Despre Teza Doctorală a Părintelui Călin Ioan Dușe

Preot Lector Dr. Călin Ioan Dușe, Viața duhovnicească după Sfântul Simeon Noul Teolog și integrarea lui în spiritualitatea răsăriteană, Ed. Logos 94, Oradea, 2007, 254 p.

Părintele Călin Ioan Dușe este fost Preot ortodox, devenit Preot greco-catolic, și e primul Doctor în Teologie din România care și-a scris teza pe teologia Sfântului Simeon. L-am cunoscut în persoană la Craiova, pe 28 noiembrie 2022, seara, la masă, deși i-am cunoscut scrisul în timp ce îmi scriam teza, pentru că l-am citat în Teza mea Doctorală. Dacă eu eram la 112, el era la 111, și m-a invitat la o palincă făcută de tatăl său, unde am început să ne cunoaștem. Apoi am ieșit împreună în oraș și am văzut Târgul de Crăciun, Părintele Călin fiind o enciclopedie vie de date despre lumea noastră teologică, un om volubil, confesiv, cu care îți priește directețea. Și căruia i-am propus să facem un interviu extins, printre picături, pe care l-a acceptat în principiu, dar încă se codește…

Părintele Călin Dușe mi-a dăruit Teza sa Doctorală, despre care voi discuta aici, plus o altă carte a sa, în seara zilei de 28 noiembrie 2022. Căruia îi mulțumesc și acum pentru darurile sale de carte.

Însă, și-a făcut Teza Doctorală pe când era Preot ortodox, sub conducerea Arhidiac. Prof. Dr. Constantin Voicu, Cuvântul înainte al tezei aparținând îndrumătorului său, p. 5-7. Iar Voicu susține că Sfântul Simeon ar fi un preisihast, p. 7, când el este Isihastul prin excelență al Bisericii. Căci Isihasmul n-a apărut în secolul 4, nici în secolul 14, ci în secolul I al Bisericii, dimpreună cu Monahismul, pentru că ambele sunt constitutive Bisericii, ca și întreaga viață sacramentală a Bisericii. Pentru că Sfinții Apostoli ai Domnului au avut o viață isihastă și monahală, o viață liturgică și misionară, o viață cu totul dăruită lui Dumnezeu și Bisericii Sale.

Voicu a remarcat la Dușe „stilul sobru și direct”, p. 7. Cartea începe cu Introducerea autorului, p. 9-13. Prima notă a tezei e din Sfântul Cuvios Seraphim Rose. Dacă e făcută cu Voicu, teza de față e una de Patrologie. De aceea e o lucrare monografică dedicată Sfântului Simeon Noul Teolog.

Sfântul Simeon s-a dedicat „apărării caracterului integral al vieții creștine, a vieții harice”, p. 11. Mulțumește părinților săi, Ioan și Floare, p. 12, cât și surorii sale Camelia, p. 13. Preoteasa autorului a murit, însă el își exprimă recunoștința față de ea, de Preoteasa Daniela, p. 13. S-a recăsătorit cu Preoteasa Zenovia și are doi copii: Teodora și Ionuț, p. 13.

Acum este sub ascultarea Episcopului greco-catolic Virgil Bercea, cartea de față apărând „cu binecuvântarea și sprijinul său”, p. 13.

Cap. 1 începe în p. 15. Și se ocupă de Bizanțul de până în Sfântul Simeon, de contextul istoric al vieții acestuia. Și mi se pare prea mare cap. 1, pentru că ține până în p. 70. Doar de la 70 încolo începe discuția propriu-zisă despre Sfântul Simeon.

Ideea de zidire a Constantinopolului a fost o idee „mai mult decât genială”, p. 16, pentru că a fost una revelată. Sfântul Constantinus cel Mare a zidit cetatea imperială acolo în urma unei descoperiri dumnezeiești.

Autorul citează puțin, dar folosește multe surse.

„Unii istorici sunt de acord…”, p. 17. Care? Nicio citare la subsol! Și textul, pe mai departe, e format din afirmații de tot felul care n-au nicio bază științifică. Adică nicio citare, nicio autentificare a informației. De aceea, n-are rost să îmi bat capul cu „istoria” de până la p. 70, pentru că n-are nicio valoare certă.

