Predică la pomenirea Sfântului Nicolaos, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei [6 decembrie 2022]

Iubiții mei[1],

când oamenii tac în jurul tău, pentru că invidia și ura din ei este necomunicativă, ei cred că îți fac rău ție însuți. Însă, în primul rând, își fac rău lor înșiși. Pentru că atunci când urăști sau invidiezi nu mai știi să vorbești natural, să vorbești din suflet și asta te distruge interior. Și acest lucru se petrece, pentru că începi să fii fals în ceea ce spui, în modul cum te manifești, în ce simți.

Dacă, dimpotrivă, îți ascunzi invidia și ura în vorbe, în cuvintele cu care îl minți pe celălalt, iarăși nu îl rănești pe el mai întâi, ci te rănești pe tine însuți. Pentru că mergi spre celălalt nu pentru ca să ajungi la el, ci pentru ca să îl minți în ceea ce privește persoana ta. Și când te livrezi altora la modul fals, în loc să te dărui lor, nu ai nimic de câștigat, pentru că tu joci teatru și nu ai o relație cu cineva.

Bufoneria falselor relații e ruinătoare de suflet. Când joci teatru în viața de zi cu zi te depersonalizezi. Pentru că nu îți dai nicio importanță și nu îi lași nici pe alții să te cunoască așa cum ești. Pentru că tu te propui la modul fals în fața lor, nevorbind niciodată despre intențiile tale reale, despre cum ești tu, despre nevoile tale intime.

Și vorbesc despre mistificarea propriei persoane și despre falsele relații de ziua Sfântului Arhiepiscop Nicolaos, tocmai pentru că lui nu îi plac mincinoșii, diletanții, falsificatorii. Sfântul Nicolaos „era blând cu cei care se pocăiau, dar era aspru cu cei care păcătuiau mult”[2]. Pentru că păcatul nu are de-a face cu reala viață a omului. Și când nu ne plac păcatele, atunci ne place reala viață a omului: sfințenia. Și sfințenia e ascultarea lui Dumnezeu întru toate și, totodată, intimizare continuă cu Dumnezeu.

Dar când Dumnezeu locuiește în tine în mod real prin harul Său, în mod paradoxal, nu te umpli de prieteni, ci de oameni circumspecți în ceea ce te privește. Și toți te urmăresc cu neîncredere, pentru că nu te manifești ca ei. Nu pari de-al lor. Și nu pari de-al lor, pentru că viața ta nu mai e condusă de tine, ci de Dumnezeu. Pentru că El te luminează neîncetat. Și ei sunt atenți la tot ceea ce nu înțeleg la tine, pentru că îi supără viața ta altfel, viața ta diferită de a lor. Reușitele tale, faptele tale bune, îi stresează, pentru că îi mustră. Căci și-ar dori să pierzi timpul ca ei, să nu faci mare lucru, să fii de lume și să nu ai verticalitate, să nu ai așteptări mari de la ei. Și pentru că ai așteptări mari de la oameni, și asta pentru că ai de la tine în primul rând, tu rămâi singur, da, tocmai tu, care trăiești cu Dumnezeu și ești cel mai de încredere om al planetei. Și rămâi singur, pentru că nu ești de lume, ci ești al lui Dumnezeu. Căci pe tine te plac doar oamenii lui Dumnezeu…

Oamenii duhovnicești sunt profunzi și sinceri, sunt delicați și atenți. Oamenii lui Dumnezeu sunt neînțeleși la modul abisal. Pentru că gândurile lor, cel mai adesea, sunt gândurile lui Dumnezeu, căci El îi învață ce să spună și ce să facă. Iar atunci când Sfântul Nicolaos le-a salvat pe cele 3 femei de la prostituție, apoi pe cei trei bărbați de la moartea prin execuție publică[3], el s-a lăsat condus de Dumnezeu, așa cum s-a lăsat condus în toată viața sa. Pentru că Dumnezeu ne luminează ce să facem în mod punctual, dacă ne încredem cu totul în El.

Însă această încredere a noastră continuă în Dumnezeu e o încredere punctată continuu de vederi și luminări dumnezeiești. Nu e o încredere goală în El, ci una plină de trăiri mistice, dumnezeiești. Căci pe cât noi ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu, pe atât El ne vorbește, ne călăuzește, ne bucură, ne entuziasmează, ne copleșește cu revărsările Sale cele dumnezeiești. Pentru că revărsările slavei Sale celei dumnezeiești sunt copleșitoare pentru noi, fiindcă sunt tot mai multe și tot mai mari și n-au nimic de-a face cu repetitivitatea.

Oamenii care se repetă, n-au ce spune. Și n-au ce spune, pentru că ei memorează, nu gândesc. Dar cei care nu se repetă, aceia gândesc, aceia se consumă în discuție, aceia sunt luminați de Dumnezeu, aceia au ce spune, aceia te călăuzesc în viață cu adevărat. Pentru că cei care gândesc luminați de Dumnezeu, aceia sunt cei care ne învață lucruri reale și clare despre viața cu Dumnezeu.

Când Sfântul Arhiepiscop Nicolaos m-a luminat să iau asupra mea nevoința online a scrisului teologic, a scrisului zilnic, a scrisului mărturisitor, n-am avut de partea mea decât pe soția mea. Ea știa că pot să fac asta, pentru că vedea scrisul meu zilnic. Iar creația mea online, urmată apoi și de editările de carte marca Teologie pentru azi [TPA], n-a fost altceva decât o externalizare a muncii mele zilnice. Dar această dăruire de sine, această oboseală imensă din iubire pentru oameni, a fost primită cu răceală maximă. Mi-am pierdut toți prietenii, cunoscuții, oamenii care credeau că „mă știu”, că „mă cunosc”, că „n-am de-a face cu scrisul”. Pentru că, pe fiecare zi, am arătat că eu sunt omul scrisului, că eu am de-a face cu scrisul, pentru că numai cu scrisul mă ocup. Și e normal că mi-am pierdut „prietenii”, pentru că ei nu aveau de-a face cu scrisul. Dar pentru mine scrisul era și este fundamental, pentru că el pune pe tapet adevărul omului.

