Predică la Duminica anterioară Nașterii Domnului [2022]
Iubiții mei[1],
în predica de anul trecut am vorbit despre înțelesul duhovnicesc al numelor din Evanghelia de azi, potrivit textului grecesc[2]. Pentru ca să știm ce semnifică numele tuturor Sfinților Părinți ai Vechiului Testament care sunt pomeniți în Evanghelia zilei. Iar anul acesta voi vorbi despre Slujba acestei duminici potrivit textului grecesc din Minei[3]. Pentru că atunci când citești cu atenție Slujba zilei afli multă teologie dumnezeiască din ea și multă cunoaștere istorică a Bisericii. Afli istoria cea sfântă a Bisericii. Și dacă afli cum au trăit Sfinții, în vechime, în Biserică, afli cum să trăiești și tu astăzi. Pentru că ieri, azi și mâine în Biserică se trăiește la fel: în aceeași credință revelată de Dumnezeu.
Preacurata Născătoare de Dumnezeu L-a născut în peșteră [ἐν τῷ σπηλαίω] pe Domnul și L-a născut mai presus de gând [ὑπὲρ ἔννοιαν], de gândul nostru, de puterea noastră de înțelegere. Pentru că zămislirea și nașterea Lui din Fecioara Maria au fost dumnezeiești, au fost mai presus de fire. Căci El S-a arătat „sărăcind și trup făcându-Se [πτωχεύσαντα καὶ σάρκα γενόμενον]” pentru noi, așa cum ne-a spus și Sfântul Pavlos la Filip. 2, 7, BYZ: „S-a golit/ S-a deșertat pe Sine [Ἑαυτὸν ἐκένωσεν], chipul robului l-a luat [μορφὴν δούλου λαβών] [și] în[tru] asemănarea oamenilor S-a făcut [ἐν ὁμοιώματι ἀνθρώπων γενόμενος]”.
Și când ni se spune că El S-a sărăcit pe Sine sau S-a golit sau S-a deșertat pe Sine pentru noi, ni se spune că El S-a întrupat, că S-a făcut om, fără ca să Își arate slava Sa în fața oamenilor. Și aceasta, pentru ca oamenii să se apropie fără frică de El și să Îl asculte. Pentru că El nu Și-a arătat slava Lui decât pe Tabor, celor 3 Sfinți Apostoli, în mod extatic, apoi, după învierea Sa din morți, tot extatic, Sfintelor Femei Mironosițe și Sfinților Săi Apostoli și celor credincioși Lui până azi. Căci, pentru a vedea slava Lui, trebuie să te curățești duhovnicește.
Oricine a putut vedea umanitatea Domnului, cât El a trăit pe pământ, dar numai cei duhovnicești au văzut și văd slava dumnezeirii Sale până azi. Așa se explică de ce mulți L-au văzut trupește, pe când El trăia pe pământ, dar de ce foarte puțini L-au văzut și Îl văd duhovnicește până azi. Pentru că L-au văzut și Îl văd duhovnicește oamenii duhovnicești, cei care se curățesc continuu pentru El în relația cu El.
Iar noi, azi, intrăm cu toții în Biserică și vedem chipul Domnului, al Maicii Sale, al Sfinților și al Îngerilor iconizați peste tot în Biserică. Însă mulți vedem doar trupurile lor iconizate, dar nu simțim și slava dumnezeirii Domnului, cât și slava lui Dumnezeu din Sfinții și Îngerii Lui. Și rămânem doar cu ceea ce se vede, nesimțind nimic din ceea ce nu se vede. Însă credința este ceea ce nu se vede cu ochii fizici, dar se vede cu ochii duhovnicești! Căci „credința este [ἔστιν πίστις] ipostasul [ὑπόστασις] celor nădăjduite [ἐλπιζομένων] [de noi], [ea este] dovada lucrurilor celor nevăzute [πραγμάτων ἔλεγχος οὐ βλεπομένων]” [Evr. 11, 1, BYZ] de noi. Dar nevăzute de ochii noștri trupești, pentru că ochii duhovnicești ai sufletului, în vedere dumnezeiască, văd lucrurile lui Dumnezeu, care sunt nevăzute pentru cei orbi duhovnicește.
