt un alt Origen – numele său real este Orighenis [Ωριγένης][2] –, în sensul că scriu și public mult ca și acela. Însă eu scriu pe măsura la cât pot, la cât timp am, pe măsura luminărilor lui Dumnezeu în viața mea. Și nu sunt împlinit cu cât scriu și public, pentru că s-ar fi putut și mai mult. Dar când un om își vede de viață, de tabieturi, de afaceri și mai scrie din când în când câte o carte, e normal să fie bulversat de către tine, care scrii zilnic. Dar pentru mine, care scriu zilnic, nu e o mare împlinire că scriu câteva pagini, pentru că eu aș vrea să scriu zilnic câteva zeci de pagini. Și pentru că asta nu se petrece, eu mă simt neîmplinit ca scriitor, deși producția mea de carte e mare. Pentru că știu de ce sunt în stare, iar, pe de altă parte, trebuie să accept cât pot să scriu în fiecare zi. Iar a accepta ceea ce poți să faci înseamnă a fi împlinit cu viața ta. Pentru că una e cât ești în stare să faci și alta e cât poți să faci la propriu, în condițiile reale ale vieții tale.

De aceea, uneori scriu și predic în grabă, pentru că n-am mult timp la dispoziție, pe când alteori, având mai mult, mă împlinesc mai mult prin ceea ce scriu, pentru că cercetez noi și noi lucruri pe care le dezbat. Aprofundez lucrurile, așadar. Însă, și dacă le spun pe scurt și dacă spun lucruri în mod aprofundat, dacă mă împlinesc prin ceea ce scriu, eu sunt împlinit. Pentru că am scris în funcție de cât timp am avut la dispoziție, iar ceea ce am scris a trecut prin mine. Iar dacă a trecut prin mine, dacă eu am fost împlinit cu ceea ce am scris, atunci sunt împlinit, chiar dacă eu aș fi putut să fac mai mult. Dar cum să fac mai mult, dacă n-am avut timp? Însă, cât am putut să fac, îmi asum, pentru că mă reprezintă. Și ceea ce mă reprezintă, mă împlinește, pentru că mă umple de binele pe care mi-l doresc.

Așadar, iubiții mei, Preacurata Stăpână ne învață împlinirea în casă, în camera noastră, ne învață împlinirea interioară. Căci și dacă ieșim, și dacă stăm în casă, împlinirea noastră e interioară, e cât bine facem în noi înșine. Strigătul nostru către Dumnezeu, grija noastră pentru înțelegerea voii lui Dumnezeu și pentru curăție și sfințenie, tot binele pe care îl facem e împlinirea noastră interioară. Căci oriunde suntem și orice facem ne simțim bine în noi înșine, atâta timp cât suntem plini de slava lui Dumnezeu, de bucurie și de pace.

Iar locul nostru de muncă e bun, dacă ne simțim împliniți în noi înșine, adică, dacă putem face lucrurile pe care ni le dorim pe baza lui. Dacă ne putem întreține, dar ne putem și liniști interior, atunci e bun pentru noi, căci el e împlinirea noastră. Și tot la fel stă treaba cu viața pe care ne-o alegem. Căsnicia e după cum ne-o facem noi împreună cu Dumnezeu. Iar dacă simțim ceea ce ne împlinește, adică viața cu Dumnezeu, atunci facem din casa noastră biserica lui Dumnezeu, pentru că nu acceptăm sfaturi care să contravină acestei meniri sfinte a căsniciei noastre. Și când credem că trebuie să ne facem Monahi trebuie să așteptăm voia lui Dumnezeu cu noi. Pentru că trebuie să distingem între ceea ce credem că putem face și ceea ce putem în mod real. Iar Monahi, Preoți și Episcopi ajungem pe baza la ceea ce putem face în mod real. Și ceea ce putem face în mod real se vede. Cei care zidesc Biserici și Mănăstiri cu ajutorul altora, dar nu se zidesc și pe ei înșiși, se văd. Și se văd neîmpliniți, pentru că pun căruța înaintea cailor. Căci mai înainte de a face lucruri exterioare trebuie să faci lucrurile interioare. Trebuie să faci în tine pace, trebuie să faci în tine inimă plină de bucurie și de încredere în Dumnezeu și în oameni, pentru ca să poți mișca lucrurile din jurul tău.

Căci lucrurile din jurul nostru se fac și fără noi pe șantier, dacă știm să supraveghem construirea lor, dar lucrurile din noi înșine nu se fac decât de către noi. Și așa cum avem grijă de ciment și de cărămizi și de muncitori și de bani pentru construcții, putem avea grijă și de rugăciune, de milostenie, de iertare, de pace, de bună-înțelegere cu toți. Pe șantier te poți ruga, după cum te rogi la Slujbă: cu aceeași pace și încredere în voia lui Dumnezeu. Pe câmp, la sapă, sau la masa de scris, te poți ruga la fel: cu aceeași bucurie și pace. Poți da la animale rugându-te, poți călători rugându-te, poți face mâncare rugându-te, te poți bucura de Dumnezeu și de oameni și pe patul de spital și în călătorie și la muncă și în concediu, pentru că oriunde ești cu Dumnezeu.

De aceea, a veni înseamnă a rămâne. A veni la Biserică înseamnă a rămâne cu Dumnezeu, pentru că El e cu noi tot timpul. Și a fi cu Dumnezeu și a călători cu El tot timpul e împlinirea vieții noastre, pentru că n-avem timp decât pentru El. Amin!

---

[1] Începută la 6. 49, în zi de joi, pe 17 noiembrie 2022. Cer înnorat, 10 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Origene.