Facerea, cap. 42, cf. LXX

1. Și a văzut Iacov că este vânzare[1] în Egiptos și le-a zis fiilor săi: „Pentru ce leneviți?

2. Iată, am auzit că este grâu în Egiptos! Coborâți acolo și cumpărați-ne nouă puține mâncăruri, ca să trăim și să nu murim [ἵνα ζῶμεν καὶ μὴ ἀποθάνωμεν]!”.

3. Și au coborât frații lui Iosif, cei 10, [ca] să cumpere grâu din Egiptos.

4. Dar pe Veniamin, pe fratele lui Iosif, nu l-a trimis împreună cu frații săi[2], căci a zis: „Ca nu cumva să i se întâmple lui slăbiciune [μήποτε συμβῇ αὐτῷ μαλακία]”.

5. Și au venit fiii lui Israil [pentru] a cumpăra, împreună cu cei care vin [veneau să cumpere], căci era foamete în pământul Hanaanului.

6. Iar Iosif era stăpânitorul pământului[3][și] el vindea [la] tot poporul pământului. Și au venit frații lui Iosif [și] i s-au închinat lui, pe fața [lor, până] la pământ [προσεκύνησαν αὐτῷ, ἐπὶ πρόσωπον, ἐπὶ τὴν γῆν].

7. Și i-a văzut Iosif pe frații săi [și] i-a cunoscut. Și se înstrăina de ei [καὶ ἠλλοτριοῦτο ἀπ᾽ αὐτῶν][4] și le-a grăit lor [cu cuvinte] aspre [καὶ ἐλάλησεν αὐτοῖς σκληρα] și le-a zis lor: „De unde ați venit?”. Iar ei i-au zis: „Din pământul Hanaan, [ca] să cumpărăm mâncăruri!”.

8. Și i-a recunoscut Iosif pe frații săi, dar ei nu l-au recunoscut pe el.

9. Și Iosif a fost aducându-și aminte de visele pe care le-a văzut el și le-a zis lor: „Iscoade [κατάσκοποί][5] sunteți [și] ați venit să vedeți căile țării [τὰ ἴχνη τῆς χώρας]!”.

10. Dar ei i-au zis: „Nu, doamne! Slujitorii tăi [suntem și] am venit să cumpărăm mâncăruri.

11. Toți suntem fiii unui om, pașnici suntem [și] nu suntem iscoade, [ci] slujitorii tăi”.

12. Dar [el] le-a zis lor: „Nu, ci căile pământului [τὰ ἴχνη τῆς γῆς] ați venit să vedeți!”.

13. Iar ei i-au zis: „Doisprezece suntem, slujitorii tăi, frați în pământul Hanaan. Și, iată, cel mai tânăr [este] împreună cu tatăl nostru astăzi, iar celălalt[6] nu [mai] este [ὁ δὲ ἕτερος οὐχ ὑπάρχει]!

14. Și Iosif le-a zis lor: „Aceasta este, pe care v-am zis-o vouă, zicând că iscoade sunteți.

15. [Și] în[tru] aceasta veți arăta, pe sănătatea lui Farao [νὴ τὴν ὑγίειαν Φαραω], [căci] nu aveți să ieșiți de aici, dacă fratele vostru cel mai tânăr nu are să vină aici.

16. Trimiteți dintre voi pe unul și luați-l pe fratele vostru! Iar voi veți fi legați până or să fie vădite cuvintele voastre, dacă grăiți adevărul sau nu [εἰ ἀληθεύετε ἢ οὔ]! Iar dacă nu, pe sănătatea lui Farao [νὴ τὴν ὑγίειαν Φαραω], [se va arăta], cu adevărat, [că] iscoade sunteți”.

17. Și i-a pus pe ei în temniță [pentru] trei zile.

18. Și le-a zis lor [în] a treia zi: „Aceasta faceți și veți trăi, căci de Dumnezeu eu mă tem [τὸν Θεὸν γὰρ ἐγὼ φοβοῦμαι]!

19. Dacă sunteți pașnici, un frate al vostru să fie ținut sub pază, iar ceilalți mergeți și duceți cumpărarea dării de grâu a voastră!

20. Iar pe fratele vostru cel mai tânăr aduceți-l către mine și vor fi crezute cuvintele voastre [καὶ πιστευθήσονται τὰ ῥήματα ὑμῶν]! Iar dacă nu, [atunci] veți muri”. Și așa au făcut!

21. Și a zis fiecare către fratele său: „Da, în păcat [suntem], căci suntem pentru fratele nostru! Căci am trecut cu vederea necazul sufletului său [ὑπερείδομεν τὴν θλῖψιν τῆς ψυχῆς αὐτοῦ], când îl legam noi și nu l-am ascultat pe el. Pentru aceasta a venit pe[ste] noi necazul acesta [ἕνεκεν τούτου ἐπῆλθεν ἐφ᾽ ἡμᾶς ἡ θλῖψις αὕτη]”.

22. Și a fost răspunzându-le Rubin [și] le-a zis lor: „Nu v-am grăit vouă, zicându-vă: «Să nu faceți nedreptate copilașului!» și nu m-ați ascultat pe mine? Și, iată, sângele său este căutat [τὸ αἷμα αὐτοῦ ἐκζητεῖται]!”.

23. Dar ei nu știuseră [știau] că Iosif aude, căci traducătorul era în mijlocul lor.

24. Și a fost întorcându-se de la ei [și] Iosif a plâns. Și iar a venit către ei și le-a grăit lor. Și l-a luat pe Simeon de la ei și l-a legat pe el înaintea lor.

25. Și a poruncit Iosif să le umple vasele lor de grâu și să le dea înapoi argintul fiecăruia întru sacul său și să le dea lor de mâncare întru cale. Și a fost făcându-li-se lor așa!

26. Și au pus grâul pe măgarii lor [și] au plecat de acolo.

27. Și a dezlegat unul sacul său, [ca] să dea hrane măgarilor săi, [acolo] unde au poposit, [și] a văzut legătura argintului său și [ea] era la gura sacului.

28. Și [el] a zis fraților săi: „Mi-a fost dat înapoi argintul meu și, iată, acesta [este] în sacul meu!”. Și s-a uimit inima lor [καὶ ἐξέστη ἡ καρδία αὐτῶν] și au fost tulburându-se între ei [și] zicând: „Ce [este] aceasta [τί τοῦτο], [pe care] ne-a făcut-o nouă Dumnezeu [ἐποίησεν ὁ Θεὸς ἡμῖν]?”.

29. Și au venit către Iacov, tatăl lor, întru pământul Hanaan și i-au vestit lui toate cele care li s-au întâmplat lor, zicându-i:

30. „A grăit omul, domnul pământului, către noi cele aspre și ne-a pus pe noi sub pază, cum [că] iscodim pământul.

31. Dar i-am zis lui: «Pașnici suntem, nu suntem iscoade!

32. Doisprezece frați suntem, fiii tatălui nostru. Unu nu [mai] este, dar cel mai mic [este] împreună cu tatăl nostru astăzi, în pământul Hanaan».

33. Și ne-a zis nouă omul, domnul pământului: «În[tru] aceasta voi cunoaște că pașnici sunteți: un frate lăsați-l aici împreună cu mine și cumpărarea dării de grâu a casei voastre ați luat [luând], plecați!

34. Și aduceți către mine pe fratele vostru cel mai tânăr și voi cunoaște că nu sunteți iscoade, ci că pașnici sunteți! Și pe fratele vostru vi-l voi da înapoi vouă și în[tru] pământ să negustoriți».

35. Și a fost, când [a fost] a-și goli ei sacii lor, și [că] era legătura de argint a fiecăruia în sacul lor [său]. Și au văzut legăturile de argint ale lor, ei și tatăl lor, și au fost înfricoșându-se.

36. Și le-a zis lor Iacov, tatăl lor: „Pe mine m-ați făcut fără copii! Iosif nu [mai] este, Simeon nu [mai] este! Și pe Veniamin mi-l veți lua? Asupra mea a[u] fost toate acestea”.