Și credința este ipostasul [ὑπόστασις] sau esența sau conținutul vederilor noastre dumnezeiești, pentru că vederile dumnezeiești sunt dovada [ἔλεγχος] sau mărturia sau încredințarea credinței noastre. Pentru că prin ele ne dăm seama de veridicitatea, de adevărul credinței noastre. Căci noi, curățindu-ne mereu de patimile noastre, trăim în vederile noastre dumnezeiești dovezile credinței noastre. Pentru că ceea ce noi credem, aceea și trăim în vederile extatice. Pentru că vedem Împărăția lui Dumnezeu, vedem slava Lui cea veșnică, îi vedem pe Sfinții și pe Îngerii Lui în mod extatic, adică conștientizăm dumnezeiește faptul că tot ceea ce noi credem există în fapt, sunt realități de netăgăduit. De aceea, încă de aici, Sfinții au trăit în mod extatic dovezile credinței lor, pentru că au văzut unde se vor duce după moarte: în Împărăția Lui cea veșnică. Au văzut Împărăția mai înainte ca să o moștenească în mod deplin. Și aceasta s-a petrecut, pentru că s-au sfințit în mod continuu și s-au făcut proprii vederilor dumnezeiești, în care li s-a confirmat de către Dumnezeu adevărul credinței lor.
Și Domnul S-a întrupat pentru ca să mă îndumnezeiască pe mine [ἵνα θεώσῃ με], pe cel care m-am sărăcit de slava Lui cu neînfrânarea [ἀκρασίᾳ] mea. Și El ne îndumnezeiește prin slava Lui cea veșnică, pe noi, cei care ne înfrânăm pe fiecare zi nu numai de la păcate, ci și de la tot ceea ce e surplus pentru noi și pentru viața noastră. Că surplus e pentru noi și mâncarea și băutura multă, dar surplus e și îmbrăcămintea multă și averea multă care te obosește și călătoriile care te obosesc și te fac să pierzi timpul și tot ceea ce te surmenează. Tot ceea ce te obosește și te îmbolnăvește e surplus. Și de surplus scăpăm prin înfrânarea atotcuprinzătoare, adică și de la mâncare și băutură multă și de la averea multă și de la distracția multă și de la multa pierdere a timpului.
Iar Hristos S-a înscris între robi, adică între pământeni, pentru ca să ne dăruie libertate, viață și eliberare [τὴν ἐλευθερίαν, τὴν ζωὴν καὶ λύτρωσιν] interioară. Căci adevărata libertate a omului este cea duhovnicească, cea pe care o trăim în noi înșine, atunci când suntem curățiți de El de tot păcatul și umpluți de slava Lui cea veșnică.
Nașterea Lui a înnoit firea [φύσεως καινίσαντα] noastră umană, pentru că, prin asumarea ei în persoana Sa cea veșnică, Domnul Și-a umplut de slavă umanitatea Sa, pentru ca noi, prin credința în El și prin viață sfântă, să ne umplem de slava Lui. El a înnoit duhovnicește, din interior, ființa noastră omenească, umanitatea noastră. Înnoire interioară lucrată prin slava Lui, pe care noi o trăim la Botezul nostru și pe care o retrăim continuu în viața noastră cu Dumnezeu. Pentru că viața noastră e duhovnicească, adică e una umplută în mod continuu de slava Lui.
Preacurata Stăpână era uimită de marea taină [τὸ μέγα μυστήριον] a fecioriei sale. Pentru că, prin puterea Sa, ea a născut și a rămas pe mai departe Fecioară. După cum noi suntem uimiți de curăția continuă pe care Domnul o lucrează în noi. Căci, deși suntem păcătoși și cădem adesea în multe păcate, dar spovedindu-ne Lui păcatele noastre și primind iertarea Lui și, apoi, împărtășindu-ne cu El, cu Viața noastră, noi trăim continuu curățirea Lui în viața noastră. Pentru că Domnul ne curățește, ne vindecă, ne luminează, ne întărește și ne sfințește continuu prin slava Lui, neuitându-Se la mulțimea păcatelor noastre. Păcatele noastre, pe care le-am spovedit, rămân în urmă, sunt iertate și uitate de Domnul, dar noi, în interiorul nostru, trăim mereu curăția lui Dumnezeu. Căci El lucrează în noi în mod continuu schimbare, înnoire, primenire continuă a ființei noastre. Și de aceea ne uimim continuu de mila și de iertarea lui Dumnezeu față de noi. Pentru că ne înnoim continuu, noi, cei mult păcătoși, prin slava Lui cea veșnică, care e înnoirea, înduhovnicirea noastră continuă.