Cap. al 2-lea începe în p. 71 și se numește Viața și opera Sfântului Simeon Noul Teolog. Părintele Călin consideră că a avut prima vedenie la c. 970, pe când avea 20 de ani, p. 74. Devine Monah la 27 de ani, în 977, p. 75, lucru pe care l-a amintit și în expunerea sa de la Craiova. Și aici dă detalii în neștire, dar nicio citare. Căci aici, la amicul Dușe, concluziile precedă cercetarea.

Face citări ample, omiletice, din Sfântul Simeon, fără să rezulte mare lucru din ele.

„Sfântul Simeon suferea că nu întâlnea în dragostea sa păstorească înțelegerea așteptată”, p. 86. Sfântul Simeon a fost Stareț timp de 15 ani, până când cei 30 de Monahi se revoltă în 995-996, p. 91. După revoltă, Sfântul Simeon a mai fost încă 10 ani Stareț, retrăgându-se în 1005, p. 92. Viața scrisă de Sfântul Nichitas a fost scrisă între 1033-1054, p. 93.

Conflictul cu Stefanos „a durat aproape șase ani și s-a terminat la 3 ianuarie 1009, când Sfântul Simeon a fost exilat din mănăstirea sa”, p. 101. Dar autorul nu citează nicio sursă.

Sfântul Simeon adoarme pe 12 martie 1022, p. 114, și e canonizat în 1053, p. 115.

Din p. 116, autorul se ocupă de opera Sfântului Simeon, pentru că până acum s-a ocupat de viața sa.

„gândirea și scrisul teologic al Sfântului Simeon aduc un plus de vitalitate în simțirea și experierea duhovnicească”, p. 116.

Catehezele au fost rostite între 980-1005, de la 31 la 56 de ani, cât a fost Stareț, p. 119, fără nicio citare. „Catehezele fac dovada realismului sacramental”, p. 123. Autorul consideră că în Cateheze vedem personalitatea Sfântului Simeon, p. 124, pe când eu cred că în Imne se observă acest lucru la modul plenar. Pentru că adevărata statură a omului o vezi în relația lui cu Dumnezeu, nu în relația lui cu oamenii. Iar, în Imne, Sfântul Simeon este el însuși, fără nicio reținere provocată de un public.

„În Imnul 17, iubirea este văzută de Sfântul Simeon ca o manifestare necreată a lui Dumnezeu în fiecare om”, p. 169.

„În viziunea Sfântului Simeon Noul Teolog, virtuțile nu au nicio valoare atât timp cât nu sunt însuflețite de Duhul Sfânt și nu ne introduc într-o ordine de viață divină”, p. 170.

„Sfânta Împărtășanie are și un caracter eshatologic, [pentru că] ea este arvuna pentru învierea spre viața veșnică”, p. 187-188. Iar „împărtășirea deasă și și conștientă reprezintă centrul vieții spirituale în concepția Sfântului Simeon Noul Teolog”, p. 196.

„Pocăința este cea care duce la teologie, înțeleasă aici ca o contemplație a lui Dumnezeu, atinsă pe treptele cele mai înalte ale curăției și nepătimirii”, p. 201.

„pentru Sfântul Simeon, această putere este dată celor care au primit Duhul Sfânt și primirea Duhului nu se mărginește la Taine”, p. 211.

Cap. al 6-lea, și ultimul, se referă la „integrarea” Sfântului Simeon „în spiritualitatea răsăriteană”, p. 219, deși el este Teologul Bisericii. În p. 228 se termină teza, iar Bibliografia e între p. 231-250. Abrevierile, p. 251-252, Cuprinsul, p. 253-254.

Autorul a folosit un limbaj distant față de Sfântul Simeon, fără să și-l apropie cu entuziasm, dar nu a mistificat teologia lui. A citat amplu, ceea ce nu se mai face în tezele de azi, care impun un cuantum mic de citări între ghilimele, dar nu și-a formulat, la modul personal, înțelegerile despre teologia simeoniană. Reținerile sale interioare nu le cunosc, dar mi-a mărturisit că azi, dacă ar avea timp, ar scrie cu totul altfel despre Sfântul Simeon. Nu e timpul trecut! Dar să o facă cu meticulozitatea cu care nu a făcut-o în tinerețe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *