Predică despre demonizarea oamenilor credincioși [2022]
Iubiții mei[1],
dacă am vorbit explicit despre trăirile mele extatice, tot la fel de explicit vreau să vă vorbesc și despre cum îi vede un om duhovnicesc pe demoni în oameni. Pentru că această vedere, pentru mulți, e mai importantă decât vederile dumnezeiești. Căci, mai întâi de toate, trebuie să vezi Iadul din tine, să îi vezi pe demonii pe care îi hrănești în tine și să te dezlipești de ei prin pocăință zdrobitoare de inimă, pentru ca să pășești, eliberat duhovnicește, spre simțiri, luminări și vederi dumnezeiești.
Oamenii religioși, oamenii credincioși, merg la Biserică, par normali, se comportă normal, până când îi atingi în punctele lor nevralgice. Și care sunt punctele dureroase ale ființei lor? Înșelările lor spirituale! Când te apropii, printr-o întrebare, printr-o remarcă, printr-o predică, printr-o carte de bolile lor spirituale, atunci răbufnește din ei Iadul. Și am să vă spun, în mod explicit, ce se petrece atunci cu ei, din ceea ce simt în mine însumi, cel care îi zgândăr pe demonii din ei.
Spre exemplu, aseară, mi-am exprimat dezamăgirea corectă, punctuală, față de scrisul online al unui om credincios, traducător de carte religioasă. Și când am scris comentariul, eu eram liniștit, în pace, fără dorință polemică și așteptam aceeași pace, ca feedback, din partea lui, atâta timp cât, atunci când îl lauzi și îi urezi cele bune, el este amabil și bucuros. Dar înainte ca el să își publice comentariul de răspuns la al meu, eu am simțit deodată pe toți demonii din el bătând la inima mea! Apoi m-am uitat la răspunsul său și i-am înțeles pe demonii care mă bruscau interior. Pentru că el înțelesese adevărul mesajului meu, era de acord cu el interior, dar nu putea să admită cu toată inima acest lucru. Și pentru că l-am rănit în orgoliul său de intelectual care știe ce face, care are un public ce îl admiră pentru plagiatele de lungă durată, demonii din el s-au năpustit imediat peste mine, ca nu cumva să îi izgonesc din el. Ca nu cumva să zic adevăruri și mai mari despre el, în așa fel încât el să se pocăiască și să se îndrepte.
Pentru că oamenii credincioși, cei care par normali și evlavioși la Biserică, îi ocrotesc în inima lor pe acești demoni „teologici”, care îi învață infatuarea, aroganța, nesimțirea, bădărănia, hula prelucrată cu minuțiozitate, neîncrederea perfidă în tot lucrul cel bun, minunarea de sine egoistă. Și când un om credincios mai și citește câteva cărți, mai și scrie, mai și traduce, a cunoscut și Părinți duhovnicești din mai multe țări ale lumii, atunci el e un hotel de demoni, dacă nu are o nevoință ascetică continuă a mântuirii sale.
Că aici e marea dramă a oamenilor credincioși: că ei nu pot fi credincioși fără să dorească să trăiască sfânt, să trăiască cu Dumnezeu. Dacă vii doar la Biserică, dacă te spovedești și te împărtășești că așa se face, dacă le faci pe toate cu minte trupească și nu dumnezeiască, nu te schimbi, nu te curățești, nu te luminezi, nu te sfințești, ci stai în urâțenia ta interioară la nesfârșit. Și nesporirea noastră în bine se vede atunci când zgândări Iadul din oameni!
Ori de câte ori am început o polemică religioasă sau culturală cu cineva am simțit Iadul din el pe viu. Și în unii am găsit un anume fel de draci, în alții alt fel de draci sau pe aceiași, pentru că aveau patimi combinate în ei, patimi care îi făceau să se încreadă în mintea lor căzută, neluminată, și să fie foarte ferm convinși că au dreptate. Căci în fața unor astfel de oameni niciun argument rațional sau duhovnicesc nu e bun, nu îi convinge, pentru că ei sunt convinși că înțeleg, că știu ce e bine și ce e rău, că le știu pe cele ale lui Dumnezeu fără să le fi primit vreodată de la El.
– Și de ce reacționează demonii din ei ca arși, înnebuniți doar la auzul a câtorva cuvinte?
– Pentru că înșelarea demonică ține doar de câteva cuvinte, de o idee, de o iubire falsă! Și demonii te țin robul lor pe o nimica toată. De aceea, se cutremură atunci când tu ești gata să înțelegi înșelarea lor sau începi să te dezlegi de ea. Pentru că, dacă ai înțeles că ai fost mințit de ei, tu vei lupta împotriva lor. Și de aceea se năpustesc peste cei care îi ajută pe cei înșelați de ei: pentru ca să îi lase acolo, în Iadul lor, și să nu îi trezească…
În timpul uceniciei mele duhovnicești față de Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, după mari vedenii dumnezeiești trăite în adolescență, pe când scriam la Păsări spre cer, la primul meu roman, și eram la primele volume de poezie, nu mai știu la care, ascultam Rapsodia Română a lui Enescu împreună cu alți doi prieteni. În camera mea de la stradă, la Scrioaștea. Casetofonul cânta, eu eram lângă sobă, cei doi erau în fața mea. Și, în mine însumi, am văzut o lumină sublimă, dar rece, una titanică, una în care am simțit multă forță și dorință de creație, și am auzit un glas „demiurgic”, care mi-a spus: „Dacă vei scrie așa, vei ajunge la geniul din tine!”. Și n-am spus nimic celor din fața mea, dar eu, din clipa aia, am devenit înșelat de demoni, pentru că l-am crezut pe demonul care m-a mințit. Și l-am crezut, pentru că adâncirea orgolioasă în mine însumi mi-a dat putere să scriu și am scris enorm de mult până când am ajuns la Facultate. Pentru că mă simțeam genial și mă comportam ca un om genial, ca un om care sfidam orice regulă și puteam să fac orice îmi doream în materie de creație literară, pentru că înrâurirea demonică mă făcea să am puteri de creație uluitoare.
Sfântul Ilie a văzut imediat schimbarea mea interioară, a văzut păcatele pe care le făceam din cauza acestei înșelări demonice, dar nu mi-a reproșat niciun lucru. A continuat să se comporte cu mine la fel, ba și mai generos duhovnicește, pentru că înțelegea că am nevoie de marea milă și iertare a lui Dumnezeu. Mergeam la Biserică, cântam la strană, mă spovedeam și mă împărtășeam, predam ore de Religie, apoi am intrat la Facultate și mă duceam la cursuri, dar înșelarea era în mine tot timpul! Pentru că demonii „mă întăreau” să scriu, să gândesc, să acționez.
Dar când un alt om credincios mi-a zis un cuvânt, apoi un altul mi-a zis alt cuvânt care m-a străpuns la inimă și m-a făcut să văd lucid lucrurile, atunci, prin pocăință adâncă, dureroasă, plină de umilință și de gemete negrăite de durere, mi-am înțeles înșelarea mea și am început să mă îndrept interior. Și demonii, cei care mă instigaseră la creație, m-au părăsit și atunci am renunțat și eu la literatură. Și nu pentru că nu mai aveam ce scrie, ci pentru că am vrut să mă pocăiesc în tăcere, fără detalii scrise.
Cred că era anul 2000. Trebuie să cercetez acest lucru pe manuscrise, ca să fiu sigur. În orice caz eram student la București, atunci când am început să mă vindec de cea mai mare înșelare demonică a vieții mele. Și de atunci, prin multă pocăință, am început să mă umplu tot mai mult de slava lui Dumnezeu și de cuviință și de atenție și de cuvioșie și de frică de Dumnezeu și de toată nevoința care ne curățește de patimi. Iar Sfântul Ilie, Părintele meu, a răsuflat ușurat când a văzut că am ieșit, cu harul lui Dumnezeu și cu sfintele lui rugăciuni, din această mare ispită și înșelare demonică, pentru că a constatat că schimbarea minunată care s-a petrecut cu mine m-a adâncit în mod abisal.
Și acum îmi dau seama că am avut mare nevoie de această cădere abruptă, neașteptată, în viața mea, pentru că fără ea nu puteam să trăiesc schimbările reale și îndumnezeitoare ale pocăinței continue. Iar ca mine, cel de atunci, cel înșelat de demoni, își trăiesc mulți credincioși viața de zi cu zi. Pentru că ei cred, la modul pueril, că pot trăi și cu Dumnezeu, dar și cu modul de a fi al lumii de azi. Însă acest lucru nu se poate! Ori ești cu mentalitatea lumii înrădăcinată în tine și te comporți trupește și intelectual, ori te lași cu totul în mâna lui Dumnezeu și înveți să trăiești potrivit luminărilor Sale celor dumnezeiești. Și pentru că cei credincioși nu s-au decis pentru viața cu Dumnezeu în inima lor, ei stau cu fauna Iadului în ei înșiși, fără să se curățească de ea, sperând ca să fie curățiți cândva, în viața lor, de către Dumnezeu sau pe lumea ailaltă. Numai că Dumnezeu vrea să ne curățim de Iadul din noi acum, dimpreună cu El, în fiecare clipă, adică să trăim duhovnicește tot timpul, și nu mâine sau anul viitor! Dar noi nu vrem acum, de aceea viața noastră religioasă e o iluzie. Pentru că ea nu ne atinge interior, nu ne schimbă zilnic, nu ne umple de minunile Sale cele curente, cele din fiecare zi.