Și El, Hristos, este floarea [ἄνθος] care ne-a dat nouă viață. Viață veșnică. Căci Mântuitorul nostru, ca un iubitor de oameni, ne mântuie pe noi de focul cel veșnic [αἰωνίου πυρός] al Iadului. Și cum ne mântuie? Prin iertarea păcatelor noastre! Pentru că iertarea Lui înseamnă totodată și umplerea noastră de slava Lui.
Născătoarea de Dumnezeu e numită Ἀμνὰς, Mielușeaua, pentru că L-a purtat pe El în pântece ca pe un embrion [ἔμβρυον], ca pe un Prunc. Și de la ἔμβρυον îl avem pe embrion din română, care desemnează pruncul în primele sale luni de viață[4].
– Și de ce se accentuează aici că El era un embrion în pântecele ei?
– Pentru a ni se spune că omul e om din prima clipă a zămislirii sale și nu de la câteva zile sau luni după aceea. Pentru că Domnul a fost Prunc, a fost om, din prima clipă a zămislirii Sale în pântecele Preacuratei Stăpâne. Și de aceea nu putem fi niciodată de acord cu avortul. Pentru că, prin avort, se omoară un om. E un act criminal, pentru că omorâm un om care nu se poate apăra. E un act de ucidere a unui om, căci el e om din prima clipă a zămislirii sale. Și El S-a întrupat pentru ca să trăiască toate vârstele vieții noastre și să ne învețe că putem fi Sfinți ai Lui la orice vârstă a vieții noastre.
Domnul S-a întrupat din Maică Fecioară [ἐκ Παρθένου Μητρός]. Căci ea L-a născut pe Domnul, dar a rămas Fecioară, pururea Fecioară. Și Maica Sa I S-a plecat Lui ca o slujitoare [δουλικῶς] a Sa și i S-a închinat Lui, pentru că știa că este Izbăvitorul ei și Dumnezeul ei. Pentru că Domnul ne-a izbăvit pe noi din robia demonilor și ne-a făcut ai Săi.
Citirile profetice ale Vecerniei Mari sunt Fac. 14, 14-20; Deut. 1, 8-11; 15-17 și Deut. 10, 14-21. Unde avem binecuvântarea lui Melhisedec [Μελχισεδέκ], împăratul Salimului [βασιλεὺς Σαλήμ], apoi ni se vorbește despre povățuitorii lui Israil, după care ni se subliniază că El este Dumnezeul și Stăpânul tuturor.
Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu [ὁ Υἱὸς καὶ Λόγος τοῦ Θεοῦ] S-a întrupat din Fecioară cu bună-voirea Celui care l-a născut pe El fără patimă [εὐδοκίᾳ τοῦ φύσαντος Αὐτὸν ἀπαθῶς] și cu împreună-lucrarea Sfântului Duh [καὶ συνεργείᾳ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]. Căci o singură ființă, voință și lucrare are Dumnezeul nostru treimic.
În Bitleem [Βηθλεὲμ] S-a născut Domnul! Dar, prin nașterea Sa din Fecioară, s-a deschis poarta Edemului [πύλην ἡ Ἐδέμ]. Pentru că Sfinții Vechiului Testament, pe care El i-a găsit în Iad, au intrat împreună cu El, Cel înviat, întru Împărăția Sa cea veșnică.
Și Hristos vine ca un iubitor de oameni [ὡς φιλάνθρωπος], pentru ca să-l mântuie pe omul pe care l-a zidit [ἵνα σώσῃ ὃν ἔπλασεν ἄνθρωπον]. De unde înțelegem că nu e de ajuns numai să naștem copii, ci trebuie să și-i creștem și să îi educăm creștinește, pentru ca ei să se mântuie. Că nu trebuie să facem lucruri în viață doar pentru că așa fac alții sau de ochii lumii, ci trebuie să facem lucruri serioase, pentru ca prin ele să ne mântuim. Pentru că Domnul nu doar ne-a făcut pe noi, ci ne și ajută în fiecare clipă să ne mântuim. Și ne ajută, pentru că ne iubește cu adevărat și ne dorește binele veșnic, adică mântuirea noastră.
