Predică la Duminica a XXVII-a după Cincizecime [2022]

Iubiții mei[1],

m-au fascinat dintotdeauna mulțimile de oameni. Fie că văd mulțime de oameni la piață, în bâlci, la gară, la spital, la judecătorie, la supermarket, la o manifestație sau la Biserică, oamenii adunați la un loc sunt o lecție profundă de teologie, de psihologie, de sociologie pentru mine. Pentru că, deși sunt la un loc, fiecare e cu lumea lui. Și, toți la un loc, spun o poveste, dar și fiecare e o poveste vie de viață. Iar când îți lași ochii asupra cuiva și îl privești îndelung, nu ai cum să nu te apropii de el, nu ai cum să nu ți-l faci prieten în inima ta, pentru că vezi multe trăsături ale tale în el.

Iar eu am nevoie să văd oameni, mulțimi de oameni, pentru ca să îmi aleg dintre ei pe acei oameni care mă intrigă, care mă interesează într-un mod special, pentru ca să îi studiez. Și astfel, asemui pe cineva cu altcineva, îmi place chipul sau doar nasul, ochii, părul, felul de a zâmbi sau de a privi sau de a vorbi al cuiva, simetria sau disimetria trupului, și fac din ei o schiță, un tablou, un personaj de roman, un dialog, o nedumerire, o replică, un sărut, o admirație. Pentru că oamenii au mereu ce să-mi spună, atunci când nu vor să îmi spună nimic sau când nu știu că îmi spun foarte multe lucruri despre ei înșiși. Fiindcă vederea lor e în mine și nu în ei. Și modul în care eu îi văd e un mod duhovnicesc, pentru că privesc lumea din jur și mă privesc duhovnicește, adică luminat de slava lui Dumnezeu coborâtă în mine însumi, ca și în dumneavoastră, la Botez. Și acest mod duhovnicesc de a vedea lumea e ceea ce cere Domnul de la noi toți, pentru că El ne cere să privim lumea cu ochii Săi, adică prin slava Lui, cea care ne dă să vedem în profunzimile vieții oamenilor spre folosul nostru, al tuturor.

Căci oamenii aleargă după mari Duhovnici, după oameni care văd în ei înșiși și în alții, și asta pentru ca să îi ajute cu problemele și cu patimile lor. Și e bună, e foarte bună alergarea după marii Duhovnici și Teologi ai Bisericii, atunci când ai probleme de viață și de credință, pentru că avem nevoie de răspunsuri clare, de lămuriri în viața noastră! Dar, când tot cauți luminare la alții, trebuie să ceri mai întâi luminare de la Dumnezeu, căci El e luminarea noastră, a tuturor. Pentru că marii Duhovnici și Teologi ai Bisericii sunt preamari și preaminunați tocmai pentru că cer neîncetat curățire, luminare și sfințire de la Dumnezeu în viața lor. Și când mergi la ei, Dumnezeu îi luminează pentru tine, pentru problemele tale, pentru ca și tu să fii luminat prin ei de către El. Căci răspunsul bun, vindecător, care ne scapă de înșelările demonice din viața noastră e răspunsul lui Dumnezeu pentru tine.

Uneori nu găsim oameni să ne ajute duhovnicește, ci găsim cărți, rugăciuni sau înțelegem din ce trăim ce e în neregulă cu noi. Pentru că Dumnezeu ne luminează despre noi înșine și prin oameni și prin cărți și prin înțelegeri personale. Iar când primim luminarea lui Dumnezeu, ea este eliberare, e bucurie, e încredere, e întărire în viața noastră, pentru că înțelegem ce trebuie să facem.

În Evanghelia de azi [Lc. 13, 10-17], femeia cu duh de neputință [πνεῦμα ἀσθενείας], care era gârbovită [ἦν συγκύπτουσα][Lc. 13, 12, BYZ], adusă de spate și privea numai spre pământ este imaginea fidelă a celui care este aplecat numai spre el însuși, spre cine e și ce face el. Monomania iubirii de sine ne face să nu vedem pe nimeni la modul profund, ci doar periferic. Pentru că vedem mulțimea din fața noastră, care stă la rând la cumpărături, dar nu vedem pe niciunul la modul profund din viața noastră, ci pe noi ne enervează numai că nu se mai termină odată coada. Dar, dacă ne-ar fi interesat oamenii, am fi stat cu bucurie la rând și i-am fi privit îndelung pe fiecare, pentru că de la fiecare am fi înțeles câte ceva. Și nu ne-am fi enervat pentru noi, pentru că așteptăm, căci am fi plecat câștigați de acolo: cu înțelegeri profunde despre oameni. Dar pentru că ne interesează doar de noi, de aceea ne enervează când așteptăm, când nu primim ceea ce ne trebuie, când nu avem ce au alții, pentru că nu ne interesează de nimeni altcineva, ci doar de noi. Mereu de noi…

