Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [17]

Apar chiar și nostalgii voievodale:

„O stea pe tâmpla [catapeteasma cerului] din Ardeal./ E muntele sau e vreun voievod/ că sperie-se câinii stânelor/ și aerul se turbură ca gârlele? // Drumurile tari din munți/ pogoară la hanuri de piatră și lemn,/ auzi povești de la hotare vechi/ și-ntre opaițe vioara ținutului” (Hotare).

Regăsim, de asemenea, în versurile sale, medievala cugetare la ruine (vanitas vanitatum) și la moarte:

La sumbrele turnuri suit-am peste râpa de var,
de oameni acum și de vremuri, pe culme, uitate.
Fost-au cândva o vajnică pavăză pentru cetate.
Astăzi la umbra lor numai turmele pasc împăcate
sub ochii de piatră cei goi și holbați în zadar
spre fluviul de la hotar.

Nimeni nu m-a-nsoțit decât, în sfârșit,
seara cu luna-i spectrală
și un foșnet prin buruieni și prin rariștea pală.
Atunci s-au desprins din unghere și vis cobele și liliecii
și copleșit m-am întors pe urmele albe ale potecii.

Până pe pragu-mi tocit vântul m-a petrecut cu vechile-i arii.
Casa intrată-n pământ. Poarta roasă de ploi și de carii.
Gârbovi și robi în priveghiul lor fremătau în noapte arțarii.
…Colb am stârnit mai apoi, pretutindeni prin cameri deșarte.
Pecetluită pe zid, ruginea panoplia mea, printre oglinzile sparte
și nu era nici lucru, nici loc să nu-mi amintească de moarte.

(Retorsus)

Ca odinioară pe Grigore Alexandrescu – în poezia Miezul nopții –, contemplarea vestigiilor istorice îl poartă pe Vinea spre a descoperi ruinele propriei vieți.

Am remarcat, în lirica românească, perpetuarea acestui refren vechitestamentar și medieval, al deșertăciunilor, cu multă insistență, până la Nichita Stănescu și Marin Sorescu, adică la poeții postbelici.