La Utrenie, nașterea Domnului e numită paradoxul/ minunea harului [τὸ παράδοξον τῆς χάριτος]. Lucrarea prea mare a harului dumnezeiesc. Pentru că Domnul Și-a asumat umanitatea din Preacurata Fecioară, pentru ca să ne umple pe noi de harul Său cel veșnic. Iar Hristos vine pe pământ, pentru ca noi să ne înălțăm duhovnicește. Pentru ca noi să vedem cele dumnezeiești și să ne pregătim pentru a ne odihni cu Sfinții și cu Îngerii Săi.
Și Născătoarea de Dumnezeu L-a născut pe Cel care a fost văzut odinioară în Babilon [ποτὲ ἐν Βαβυλῶνι] de către Sfinții 3 Tineri. Cu referire la Dan. 3, 92, LXX: „Iată, eu văd 4 oameni dezlegați [ἐγὼ ὁρῶ ἄνδρας τέσσαρας λελυμένους], mergând prin foc [περιπατοῦντας ἐν τῷ πυρί] și stricăciune nefiind în[tru] ei [καὶ φθορὰ οὐδεμία ἐγενήθη ἐν αὐτοῖς], iar vederea celui de-al 4-lea [este] asemănarea Îngerului lui Dumnezeu [καὶ ἡ ὅρασις τοῦ τετάρτου ὁμοίωμα Ἀγγέλου Θεοῦ]!”.
În Sinaxar îi avem pomeniți pe mulți din Sfinții Părinți ai Vechiului Testament, începând cu Sfinții Protopărinți Adam și Eva. Pe ale căror nume le-am discutat în predica de anul trecut.
Domnul slavei a venit pe pământ [ὁ τῆς δόξης Κύριος ἦλθεν ἐπὶ τῆς γῆς] ca să îl cheme din nou pe Adam și să o izbăvească din dureri pe Eva. Adică să ne cheme pe noi toți la Sine și să ne izbăvească de durerile noastre sufletești și trupești. Iar toată grija Lui față de noi înseamnă pentru noi o mare milă [τὸ μέγα ἔλεος] arătată nouă, celor păcătoși. Căci nimeni, în afară de El, nu ne poate ridica pe noi din păcatele noastre. Și pentru că El o face, de aceea ne umple pe noi de marea Sa milă, de negrăita Sa milă față de noi.
Iar aici avem Biserica Nașterii Domnului, El născându-se în locul unde astăzi există steaua de argint în 14 colțuri [5].
Așadar, iubiții mei, am intrat în linie dreaptă spre marele praznic al Nașterii Domnului, pentru că duminica viitoare, pe 25 decembrie, îl vom prăznui cu bucurie sfântă! Iar mâine, luni, pe 19 decembrie 2022, vom veni la dumneavoastră cu Sfânta Icoană a Nașterii Domnului, pentru ca să vă vestim, prin cântarea troparului praznicului, marea veste a întrupării Domnului și a mântuirii noastre.
Să ne revedem cu bine! Să ne bucurăm unii de alții și să ne întărim unii pe alții cu pace! Pentru că unde e bucurie și pace, acolo e și Dumnezeu împreună cu noi. Amin!
[1] Începută la 14. 13, în zi de miercuri, pe 14 decembrie 2022. Cer înnorat, 3 grade, vânt de 11 km/ h.
[2] Cf. Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 18), Teologie pentru azi, București, 2022, p. 248-259. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2022/09/12/praedicationes-vol-18/.
[3] Pe care o avem aici: https://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec18-24.html. Iar toate citările, în limba greacă, din Slujba liturgică sunt de aici.
[4] Cf. https://dexonline.ro/definitie/embrion/definitii.
[5] A se vedea: https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/locul-nasterii-pruncului-iisus-hristos și https://www.youtube.com/watch?v=S6ZMxWnRFCM.