Și ne interesează doar de noi înșine, pentru că presupunem, în mod pueril, că dacă am avea tot ceea ce ne lipsește acum, noi am fi împliniți. Dar crezul ăsta al nostru e cu totul fals! Pentru că, dacă le-am avea pe toate, tot n-am fi împliniți. De ce?! Pentru că nu putem fi împliniți decât împreună cu Dumnezeu! Și vedem acest lucru atunci când ne cumpărăm telefonul mult dorit, când începem să îl utilizăm și, peste două-trei zile, începe să nu ne mai placă, pentru că începem să vedem tot felul de hibe la el și, pe cale de consecință, să ne dorim deja altul. Însă, dacă el ne-ar fi împlinit, nu ne-am fi dorit altul, ci ne-am fi mulțumit cu el. Dar ne dorim altul, tocmai pentru că nu suntem mulțumiți cu noi înșine. Nu telefonul e de vină, ci noi suntem de vină, pentru că suntem neîmpliniți interior! Și suntem neîmpliniți interior, pentru că nu Îl avem pe Dumnezeu în noi prin slava Lui, care să ne facă să ne mulțumim cu ceea ce avem.

După 25 de ani, în aceeași Judecătorie, am așteptat 5 ore pentru 5 minute. Și, pe la jumătatea așteptării, am fost introduși în sala de judecată și am putut participa la 4 dintre procesele anterioare nouă, adevărate spovedanii în public, care pe mine m-au siderat. Căci, în litigiu, erau moștenirile. Ba case, ba terenuri. Iar certurile între soți și între rude erau la ordinea zilei. Pentru că nu aveau înțelepciunea de a se înțelege unii cu alții.

Judecătorul a pus succesiunea noastră la urmă, pentru că a crezut că e ceva necurat la mijloc. De ce? Pentru că a văzut că una din părți, în loc să ceară jumătate-jumătate, conform legii, ea a cerut o sumă foarte mică drept moștenire. Tocmai de aceea, ne-a întrebat din capul locului dacă vreuna din persoane suferă de probleme psihice…Iar întrebarea lui a fost motivată, pentru că, până la noi, oamenii se certau pentru un petec de pământ, pentru trei lucruri din curte, pentru o nimica toată. Și nu înțelegea de ce una din părți dorește doar o mică parte din ceea ce îi revine de drept.

Însă, judecata judecătorului, cea legală, s-a terminat în 5 minute, nu datorită competenței și a înțelepciunii sale în a media între părți, ci pentru că eu făcusem anterior adevărata judecată, judecata cea duhovnicească. Căci eu stabilisem, între noi 4, această soluție duhovnicească, care, în aparență, e în defavoarea soției mele și a mea. Și am stabilit această soluție pe motive duhovnicești și nu financiare, fapt pentru care am odihnit cu ea pe toată lumea. Pentru că am judecat nu conform legilor omenești, ci a voii lui Dumnezeu cu noi, împlinind totodată dorințele adânci ale proprietarilor de drept față de noi, moștenitorii lor, care ne-au lăsat cu limbă de moarte să trăim în pace unii cu alții. Și când judeci duhovnicește, atunci nu te odihnesc lucrurile, ci oamenii. Și când odihnești oamenii, tu mai întâi te odihnești în mod desăvârșit, pentru că nimeni nu îți poate reproșa nimic.

Am judecat duhovnicește și n-am mai pierdut timpul la Judecătorie! Pentru că a pierde timpul acolo înseamnă a te înrădăcina în egoismul tău. Și a privi doar spre tine înseamnă gârbovire sufletească. De această gârbovire sufletească a vindecat-o Domnul pe femeie, pentru că  Satanas [ὁ Σατανᾶς] o ținuse legată timp de 18 ani [Lc. 13, 16, BYZ]. Căci ea nu mergea anchilozată, adusă de spate din cauza bătrâneții, ci din cauza demonizării. Pentru că Satanas o ținea legată în patimile sale și patimile te fac să privești numai spre pământ, numai spre cele trecătoare.

