Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [14]

Același ceas al înserării îl înfioară și într-un alt poem, unde spune: „Iată ora miresmelor,/ ora ierburilor arse [de lumina asfințitului]./ Apele-și iau cântecul de ieri /…/ Bang. Un sunet plin/ trece rar ca o lumină/ peste viața reculeasă și deplină/ dintr-un peisaj creștin. // Pe sub sonorul adăpost/ turme seculare vin”… (Ton). Deși, aici, clopotul i se pare o „inimă ce sună a pustiu” – ca altădată în poemul Melancolie[1] al lui Eminescu –, tocmai pentru că lumea contemporană nu mai e un „peisaj creștin”, cu „viață reculeasă și deplină”.

O altă poezie, cu titlul Geneză, recuperează ideea lui Eminescu de anamneză a începutului de lume, dar în același timp, leagă momentul creației dintâi de cel al recreării lumii, adică de cel al învierii eshatologice:

Freamătul izvorului din mine
rătăcind prin codrii mei l-ascult
ca pe o poveste de demult
cu turnuri, șanțuri, spectre și jivine.

Stranii ore ale orbului meu gând
dibuind prin șoapte, zvon și umbre,
iarba pală a țărmurilor sumbre,
mâinile și pasul tremurând,

de-a simți sub lespezi și ferige
începutul veșnicului cânt,
viața ridicată din mormânt,
nopților ursitele să-și strige.

Dorința învierii („viața ridicată din mormânt”) apare și în alte poezii, ca spre exemplu în Popas, în care „aici unde mor drumurile ostenite/ ca umbre lungi de zboruri nevăzute/ să-mi fie lespedea de înviere”. Pentru că moartea nu e veșnică, ci e un pas spre înviere.

Cum spuneam și undeva mai sus, poetului nu îi era necunoscută practica rugăciunii, mai ales în ceasuri de descumpănire: „Sunt azi ca un câmp/ de mărăcini cu cer roșu în fund,/ sau ca un cătun risipit sunt/ și cojit în amurg ca un dâmb. // Doamne, lasă-mă să mă închin ție”… (Impas); „Vindecă, Doamne, o fată/ care e singură într-un spital din câmp./ Te-am văzut pe-o tăblie de lemn/ scris printre slove luminate /…/ Gând cuminte dă-i, ca florile de tei,/ coarda curcubeului în mâini, s-o sară,/ și puterea cailor de la carul soarelui/ și voința fără greș din trunchiuri” (Rugăciune), voința de a crește drept.


[1] A se vedea comentariul meu publicat aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/04/melancolie/. Acesta a intrat, ulterior, în cărțile mele: Studii literare, vol. 3 (https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/23/studii-literare-vol-3/), și, respectiv, în volumul 6 al Istoriei de față (https://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *