Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [15]

Deși neliniștit, adesea anxios, Vinea caută pacea rugăciunii, liniștea suprafirească (mai presus de firescul vieții cotidiene, pământești) a slujbelor religioase sau a atmosferei monahale:

Ții mintea: în tăcerea din arhondaric
focul își închidea pleoapele câte una.

A fost după o zi cu izvoare și brazi
când porțile s-au desferecat sunând
și aria dintre pridvoruri ne-a surâs
cu sângele din mușcate, cu peretele de zorele.

Seara a șovăit și în sfârșit a descins
prin soarele care se întețea de moarte
când stupii au tăcut și florile s-au stins
și muntele și-a tras broboada din cer
peste coama-i aspră de cărbune.

(Priveghi)

În toată poezia lui, rugăciunea, privegherea, Biserica (chiar evocată simbolic, prin anumite elemente eclesial-liturgice) reprezintă refugiul sufletesc, după multe peregrinări și decepții, locul interior de pace și de regăsire de sine.

Când „gândul mi-e plin de ce-a fost/ cum e marea de corăbii, catargul de oboseala păsărilor”, atunci, „printre osemintele deșertului/ caut somnul, ruga și uitarea” (Recessus).

Iubirea însăși – chiar destrămată de multe ori, evocată pe un ton elegiac, în multe poezii – nu e concepută ca o relație pasageră, ci e legată de eternitate, consună cu idealul înveșnicirii:

Ce frumoase între noi cuvintele
luminând de-a lungul anilor.
Cum din sunet și din visul singur
s-a împlinit în ele înțelesul.

Fost-au unele țesute
din sideful efemer al crinilor,
altele au crescut din jarul sângelui,
zvonesc cele din urmă sub domurile serii.

Sunt clopotele în gând sunând vecia noastră,
oră cu oră cuprinsă de amândoi.
Iubirea e de mai-naintea noastră
și mult ne poartă dincolo de noi.

(Vecie)

„Iubirea e de mai-naintea noastră”, pentru că e de la Dumnezeu, „și mult ne poartă dincolo de noi” pentru că El ne poartă mai departe.

Reapare, și în această poezie, sacralizarea înserării: „domurile serii”.

Timpul înserării e aproape ubicuu în lirica lui Vinea. Pentru poet, este timpul în care sacrul înmiresmează profanul: „Ana, din ce palide aleie/ numele tău risipit/ în silabe de suvenir, adie/ prin limpede și pascal asfințit? // Fluturii, Ana, se ostenise,/ alb liliacul și rochia ta,/ clopotele, deniile și petalele. Ca un glas ziua se depărta. // Seara, tăcerea, stelele noi,/ Ana din vis, de lumini luminată…” (Medalion).

Înserarea pascală aduce cu sine liniștea, „tăcerea”, dar și „stele noi”, pentru că Învierea Domnului a însemnat o a doua creație a lumii.