Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [2]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

3. Există cei care săvârșesc ritualuri sfinte și tainice, care curățesc petele din suflet. Când cei care le prăznuiesc s-au strâns cu toții într-o adunare întreagă și sunt pe cale să scoată, întru vederea tuturor, ca din cele mai adânci și tăcute altare, obiectele ritualurilor dumnezeiești și preasfințitoare – tainice, mistice, aparținând Dumnezeirii – ei nu săvârșesc niciodată o astfel de revelație în fața unei mulțimi oarecare, în care sunt amestecați neinițiații. [Atunci] cel ales dintre slujitori/ preoți – care este imediat dedesubtul celui mai înalt și intim cor al lui Dumnezeu – stă ca un purtător de tămâie înafara porților sfinte ale [altarului] celui preasfânt. Și, printr-o poruncă mare, el îndepărtează de curatele/ cinstitele obiecte pe cei care au obiceiul să râdă de astfel de lucruri. El însuși se teme [să se apropie] de acela prin care participantul necurat a fost alungat cât mai departe cu putință de bucuria nunții, pentru că nu purta hainele cuvenite pentru dumnezeiescul ospăț[1].

Din moment ce așa stau lucrurile, când venim răspunzând chemării Sale, nu ne atârnăm nădejdile de elocință, de povești dulci, de vorbăria deșartă a discuțiilor filosofice ori de scopuri retorice[2]. Și nici nu venim împodobiți în frenetice versuri iambice, care nu folosesc nimănui[3]. Căci, alături de Hristos, (mai) avem un însoțitor pe cale, care zice că înțelepciunea grecilor consideră Crucea absurdă, dar ea însăși [filosofia greacă] e prostie[4].

Vorbim [aici] despre Dumnezeiasca Scriptură care a fost arătată de un om cu glasul slab și cu limbă înceată[5], dar care, totuși, a fost în mod universal confirmată și prețuită de către oameni de la țară [păstori], agricultori, pescari, cizmari și [alții] neînvățați. I-a jenat/ rușinat pe deștepți[6]. I-a arătat pe ei a fi tâmpiți și deșerți[7].

Așadar, pentru acum [cartea de față], nu va fi nicio disertație din partea noastră despre forme, intervale, rotații, mecanisme, cicluri, inerții și schimbări, orbite, antipozi, măsurători ale cerului și ale timpului, axul stelelor, astrologie, viteza soarelui, destin sau despre fazele și mișcările lunii sau eclipse; nici despre constelații sau despre stele individuale observate în ele; nici despre maree și inundații, din cauza cărora sunt aduse și cutremurele împotriva unui loc – sau cel puțin așa fantazează ei, cei care sunt antrenați în această știință [așa-zis] matematică și [care e, de fapt,] hazardată.

Biserica a fost salvată de aceste strădanii [vane], ca de o adevărată calamitate devastantă, de către Cuvântul care locuiește în toți și este adevărat. Căci dacă Biserica ar fi descoperit fiecare mișcare a soarelui și a lunii și a cerului și a pământului și a vânturilor și a stelelor, de ce câștig s-ar fi bucurat oare[8], în afară de o glorie trecătoare și înșelătoare?

II.1 În schimb, Biserica ascultă! Și este învățată că două creații au ieșit de la Dumnezeu, Creatorul a toate. În prima, El a făcut să se ivească existența în sine a oamenilor și a întregii creații. În cealaltă [creație], a dat la iveală viața cea bună. Cea din urmă s-a produs pentru oameni și pentru întreaga creație, când Dumnezeu S-a întrupat. Atunci toate au fost eliberate de stricăciune și au primit viața cea bună[9].

Și, în conformitate cu acestea, Biserica este învățată, de asemenea, că Dumnezeiescul Profet Moisis nu numai că a văzut facerea creației, dar a și văzut-o mai înainte fiind condusă întru viața cea bună. Și, pe când scria despre aducerea creației întru ființă, el a înscris, totodată, în același text, reînnoirea ei prin Hristos întru viața cea bună, lucru pe care l-a făcut într-un stil care era profetic, obscur/ tainic și alegoric. Într-adevăr, Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, a realizat toate lucrurile[10], în cer și pe pământ, ca tip și schiță ale noii vieți.

Din clipa primei Sale porunci creatoare, Dumnezeu contempla și însemna deja, mai înainte, temeliile, zidirea, înfățișarea și iluminarea creației Sale înnoite. Și [a făcut] astfel prin intermediul [simbolismul] creației primului și al celui de-al doilea cer/ firmament și al luminilor în cer, și, de asemenea, prin intermediul soarelui însuși și al lunii, și al pământului, al apelor, plantelor, turmelor, păsărilor și peștilor[11] – mai pe scurt: prin intermediul [semnificațiile] întregii creații a cerului și pământului, Dumnezeu Îl slăvește pe Hristos, Care grăiește în ea și prin ea.

