Zi: 10 decembrie 2022

Iubiții mei[1],

nu-mi pot închipui viața mea fără Dumnezeiasca Euharistie. Pentru că ea este mâncarea esențială, fundamentală, dumnezeiască a vieții noastre. Toată mâncarea binecuvântată pe care o mâncăm are în centrul ei pe Domnul Însuși, Cel euharistic. Care ni Se dă nouă ca Mâncare și Băutură spre viața veșnică. Pentru că noi, în mod comunitar și comunional, slujim Dumnezeiasca Liturghie pentru a-L pomeni pe El. Așa după cum ne-a poruncit nouă: „Aceasta faceți întru pomenirea Mea [τοῦτο ποιεῖτε εἰς τὴν Ἐμὴν ἀνάμνησιν]!” [Lc. 22, 19, BYZ].

Dar a-L pomeni pe Domnul înseamnă a-L chema pe El la noi și a fi cu El în noi înșine! Pentru că noi nu Îl pomenim pe El ca pe Cel care a fost cândva, ci ca pe Cel care a fost, este și va fi împreună cu noi, atâta timp cât „Iisus Hristos, ieri și azi și întru veci același [este]” [Evr. 13, 8, BYZ]. Și El are o relație dumnezeiască cu fiecare dintre noi, cei credincioși Lui, pentru că pe toți ne-a făcut frații Lui prin Botez și fii ai Tatălui Său, plini de slava Duhului Sfânt, dar are și o relație tainică cu noi toți la un loc, cu întreaga Lui Biserică, pentru că noi suntem mădularele Sale cele tainice [I Cor. 6, 15]. Fiindcă, de afară, oamenii nu văd vreun lucru special la noi, creștinii, dar, în ființa noastră, noi suntem plini de slava lui Dumnezeu și trăim împreună cu El. Noi trăim dumnezeiește și bisericește, trăim înnoirea continuă a vieții noastre prin slava lui Dumnezeu, în relația cu El. Și, de aceea, a veni la Dumnezeiasca Liturghie și a ne împărtăși cu Domnul reprezintă adevărata noastră dorire și împlinire interioară, pentru că El e în noi și între noi pururea.

Iar când noi ne îmbrățișăm și ne sărutăm frățește, înainte de Crez, arătând că suntem împreună, în comuniune sfântă, înaintea Dumnezeului nostru treimic, mărturisim că „Hristos [este] în mijlocul nostru [Ὁ Χριστὸς ἐν μέσῳ ἡμῶν]”[2], dar, în același timp, mărturisim atotprezența Lui în viața noastră și a întregii creații: „Și era și este și va fi [Καὶ ἦν καὶ ἔστι καὶ ἔσται]”[3]. Pentru că noi trăim intimitatea cu același Hristos Dumnezeu, Care a fost cu Părinții noștri, Care e cu noi, dar va fi și cu întreaga umanitate, acum și în veșnicie. Iar a-L pomeni pe Domnul înseamnă a-L chema mereu la noi și a ne împărtăși mereu cu El, cu Cel care ține toate și împlinește toate în toți și ne desăvârșește pe toți după marea Sa milă cu noi toți.

Și când Domnul a spus parabola de azi [Lc. 14, 16-24], s-a referit la comuniunea cu El prin Dumnezeiasca Euharistie, dar și la comuniunea veșnică cu El întru Împărăția Sa cea veșnică. Pentru că El, după toată lucrarea cea mântuitoare pentru noi, pe care a făcut-o în umanitatea Sa, le-a pregătit pe toate [Lc. 14, 17, BYZ] cele ale mântuirii noastre. Și în centrul vieții Bisericii stă Cina Domnului [Lc. 14, 17] sau Dumnezeiasca Euharistie, adică El Însuși. Și El Se numește pe Sine Cina noastră, Mâncarea noastră esențială, pentru că El este împlinirea întregii noastre osteneli pentru ascultarea Sa. Când omul muncește toată ziua muncă grea, vine acasă lihnit de foame și vrea să mănânce îndestulător. Pentru că cina este odihnă și, în același timp, e întărire. Iar noi, toată viața ne nevoim pentru a fi proprii lui Dumnezeu. Că postim sau mâncăm de dulce, că slujim sau citim, că muncim pentru Biserică sau pentru aproapele, că prăznuim sau călătorim duhovnicește, noi ne nevoim continuu pentru a fi proprii relației cu Dumnezeu. Iar Dumnezeiasca Euharistie, adică Însuși Domnul, e împlinirea întregii noastre vieți ascetice. El e împlinirea noastră, dar și izvorul întregii noastre râvne pentru slujirea Lui.

