Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [8]
Traduceri patristice
vol. 6
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)
Cartea I
2. Dar aici s-a născut o altă problemă. Astfel: „Cum se face că Dumnezeu pare să fi creat lumina după cer și pământ? Și de ce nu se vorbește niciodată despre crearea focului?”.
În această controversă, [Sfântul] Gregorios, care era foarte înțelept, a zis că lumina este esența focului. Deci altul l-a întrebat pe el, iarăși: „De ce Scriptura nu amintește însuși focul? Și dacă focul este esența luminii, atunci de ce lumina nu arde și nici nu emană căldură [precum focul]? Și dacă Scriptura a pus la un loc cel patru elemente în acest două cuvinte – adică: cerul și pământul – atunci lumina trebuie să fie un al cincilea element”.
3. Iată, a spus pe scurt. De aceea, în ce privește cerul și pământul, s-a zis că Dumnezeu le-a făcut – și de asemenea în ceea ce privește lumina. Dar în privința întunericului, nu s-a spus nimic despre crearea lui, și nici despre abis, despre apă și despre Duh.
Aceste dezbateri au fost susținute de către marele Vasilios, în polemica sa împotriva maniheilor. Întunericul, a zis el, nu era ceva creat și, de fapt, pur și simplu nu exista, sfidând măsurătorile sau hotarele de orice fel. Dar, după ce Dumnezeu a creat întreaga lărgime a pământului, a înclinat din înălțime și a întins cerul peste el ca pe un cort[1]. Iar lumina s-a retras, din moment ce cerul a umbrit lumea pământească. Căci întunericul nu este nimic altceva decât umbra unui corp.
În răspuns la aceste afirmații, cineva a întrebat mai departe: „[În legătură cu] acea lumină care s-a retras sau a fost alungată de către umbra cerului, putem spune că era în timp sau în afară de timp? Dacă era în timp, atunci care era natura acestui timp, cea de dinainte de cele șase zile ale creației? Dar dacă nu avea părtășie cu timpul, atunci, în mod clar, nu a avut început. Și dacă nu a avut început, atunci, desigur, nu putea fi circumscrisă. Și dacă nu avea hotar, cum putea fi alungată de către întunericul [umbra] cerului și dată afară?”.
4. Tâlcuitorii adaugă și o altă întrebare celei de mai sus. Ei zic: „Din moment ce adâncul abis al apelor zăcea peste fața întregului pământ, nu ar fi trebuit să se numească deloc pământ, ci mare/ ocean”.
Cu adevărat, adâncul pământului, peste care e așezat pământul de deasupra, se află sub apă. Deci de ce numim aceasta pământ și nu mare? Pentru că nu ne uităm la ceea ce este dedesubt, ci către ceea ce se află deasupra. La fel, râurile, lacurile și izvoarele sunt personalizate de prezența apelor în ele, iar acest numiri le-am învățat din Dumnezeiasca Scriptură.
Întru început, pământul a fost adus întru ființă de către Dumnezeu. Dar a fost imediat predat, ca un osândit, abisului, până la Iad. Apoi, deoarece așa trebuia, s-a ridicat din nou în a treia zi, când s-a zis: „Să se adune apa, [care este] dedesubtul cerului, într-o singură adunare, şi să se vadă uscăciunea”[2].
[1] Cf. Is. 40, 22. A se vedea Cartea Sfântului Profet Isaias, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2020, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2020/10/12/cartea-sfantului-profet-isaias-editia-stiintifica/.
[2] Fac. 1, 9, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/18/facerea-cap-1/.