Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [13]
Autorul simte „ceara caldă a înserărilor” și „mireasma liturgică de pe câmpii” (Chip), vede „arborii în rugăciune” (Pantelimon) și cum „toamna roșie adoarme în aur vechi” (Plâns), aude „adierea depărtatelor mări în cari s-au stins clopotele/ grele ale rugăciunilor” (Celei venite) sau cum „liniști curg” și „noaptea se roagă” (Ascultări). Iar, în poemul Tălmăcire, se întreabă arghezian:
Ce face Dumnezeu cu atâtea păduri și ape?
Astăzi ca de obicei vrea să aducă seara,
seara care șovăie ca un fum [de tămâie] în biserică,
seara care își trimite miresmele [liturgice] înainte,
seara care șovăie în cimitire sus
pentru cei ce mor de bunăvoie [pentru Dumnezeu].
Ce face Dumnezeu cu atâtea clopote?
A poruncit să vie ceasul lor,
[ceasul Vecerniei,]
prin câmpie sunetul îmbracă miresmele,
cirezile trimit un muget trist,
de mii de ani se tânguie tălăngile.
E foarte lin pentru toate sufletele.
Pe urmă dă voie stelelor, dă drumul lunii
Iar pe pământ cântă oamenii, broaștele, câinii.
Ceasul înserării, al Vecerniei la care se cântă Lumină lină, „e foarte lin pentru toate sufletele”!
Poezia e un tablou al genezei, în varianta lui Vinea. Pentru că, la ceasul înserării, la Vecernie se citește psalmul 103, despre care spuneam altădată că e o deuterogeneză[1]. Este eminescianul „ceas al tainei, asfințit de sară” (Trecut-au anii…)”, când izvorăsc luna și stelele, spre amintirea izvodirii primordiale a lumii.
Întrebările retorice („Ce face Dumnezeu cu atâtea păduri și ape?”; „Ce face Dumnezeu cu atâtea clopote?”) sunt în locul exclamațiilor retorice din scrierile patristice și din toată literatura lumii, care laudă pe Dumnezeu pentru frumusețea nemărginită a creației Sale.
Ion Vinea știe foarte bine că ceasul înserării este acela în care Dumnezeu este lăudat pentru crearea acestui univers miraculos. De aceea, simțirea sa spirituală receptează extinderea fumului de tămâie din Biserică, a miresmelor liturgice ale Vecerniei și a glasului de clopote line, „prin câmpie”, unde „sunetul îmbracă miresmele”, și în tot universul înconjurător.
Ca și la Arghezi, Biserica se extinde cosmic, incluzându-i atât pe cei vii, cât și pe cei adormiți („seara care șovăie în cimitire sus/ pentru cei ce mor de bunăvoie”).
Sunetul clopotelor se revarsă peste „mugetul trist” al cirezilor și peste tânguirea tălăngilor „de mii de ani”. Tristețea și tânguirea lumii sunt vechi, durerile ei se aud, răvășitoare, de milenii. Dar miresmele și sunetele Bisericii le îmbracă în pace, încât „e foarte lin pentru toate sufletele”. Chinurile se alină în pacea Bisericii.
Dumnezeu aduce seara, cu miresme eclesiale și cântece line de clopote, „Pe urmă dă voie stelelor, dă drumul lunii/ Iar pe pământ cântă oamenii, broaștele, câinii”. Pentru că, atunci când Dumnezeu recreează lumea, când începe o nouă zi (în mod tradițional-bisericesc, o nouă zi începe odată cu Vecernia, de aceea se și citește psalmul creației, 103), atunci toată făptura „cântă”, atât cea rațională („oamenii”), cât și cea irațională („broaștele, câinii”).
Toată făptura Îl laudă pe Domnul când El ne dă să retrăim nașterea lumii, începând o nouă zi. Și întreg universul se sfințește prin cântecele de clopote și miresmele care se revarsă din Biserică.
Limbajul poetic poate părea lipsit de solemnitate, ireverențios – intenția poeților moderni(ști) fiind aceea de a-și tăinui metaforic credința – dar mesajul este identic cu cel al psalmilor, al imnelor religioase.
[1] În articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/.