De aceea, împărtășindu-ne cu El zilnic, ne umplem de viața Lui și de toată curăția, luminarea și sfințenia, pentru că El e viața noastră cea dumnezeiască. Căci, pe de o parte, ne odihnim întru El și ne veselim cu El dumnezeiește, dar, în același timp, ne umplem de curaj dumnezeiesc, de râvnă sfânt, de bucuria curată și deplină de a-I sluji Lui pururea. Pentru că venim la El pentru a fi mereu cu El, pentru a fi veșnic cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Și când Domnul pune problema alipirii noastre de pământul nostru, de avuția noastră, de femeia noastră, ne spune în mod tainic că iubirea pentru El depășește toate iubirile noastre. Căci dacă venim mereu la El și ne împărtășim cu El, Domnul ne învață iubirea cea mai presus de orice iubire, adică iubirea dintre omul cel credincios și Dumnezeul său. Iar iubirea Lui, pe care El Însuși o revarsă în noi, e o iubire care ne scoate afară din toate, care ne dezlipește de toată iubirile noastre, pentru că ne umple de iubirea veșnică pentru Dumnezeu. Și când ai iubirea Lui în tine, poți să privești în mod nepătimaș și pământul pe care îl ai și avuția pe care o posezi și poți să ai relații nepătimașe și cu soția ta, dar și cu tot omul. Pentru că pământul, dacă nu te alipești de el, este un dar al lui Dumnezeu pentru tine. Cum darul Lui pentru tine este și soția ta, cât și tot ceea ce ai primit de la El. Și cele pe care le-am primit de la El nu ne fac să Îl uităm pe El, ci, dimpotrivă, ne umplu și mai mult de iubirea Lui. Pentru că ne trăim viața și întreaga existență ca pe marea și copleșitoarea Lui bunătate pentru noi.

Tot ce vedem și tot ce avem sunt iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Pământul, aerul, apa, oamenii, viața, cărțile, banii, toate cele pentru viața noastră sunt darul Lui. Dacă suntem bucuroși și mulțumitori pentru darul Lui, dacă suntem responsabili pentru darul Lui, atunci darul Lui ne face să ne dăruim mereu Lui. Darurile lui Dumnezeu sunt o fereastră larg deschisă către El, către Izvorul întregii bunătăți. Și perspectiva teologică asupra vieții și asupra întregii creații Îl are în centrul ei pe Dumnezeu, pe Izvorul întregii creații. De aceea, nu putem să dorim darurile Lui fără a-L dori pe El Însuși, pe Izvorul tuturor darurilor celor dumnezeiești. Căci noi ne îndrăgostim cu dragoste veșnică de Dumnezeu, pentru că El depășește orice înțelegere a dăruirii și a dragostei în relația Sa cu noi. Și când Îl avem pe El în noi înșine, noi avem Izvorul întregii bunătăți și a întregii împliniri în persoana noastră. De aceea, ne odihnim cu odihnă preadumnezeiască și ne veselim dumnezeiește împreună cu El, pentru că El e toată bucuria și împlinirea noastră.

Dar dacă nu vrei totul, adică pe El Însuși, ci doar puțin, doar darurile Sale, nu vii la Cină, ci trăiești ca un flămând de sensuri dumnezeiești, fără însă să le cunoști. Pentru că mulți doresc să fie sănătoși, să fie în pace, să aibă de toate, să fie împliniți, dar fără să trăiască dumnezeiește pe pământ. Vor de toate, dar fără El și Biserica Lui. Vor o împlinire duhovnicească, dar fără a-i trăi exigențele zilnice. Însă Domnul ne spune că Cina, adică El Însuși, este exigența continuă a vieții noastre, pentru că pe El trebuie să Îl dorim neîncetat și cu El trebuie să ne împărtășim zilnic. Dacă facem abstracție de El, ne minimalizăm pe noi înșine, pentru că minimalizăm nevoile noastre reale, pe cele duhovnicești și teologice. Și noi, fiecare dintre noi, avem nevoie de citiri teologice și duhovnicește, avem nevoie de rugăciune, de post, de priveghere, de slujire liturgică, de spovedirea păcatelor noastre, de împărtășirea continuă cu Domnul, de toată fapta cea bună și cuvioasă.