Când îi atingi pe „teologi” la adevărurile lor murdare, aceștia reacționează violent, bădăran, răzbunător. La fel reacționează și „genialii” cu opere subțiri și neesențiale. Însă omul care nu se teme de nimic, care nu se teme nici de laude și nici de insulte, nu se schimbă interior, pentru că el e avid de a afla adevărul despre el însuși. Dacă cineva îmi spune un lucru adevărat despre mine însumi, despre un lucru bun sau despre un lucru rău din ființa mea, eu mă bucur pentru amândouă. Mă bucur pentru bine, pentru virtute, pentru că l-am făcut cu Dumnezeu, cu ajutorul Său, și mă bucur să îmi văd și răul, patima, neștiința, neatenția, pentru că eu vreau să mă curățesc continuu de toate cele rele ale mele. Așa că nu reacționez violent nici când cineva mă laudă și nici când mă critică, pentru că pe mine mă interesează adevărul în relația mea cu Dumnezeu, nu adevărul în relația cu fala lumii.
Și dacă ne-am dori adevărul despre noi înșine, Dumnezeu ne-ar dezvrăji continuu de înșelările demonice pe care le trăim. Pentru că ele ne sunt folositoare tocmai pentru ca să ne corectăm, să ne adâncim interior, să ne pocăim, să ne umplem de râvna vie pentru slujirea lui Dumnezeu și a semenilor noștri. Dumnezeu ne lasă în astfel de căderi, ne lasă să fim de râsul demonilor, pentru că știe că avem nevoie de înțelegerea personală a lucrurilor. Căci, după ce știi cu lucrul o patimă, poți vorbi despre ea în mod credibil, pentru că te disociezi continuu de ea.
Așadar, iubiții mei, demonii sunt acolo, în noi, dacă facem patimile care lor le plac. Îi simțim, ne sufocă, ne alterează continuu ființa interioară, dar nu pleacă din noi până nu le vedem hoția până la capăt. Îi ducem în noi la Biserică, ne întoarcem cu ei acasă, ne ducem cu demonii în noi peste tot, pentru că credem în demonica lor filosofie de viață.
– Și care e filosofia demonilor pe care noi o credem?
– E aceasta: că viața e a noastră și facem ce vrem noi cu ea, că banii sunt numai pentru noi, că e mai important să moară toți, dar nu noi, că cel mai important lucru e ca noi să fim văzuți și apreciați și iubiți de către toți. Și când toate se reduc la noi și la ce vrem noi, avem o viață îngustă. Căci viața cu Dumnezeu e viața pe care el ne-o luminează pas cu pas. Viața cu El e aceea în care El ne învață orice lucru: dacă e bine să ieșim azi din casă, dacă e bine să spunem asta, dacă e bine să facem asta etc. Căci prezența Lui în viața omului duhovnicesc nu e de domeniul imaginației, că îmi imaginez eu că sunt cu Dumnezeu și că d-aia „mi-e bine”, ci El e prezent în omul duhovnicesc prin mișcările harice pe care acesta le simte mereu în el, în orice clipă. Harul lui Dumnezeu e gura lui Dumnezeu care ne vorbește în noi înșine. Iar dacă oamenii au nevoie de cuvinte ca să comunice, Dumnezeu comunică cu Sfinții Lui prin slava Sa, slava Lui fiind gura continuu vorbitoare a lui Dumnezeu, care ne vorbește în tăcerea inimii noastre rugătoare. Iar dacă nu auzim glasul Lui în continuu, auzim glasul demonilor care se interferează cu glasul nostru interior, cu mintea noastră. Și, când demonii reușesc să ne păcălească cu gândurile lor, lipindu-se de mintea noastră, și să ne facă să credem că gândurile lor sunt gândurile noastre, noi le trăim gândurile demonice și ne demonizăm viața noastră. Atât de simplu! Iar când ne dăm seama de ele și ne pocăim pentru că ne-am lăsat conduși de ei, atunci aceștia se dezlipesc de noi rușinați, pentru că ne-am dat seama, cu harul lui Dumnezeu, de minciunile lor nătângi, prostești.
Dumnezeu să ne lumineze pururea spre tot lucrul cel bun! Amin!
[1] Începută la 7. 21, în zi de luni, pe 5 decembrie 2022. Cer înnorat, 4 grade, vânt de 10 km/ h.