Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [16]
Într-un alt poem de dragoste, declamă arghezian: „mergi singură prin basmul metalic ce se-ncheagă,/ pe unde-și trase vara pulpana de azur,/ că preajma mea de-altare și-alei te cere-ntreagă/ și-n creștetul simțirii te-nfigi ca plopul dur” (Dintr-o toamnă).
În același poem, din care tocmai am citat, remarcăm (și nu e prima dată) peisaje care l-ar așeza pe Ion Vinea în vecinătatea lui Vasile Voiculescu și Ion Pillat:
Septembrie cu drumuri de-aramă prin pădure,
cu-ntârzieri de cornuri și povârnișuri moi
pe cari se-opresc din umblet întoarcerile sure
de turme cu talange și botul în trifoi,
cu haitele de vânturi gonește păsări ude
și toarnă-n desfrunzire făclii cu floarea-n jos,
iar resemnarea-și rupe un chiot ce se-aude
din via luminată cu pulbere de os.
Viața și moartea își împletesc luminile. Sau, mai bine zi, ambele stau sub cupola aceleiași lumini a harului dumnezeiesc, pe care Vinea o sesizează adesea în versurile sale.
Deși considerat poet al modernității extreme, al avangardei, Vinea promovează poezia cosmosului și detestă orașul și consecințele citadinizării, ca și Blaga:
„Citadinule, vino în viață,/ ferestrele toate au vibrat,/ fâlfâie primăvara-n steagurile din față,/ monoplanul zbârnâie-n azurul vărgat. /…/ Nu vii și n-auzi, inimă cauterizată,/ nu-ți scuipi țigara, chip nevropat?/ Pe ulița grasă sună Primăvara”… (Îngerul a strigat).
Mai mult, întâlnim, în poezia sa, elegia satului și a codrului, nostalgia pierdutei armonii a firii umane cu ritmurile rustic-cosmice:
„Fată cu părul ca seceta,/ cu dorul ca paiul,/ cu inima ca luceafărul,/ mi-amintești satul din chenarul livezilor,/ cumpăna de lemn și jgheabul ei verde,/ marginea pădurilor cu iarbă pitică/ pe care zăcea cartea necitită. // Fată a trestiilor și a tălăngilor,/ în comoara codrului pasărea fluiera”… (Fira).