Învățându-se aceste lucruri, Biserica se bucură și saltă[12]. Este luminată și tresaltă de bucurie. Este înțelepțită și întărită. Câștigă putere împotriva necredincioșilor. Este mai bine înarmată ca să-i zăpăcească, să-i nedumerească și să-i cucerească, iar apoi să se veselească și să joace, din moment ce, într-adevăr, întreaga creație – atât cea vizibilă, cât și cea inteligibilă – a fost zidită după și prefigurând chipul[13] Bisericii și pe Mirele ei Hristos[14].


[1] Cf. Mt. 22, 11-14.

[2] Cf. I Cor. 2: 1, 4, 5.

[3] Ceea ce spune Sfântul Anastasios este că nu are nevoie să împodobească stilistic adevărul, că nu apelează la arta literară pentru a scrie lucruri dumnezeiești. Dar mai sus puțin zisese că e nevoit să vorbească poetic. Însă trebuie să facem diferența între a vorbi poetic despre faptele lui Dumnezeu și a căuta o tehnică literară anume pentru a impresiona cititorii. Poezia Sfinților a izvorât întotdeauna din interiorul lor, din intimizarea cu măreția și frumusețea harului dumnezeiesc.

Însă alții învață și folosesc rafinamentul literar sau păruta subtilitate a rațiunii ca veșminte pentru vorbe goale, care nu sunt spre folosul sufletesc al oamenilor. Pentru că oamenii nu știu sau nu se preocupă să facă diferența între arta izvorâtă din darul lui Dumnezeu și arta învățată  ca meșteșug, ca strategie pentru a minți și a înșela. De aceea, aici, Sfântul Anastasios spune că nu va recurge la tactici retorice, filosofice sau literare, pentru că nu are nevoie de aceste zorzoane în dumnezeiescul său discurs.

[4] Cf. I. Cor. 1, 17; 2, 13-14; 3, 18-23.

[5] Cf. Ieș. 4, 10.

[6] Cf. I. Cor. 1, 27.

A se înțelege: i-a jenat pe cei care se credeau deștepți. Pentru că adevărata inteligență nu intră în conflict cu Scriptura, cu învățătura lui Dumnezeu, pentru că inteligența/ rațiunea este creată de Dumnezeu și dăruită nouă tocmai pentru ca să ajungem la El. Când Sfinții vorbesc despre cei „simpli” sau „proști” care cred în Dumnezeu și despre cei „deștepți”, „învățați” sau „filosofi” care nu înțeleg și nu cred în cuvintele Lui, ei se raportează la o realitate exterioară, așa cum este ea văzută și interpretată dinafară.

Pentru că, în realiate, Sfinții Părinți nu îi consideră deloc „proști” pe pescarii, țăranii sau păstorii care au avut imensa rațiune de a deosebi binele de rău și de a-L alege și cunoaște pe Dumnezeu. Și, de asemenea, nu îi consideră, de fapt, „deștepți”, pe cărturarii care nu au putut să discearnă între adevăr și înșelare. Pentru că acești păstori, țărani sau pescari, de fapt, s-au nevoit priveghind și cugetând mult, filosofând în interiorul lor, chiar dacă nu au lăsat mărturii scrise ale exercițiilor lor mentale individuale. De aceea i-a chemat Dumnezeu să fie Profeți sau Apostoli, nu pentru că erau „proști”.

Asta nu înseamnă că toți țăranii, pescarii și păstorii, prin simpla apartenență la aceste categorii, Îl cunosc și Îl iubesc automat pe Dumnezeu, și nici că toți cărturarii sunt din tagma fariseilor.

Din păcate, printre credincioșii noștri, aceste afirmații ale Sfinților Părinți sunt interpretate tendențios adesea, de cei care vor să fie în trend cu ceea ce se numește „corectitudinea politică” a ideologiei (demagogiei) moderne, astfel încât cei „simpli” sunt considerați „buni de la natură”, cum ar zice Rousseau, și, dimpotrivă, învățații/ cărturarii sunt demonizați, stigmatizați. Dar cei ce fac aceasta sunt apolinariști, eretici care cred că „mintea” e rea sau că rațiunea nu e creația/ darul lui Dumnezeu, prin care Îl căutăm și Îl cunoaștem pe El.

[7] Cf. I Cor, 1, 19-21; 3, 20; Tit. 3, 9.

[8] Cf. Filip. 3, 7-8.

[9] Cf. Apoc. 21, 1-4; Is. 65, 17-25.

[10] Cf. Ps. 103, 24.

[11] Cf. Fac. 1, 1-25.

[12] Cf. Ps. 9, 3; Is. 12, 6; 35, 1; 49, 13.

[13] Cf. Fac. 1, 26-27; Înț. lui Iis. Sir. 17, 3; Col. 3, 10.

[14] Cf. Mt. 22, 1-2; 3-14; Lc. 14, 16-24; Ef. 5, 22-32; Apoc. 19, 7-9; 21, 9; 22, 17.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *