Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [13]
Traduceri patristice
vol. 6
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)
Cartea I
3. Prin aceste cuvinte, Moisis a adus la viață o descriere a cosmosului pământesc. Era ceva tulbure: mereu în amurgire, întru adâncuri, apăsat/ strivit [de ape], încețoșat și înconjurat de întuneric pretutindeni. Era acoperit de diferite lucruri, ca de perdele sau de tavane.
Pământul însuși, ca și cum ar fi fost învins și sufocat de întuneric și de umbra morții[1], era în zonele de jos ale lumii de dedesubt. Era înecat de apele care zăceau peste el. Era întuneric peste întuneric întru adânc. Și când suflarea vântului se purta cu putere deasupra apei[2], curenții clătinau și loveau pământul din străfunduri. Căci expresia „se purta” arată o alergare puternică și mișcare a aerului[3].
4. Așadar, aceasta este descrierea literală, după Moisis, a pământului. Stilul, în armonie cu înseși faptele [relatate], este mai degrabă realist. Pictează marea ca pe ceva sumbru și neliniștit. Și, la început, lumea era în întregime în noapte.
Și acesta era, în mod clar și fără echivoc, un chip și un prototip al situației de la început – mai bine zis, al rătăcirii de la început – a Bisericii[4]. Pământul rațional, Biserica, rătăcea și era în furtună/ bătută de vânturi și neînțelegătoare. Căci acest pământ era nevăzut – și nu doar nevăzut, ci și nevăzător, adică, chiar la nașterea sa și-a pierdut vederea și a orbit[5].
Stăpânitorul întunericului veacului acestuia, care stă peste întinderea adâncului rațional, a orbit pământul[6]. Și apele păcatelor lui[7] l-au tras în jos și l-au înecat. Rafale de vânt ale răutății[8] au fost suflate din gura șarpelui și au iscat o furtună cumplită împotriva lui. Și mii de necazuri/ încercări zdruncinătoare au fost ridicate împotriva lui.
[1] Cf. Is. 9, 1; Lc. 1, 79.
[2] Cf. Fac. 1, 2.
[3] Versetului de la Fac. 1, 2 i se acordă o dublă interpretare (ca, de altfel, și celorlalte), atât literală, cât și mistică. În sens literal, se înțelege că vântul bătea foarte tare pe deasupra apei, iar mișcarea acesteia năștea curenții din adânc, care, la rândul lor, loveau și făceau să tremure pământul de sub ape.
[4] Se referă nu la Biserica întemeiată de Hristos, ci la Biserica începutului de lume, la căderea primilor oameni și la (ne)credința și rătăcirea primilor descendenți sau ale primelor generații descendente din Sfinții Protopărinți Adam și Eva. Dar, chiar și în aceste condiții, e foarte important că vorbește de o Biserică a lui Dumnezeu existentă de la bun început, chiar de la căderea primilor oameni din Rai pe pământ și de la primii oameni născuți de perechea primordială.
[5] Cf. In. 9, 1.
[6] Cf. In. 12, 31; I Cor. 2: 6, 8; Ef. 6, 12.
[7] Ale pământului.
[8] Cf. Ef. 6, 12.