Sufletul nostru mănâncă mult, mănâncă enorm! Mă împărtășesc zilnic cu Domnul, citesc, scriu și mă rog continuu, mă nevoiesc în multe feluri și slujesc zilnic, fac, pe cât se poate, toată fapta cea bună, iar sufletul și trupul meu se simt tot neîmplinite duhovnicește și teologic. Pentru că împlinirea noastră duhovnicească nu e din ceea ce facem noi pentru El, ci din venirea Lui la noi și din ceea ce face El în noi și pentru noi. Căci, pe cât te nevoiești mai mult, pe atât simți cât de mult mănânci tu duhovnicește. Când ești indiferent față de sufletul tău, ești ca un om în pustiu care fuge după mâncare și după apă ca după fata morgana[4]. Fugi după sensul vieții tale și după împlinirea ta și nu le primești, pentru că nu Îl cauți pe El, Cel care e sensul și împlinire ta. Dar dacă Îl ai pe El, atunci le ai pe toate și le folosești pe toate cu discernământ duhovnicesc și teologic.

Dar omul trupesc și intelectual, care le gândește pe toate după nevoile înțelese de mintea lui, crede că plăcerea e împlinirea omului. Însă, plăcerea e durere! Cu cât mărești plăcerea, cu atât mărești boala, tristețea, nefericirea, durerea. Nu îți dai seama prea bine de asta pe la 20, 30 de ani, dar începi să îți dai seama pe la 40, 50 de ani, pentru că bolile sunt urmările păcatelor noastre. Sunt urmările exagerărilor noastre de tot felul. Și nu poți să mai acuzi pe altcineva de bolile tale, pentru că știi că ți le-ai făcut cu mâna ta.

Dar bolile sunt iarăși o mare pedagogie dumnezeiască! Căci, dacă n-am avea boli și necazuri și ispite în viața noastră, ne-am înfumura și ne-am secătui continuu de viață. Însă, prin ele, prin durerile noastre, ne aducem aminte de păcatele noastre și ni le plângem. Durerile ne aduc aminte de plăcerile în care ne-am desfătat. Și dacă durerea ne ține smeriți și mulțumitori, atunci e o mare binefacere în viața noastră. Căci tot ceea ce ne smerește, ne mântuie.

Și Dumnezeu îngăduie să fim ispitiți și îndurerați, dacă prin asta ne păstrăm în cumsecădenia vieții noastre. Dacă ne păstrăm în bunătate și în iertare și în iubire față de toți, boala și necazul și ispita sunt binecuvântări și nu dureri. Căci durerile reale sunt plăcerile în care ne-am angajat cu totul în trecut, iar acum adunăm numai necazuri de pe urma lor.

Dumnezeu, însă, în marea Sa milostivire față de noi toți, ne dorește pe toți în Casa Lui. Și El ne spune că ne dorește pe toți, pentru „ca să se umple Casa Mea [ἵνα γεμισθῇ ὁ Οἶκός Μου]” [Lc. 14, 23, BYZ]. Căci Lui nu Îi plac Bisericile goale, ci numai cele arhipline. După cum nu Îi plac sufletele și trupurile goale de slava Lui, ci oamenii plini de slava Lui și de curăție și de sfințenie și de teologie dumnezeiască. Pentru că atunci când a șters lumea de pe pământ prin potop, El a constatat că oamenii ajunseseră numai trupuri [Fac. 6, 3, LXX]. Că erau cu totul trupești și mai nimeni nu mai căuta lucruri duhovnicești, adică viața cu Dumnezeu.