Căci de aceea oamenii stau pe loc și nu avansează în viața lor: pentru că stau cocoșați spre patimile lor și numai pe ele le cresc toată ziua. Ne creștem curvia, ne creștem ura, ne creștem invidia, ne creștem nerușinarea, ne creștem prostia în sufletul nostru ca pe zarzavaturile din curte: cu multă atenție, cu multă dăruire. Ne dăruim mult timp și mulți bani și multă energie pentru a ne crește patimile în noi înșine și nu le smulgem din rădăcină deloc. Cumpărăm zeci de pachete de țigări, zeci de sticle de băutură, tone de mâncare, dar nu cumpărăm și nu citim nicio carte teologică. Una care să ne învețe cât de rele sunt patimile noastre.

De aceea, cocoșarea sufletească e adevărata noastră stare interioară. În loc să fim drepți, să fim verticali, să fim frumoși, noi suntem urâți și cocoșați, zbârciți de bătrânețea patimilor noastre, pentru că nu ne place viața cu Dumnezeu, ci cea cu demonii. Însă, dimpotrivă, bătrânii duhovnicești, bătrânii frumoși ai Bisericii, sunt plini de curăție, de pace și de sfințenie. Ei au ce să ne spună, ce să ne învețe, cu ce să ne folosească, pentru că își adună mereu rugăciune, pace, frumusețe, sfințenie în inima lor. Își adună și au de dăruit tuturor din comoara lor, din comoara care sunt. Pentru că Dumnezeu, Cel care nu dă harul cu măsură, ci după inima omului, după râvna lui de a lucra cele sfinte, le dăruie din belșug slava Lui, pentru ca să se desăvârșească neîncetat.

Așadar, dacă dorim să știm ce înseamnă să fim oameni Drepți înaintea lui Dumnezeu, care Îl slăvim pe El [Lc. 13, 13, BYZ] cu toată ființa noastră, trebuie să ne vindecăm de patimile noastre cele grele. Cele cu care ne-a legat Satanas prin legăturile păcatului. Căci prin păcatele noastre ne legăm de demoni, de modul lor urât și pervers de viețuire. Și când nu mai dorim să le facem pe cele rele, pe cele drăcești, e semn că am început să le lucrăm pe cele dumnezeiești în viața noastră, pe cele care ne întineresc, ne înfrumusețează și ne bineînmiresmează veșnic.

Când au fost scoase Sfintele Moaște ale Sfântului Cuvios Dionisie Ignat din mormânt, Părintele Efrem de la Vatopediu, Starețul, a subliniat în predica sa făcută ad-hoc, că Sfântul Dionisie românul nu se spăla, avea această nevoință a nespălării trupului, dar el mirosea a bună mireasmă în mod continuu. În ciuda nespălării trupului, el mirosea bine și cu sufletul și cu trupul, pentru că era plin de buna-mireasmă a slavei lui Dumnezeu. Căci acolo unde e slava lui Dumnezeu e bucurie, pace, bună-mireasmă, curăție și sfințenie. Dar oamenii care sunt plini de demoni sau locurile pline de demoni miros urât duhovnicește. Trebuie numai să ai sufletul curat și vei simți acest miros urât peste tot pe unde demonii se aciuează. După cum, tot suflet curat trebuie să ai ca să-i simți și să-i vezi și să-i înțelegi pe Sfinții lui Dumnezeu, care trăiesc acum printre noi, pe pământ, și să te folosești duhovnicește de viața și de experiența lor cea îndumnezeitoare.

Căci sufletul curat simte, vede, miroase, gustă și pipăie duhovnicește cele duhovnicești, pentru că toate le face prin slava lui Dumnezeu cu care e împodobit din destul. Și dacă ne curățim mereu sufletul și trupul nostru, noi suntem releele slavei lui Dumnezeu, pentru că o trăim în viața noastră și o putem dărui tuturor prin rugăciunea și prin prezența noastră.

Dăruiți și dăruiți-vă continuu! Iertați, binecuvântați, mulțumiți, fiți recunoscători pentru toate! Iubiți-i pe toți, fără ideea de merit! Pentru că noi suntem iubiți de Dumnezeu nu pentru că merităm, ci pentru că El, Cel cu totul bun și milostiv, îi iubește pe toți oamenii, fiindcă voiește ca toți să aibă parte de binele lor veșnic. Amin!


[1] Începută la 9. 25, în zi de joi, pe 24 noiembrie 2022. Cer înnorat, 8 grade, vânt de 8 km/ h.