Și când prăznuim un Sfânt sau când elogiem un geniu al literaturii, noi punem adevărul omului în prim-plan. Pentru că adevărul lui e totuna cu viața și opera lui. Iar Sfântul Nicolaos ne-a călăuzit, pe mine și pe soția mea, până azi într-un mod preaminunat, pentru că ne-a dat să ne bucurăm dumnezeiește de orice realizare editorială a noastră. Pentru că orice text sau orice carte pe care o punem în fața altora e, în primul rând, o sclivisire interioară a noastră. Noi devenim tot mai profunzi cu fiecare text. Asceza scrisului și a adevărului ne împlinește. De aceea, când scrisul devine public el e deja o parte din noi, o parte care așteaptă să împlinească și pe alții.

Tocmai de aceea, textul bun, scris din dragoste, nu face decât bine oamenilor, căci el e o lumină întotdeauna. Iar lumina nu te poate deranja decât dacă ești un întuneric viu, decât dacă ești un hrănitor de patimi vii. Și feedbackul pe care ni-l dorim nu e pentru noi, nu e pentru că ne-ar face bine nouă, ci ar fi bun pentru cititorii noștri. Pentru că ar învăța să se comporte normal atunci când sunt iubiți de cineva. Căci dacă răspunzi la iubirea mea, la iubirea cu care te îmbrățișez, cu tăceri răutăcioase, amare, sterile, spui lucruri groaznice nu despre mine, ci despre tine. Spui că nu poți iubi pe cei care te iubesc. Spui că te deranjează iubirea, când ea face bine, tămăduiește rănile. Spui că nu știi să comunici și că nu vrei să comunici, pentru că n-ai chef sau nu știi să îți faci timp pentru prietenie.

Sfântul Nicolaos însă, prin modul său de-a iubi și de a se dărui, m-a învățat însă altceva: că nu contează dacă sunt iubit, ci eu trebuie să iubesc pentru ca să fiu viu. Nu contează în primul rând feedbackul de la tine, ci contează ce fac eu pentru tine. Dar dacă tu ești viu, așa după cum eu sunt viu, nu poți sta ca mutul când eu te iubesc, ci trebuie să vii și tu spre mine cu aceeași dragoste. Pentru că dragostea ne împlinește pe toți. Dragostea reală, duhovnicească, cea care are la baza ei poruncile lui Dumnezeu cele mântuitoare.

N-am înțeles niciodată tăcerea și reticența față de mine și față de creația mea online, pentru că ea nu are de-a face cu viața duhovnicească. Oamenii duhovnicești se iubesc și se respectă reciproc și se susțin în toate câte fac. Dacă vezi slava lui Dumnezeu în oameni și vezi că ei zidesc Biserica în oameni, atunci ești de partea lor. Nu poți să te împotrivești celor ai lui Dumnezeu, dacă ești omul lui Dumnezeu, pentru că ești unul dintre ei. Dar dacă nu ești luminat și călăuzit de Dumnezeu, atunci ești iresponsabil prin faptele și vorbele tale, pentru că nu ai grija reală a aproapelui tău.

Însă, Sfântul Nicolaos, Arhiepiscopul, Părintele nostru, pe care îl pomenim astăzi cu dragoste și cu multă recunoștință, a avut și are grija reală pentru aproapele său. El nu așteaptă să fie chemat, ci iese în întâmpinarea noastră. El ne caută, el ne ajută, el ne luminează ca să facem voia lui Dumnezeu, pentru că are grijă de semenii lui. Și în viața sa pământească, Sfântul Nicolaos s-a lăsat condus mereu de Dumnezeu, tocmai de aceea viața lui e plină de minuni paradoxale. Căci dacă faci ce voiește Dumnezeu, faci lucruri preaminunate în viața ta.

Așadar, iubiții mei, grija față de aproapele e o grijă cu fapta, e o grijă zilnică. A veni mereu spre oameni și a fi cu ei înseamnă a te îngriji zilnic de ei. Din când în când sau câteodată înseamnă când îți mai termini din afacerile personale. Dar zi de zi înseamnă a avea mai întâi grija aproapelui, apoi grija ta. Și când ai grija lui mai întâi, atunci te lupți zilnic cu tine însuți, pentru că trebuie să îl hrănești pe el mai întâi.

La mulți ani tuturor cititorilor noștri care ne iubesc și se roagă pentru noi și ne așteaptă pe fiecare zi scrisul nostru, dar și celor care ne citesc fără inimă bună și fără perspectivă soteriologică! La mulți ani tuturor și multă înțelepciune și pace! Pentru că toți ne putem schimba, toți ne putem cutremura de păcatele noastre într-o clipă și putem începe viața reală, mântuitoare pentru noi, viața zilnică cu Dumnezeu. Amin!

[1] Începută la 17. 02, în zi de sâmbătă, pe 26 noiembrie 2022. Cer senin, 6 grade, vânt de 5 km/ h.

[2] Vita Compilata, 35, cf. https://www.stnicholascenter.org/who-is-st-nicholas/stories-legends/classic-sources/vita-compilata, apud Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 18), Teologie pentru azi, București, 2022, p. 227, n. 263.

[3] Idem, p. 226-227.