De aceea, El voiește ca oamenii să fie deplini, să fie duhovnicești, iar Bisericile Lui să fie pline. Pentru că toți suntem chemați la mântuire, dar puțini vom fi aleși de El, ca unii care am împlinit voia Lui [Lc. 14, 24]. Căci toți putem răspunde la chemarea Lui și ne putem face Sfinții Lui, ca să moștenim Împărăția Sa, dar puțini Îl credem pe cuvânt că ne putem schimba neîncetat și ne putem îndumnezei zilnic. Însă, câți ne schimbăm dumnezeiește neîncetat, știm că viața sfântă e o realitate dumnezeiască, că e realitatea vieții noastre, iar pe ea o trăim împreună cu Dumnezeu, cu Cel care locuiește în noi.

Da, Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru nostru [Lc. 17, 21], dar noi putem trăi Împărăția Lui numai în Biserica Sa! Viața duhovnicească nu poate fi separată de Biserică, pentru că viața duhovnicească sau Împărăția lui Dumnezeu din noi e viața Bisericii lui Dumnezeu. Noi putem trăi bisericește în casele noastre și oriunde, pentru că am primit viața cu Dumnezeu în Biserică și creștem mereu în ea în Biserică. Biserica e centrul lumii pentru noi, creștinii, pentru că Dumnezeu locuiește în ea prin slava Lui. Și noi ne strângem cu toții în Biserică și slujim împreună și ne împărtășim împreună cu Domnul, pentru că viața noastră liturgică și comunitară e izvorul vieții noastre duhovnicești.

A trăi în afara Bisericii, fără racordare la viața ei, e un nonsens pentru noi, căci e ca și când merele dintr-un copac și-ar dori să crească în altă parte decât în măr. Merele cresc în măr, după cum creștinii se nasc, cresc și se desăvârșesc în viața Bisericii. Și cine pledează pentru singularizare, pentru o viață bisericească trăită în indiferență față de viața Bisericii, n-are nimic de-a face cu Biserica, pentru că Biserica e o familie mare, e o comuniune sfântă a tuturor celor credincioși, iar noi, aici, suntem cu toții împreună, slujind același cult și închinându-ne împreună aceluiași Dumnezeu.

Căci toți suntem chemați la viața cu Dumnezeu, la viața Bisericii, însă El îi cunoaște pe toți Sfinții Lui. Pentru că ei se sfințesc împreună cu El și stau întru sfințenia Lui. De aceea, nu noi Îi spunem lui Dumnezeu care sunt Sfinții Lui, ci El ne spune nouă cine sunt aceștia. Și noi, în Biserică, în mod tacit sau prin canonizarea lor, îi cinstim pe Sfinții Lui, pe cei care ni-i revelează El. Căci El ni-i descoperă pe cei ai Săi, pe cei aleși, pe cei care s-au umplut de sfințenia Lui până la sfârșit.

Așadar, iubiții mei, să nu iubim darurile Lui mai mult decât pe El, ci să Îl iubim pe El desăvârșit și să fim mereu cu El! Căci El, Izvorul tuturor darurilor, voiește să fie cu noi și în noi, pentru ca viață să avem și încă din belșug [In. 10, 10], din preaplin, pentru ca să ne bucurăm dumnezeiește. Și dacă dăruim, dăruim din ale Sale, pe care le-am primit de la El, pentru că nimic nu e al nostru. De aceea, să dăruim cu inimă bună, cu inimă iubitoare, cu inimă înțelegătoare, pentru că a dărui înseamnă a înmulți lucrul cel bun și bunătatea în oameni. Și dacă înmulțești binele în oameni, el se revarsă din ei în alții, bucurând tot mai mulți oameni.

Căci atunci când Sfântul Nicolaos, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, a devenit paradigmatic pentru milostenie, el a devenit esențial pentru oameni. Pentru că ne bucurăm când primim daruri, umplându-ne în același timp de iubire și de bunătate. Și dacă primim daruri, învățăm că ele ne fac bine și dorim și noi să facem daruri altora. De aceea, vrem și noi să fim dăruitori ca Sfântul Nicolaos, ca omul care făcea și face bine în multe feluri semenilor săi, pentru ca să îi bucure și să îi mântuie pe ei.

Mult spor în tot ceea ce faceți și Dumnezeu să binecuvânte toată dăruirea și toată bucuria dumneavoastră față de aproapele! Amin!

[1] Începută la 7. 08, în zi de joi, pe 8 decembrie 2022. Cer înnorat, 6 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[3] Ibidem.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Fata_Morgana_(mirage).