Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [18]
„Luna spectrală” îl însoțește adesea pe poet. Ca un omagiu adus lui Eminescu, el îi numește pe poeți „Lunateci”, în sensul de contemplatori ai spectacolului ceresc al înserării, cu izvorârea ei de lună și de stele, care amintesc geneza lumii:
Ce lună veche astă-seară
pe cerul de atlas uzat.
Tăcerea și-a desfășurat
infoliul nedescifrat
prins în pecetea lui de ceară.
Peste orașul statuar
o palidă eternitate
perindă Umbre clătinate.
Dorm scări, havuzuri și palate
țesute-n visul legendar.
Noaptea pentru Lunateci, una
și singură din început,
primește ruga lor de lut
la țărmul ei solemn și mut
spre care-i poartă, – veche, – luna.
(Nocturnă)
„Din început” înseamnă: de la începutul lumii. Căci, așa cum am spus, „Lunatecii” sunt îndrăgostiții de contemplarea semnificațiilor primordiale pe care le citesc în biblia cosmică, mai cu seamă în paginile cerului înstelat: „Tăcerea și-a desfășurat/ infoliul nedescifrat/ prins în pecetea lui de ceară”. Regăsim aici, așa cum spuneam și altădată, concepția creștină, păstrată din vechime și exprimată în psalmul 18, 2-3: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei rostește cuvânt și noaptea nopții vestește cunoaștere”[1]. De unde Eminescu a dedus „Ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). În aceeași tradiție, Ștefan Petică contemplase cerul înstelat ca pe o „carte veche cu taine sibiline” (Moartea visurilor, VI) – peticiene sunt și versurile: „Dorm scări, havuzuri și palate/ țesute-n visul legendar”.
Cerul înstelat e un „infoliu nedescifrat”, închis cu „pecete de ceară”, pentru că este o biblie tainică, care, ca și Biblia, nu poate fi descifrată de cei care nu caută să primească de la Dumnezeu harul înțelepciunii și al cunoașterii. Iar Vinea nu dorea a fi numărat printre cei indiferenți: „cărțile toate le-a citit/ și stelele, una câte una” (Casa din Mangalia).
Cerul e de „atlas uzat”, urmând iarăși o foarte veche tradiție poetică românească, ce pleacă de la Coresi și Dosoftei, care, traducând psalmul 8, au vorbit despre urzirea stelelor și a lunii cu degetele lui Dumnezeu. Reamintesc doar poetizarea lui Dosoftei: „Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale,/ Cu toată podoaba, și-i pornit cu cale./ Ai tocmit luna să crească, să scază,/ Să-ș[i] ia de la soare lucoare din rază./ Stele luminate ce lucesc pre noapte,/ De dau cuviință, Tu le-ai urzât toate” (Ps. 8, 7-15). Tot Dosoftei a ilustrat poetic mătasea cortului/ casei lui Dumnezeu, în psalmii versificați (Ps. 41, 16; 73, 14 și 83, 44).
Coborând pe firul acestei tradiții, la Eminescu, „ceru-i negru, – pe-ntinsori de catifea/ Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea” (Călin Nebunul). La Ștefan Petică: „Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă/ Pe care lunecară mâni albe de princese,/ Și-n falduri care pe-albastre culmi se lasă/ Scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese” (Când vioarele tăcură, XV). Iar la Arghezi: „Noaptea, pe șesuri, se desface lină,/ La nesfârșit, ca dintr-un vârf de caer,/ Urzit cu fire de lumină./ E o tăcere de-nceput de leat”… (Belșug).
Luna e „veche”, așadar, pentru că aduce cu sine înserarea de la începuturile lumii. Arghezi, în poemul Restituiri, utilizează același epitet: „Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,/ Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini”. Unde „vechile lumini” sunt stelele la fel de vechi ca și luna din poezia lui Vinea.
Iar luna cea „veche” îi poartă pe poeți spre rugăciune: spre a-și înălța, în noapte, „ruga lor de lut”: în rugăciunile ortodoxe, spunem adesea că ne rugăm lui Dumnezeu „cu buze de lut”, ceea ce ne întărește convingerea că poetul vorbește din experiență.
„Lunatecii” se roagă „la țărmul” nopții, „solemn și mut”, pentru ca ruga lor să plutească în liniște spre Dumnezeu.
[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/