37. Și a zis Rubin tatălui său, zicându-i: „Pe cei doi fii ai mei omoară-i, dacă nu am să-l aduc pe el către tine! Dă-l pe el întru mâna mea și eu îl voi aduce pe el către tine!”.

38. Și el[7] a zis: „Nu va coborî fiul meu împreună cu voi, căci fratele său a murit și el singur a fost rămas! Și [dacă] se va întâmpla [ca] el să fie slăbind pe calea pe care are să meargă, și [atunci] îmi veți coborî bătrânețea mea cu întristare întru Iad”.


[1] Vânzare de grâu.

[2] Se referă la Sfântul Iacov.

[3] În Egipt.

[4] Se înstrăina de ei interior, vorbindu-le distant, ca și când nu i-ar cunoaște.

[5] Spioni.

[6] Cu referire la Sfântul Iosif.

[7] Sfântul Iacov.

Eugen Barbu, Groapa [13]

Eugen Barbu, Groapa, ediție revăzută, text definitiv, Ed. 100 + 1 Gramar, București, 1997, text preluat de la virtual-project.eu, în format PDF, 337 p.

Aveau „sămânță de vorbă”, p. 273, chef de vorbă. Râsul veninos, p. 273. Superstiția că pisica ce trece pe sub dric poate lua sufletul mortului și să-l facă strigoi, p. 275. Dumnezeu îi strânge p-ăia buni, p. 275. Țuluc, p. 275; „o noapte slută”, p. 278; femeia, după ce făcuse dragoste, avea „chipul răvășit și ațâțat”, p. 278; cel bătrân aude cum s-au înțeles să îl înșele sexual, p. 278.

Pitaci[1], p. 280; husăn, p. 280, un fraier[2]; „cel tânăr mușca dintr-un hartan [bucată[3]] de pasăre”, p. 285; și după ce îl străpunge pe ucenicul infidel, p. 287, Bozoncea o scoate pe Didina afară în pielea goală, pe timp de iarnă și o bate în văzul tuturor, p. 288.

„o scăim la fas”, p. 290, ne-o luăm la cap[4]; ecsivă, p. 290[5]; Paraschiv vine să fure mireasa, p. 293, și îl lovește în inimă pe Bozoncea, p. 294. După care o dă pe Didina tuturor ca să o batjocorească, crezând că ea l-a vândut, p. 294.

Încliftați, p. 295, dichisiți[6]; Oacă, p. 296; „Peste Cuțarida se lăsa o ceață ca scama de păpădie”, p. 297; mamele, după ce își spălau copiii, îi punea „să se închine și să pupe icoanele cu margini de lemn în care mișunau cariile”, p. 297; Tilică era frizer, p. 298; după multă ploaie, autorul observă că „ploaia ostenise”, p. 301.

Mucegaiul de după ploaie, p. 302; vrăjitoarea care făcea toate relele, p. 303; datul în cărți, p. 305-306; Pandele i-a spus lui Stere: „Binele pe care vrei să-l faci lumii începe de la binele pe care ți-l faci ție”, p. 310; numele total: Stere Drăgănoiu, p. 310.

Mitică Ciolan, p. 312, era „dărâmat de osteneală”, p. 313; „Aerul era curat, de o limpezime apăsătoare”, p. 314; lăutarii, speriați, încep să cânte pentru ca să alunge lupii, p. 316; și autorul subliniază: „Și vuietul viscolului fu acoperit de cântecul fără Dumnezeu al tarafului”, p. 316.

Erau 9 lupi în jurul lăutarilor, p. 316. Haita de lupi îl mănâncă prima oară pe Neacșu, p. 318; doar Anghel mai rămâne în viață, p. 320. Marghioala lui Mială, p. 321. Ieșirea din iarnă, p. 322, e totuna cu mai trăim. Încă mai trăim. Și lumea venea la Marghioala pentru morcovi, p. 323. Căci morcovii erau „verzitură de împrospătat sângele”, p. 323.

Primarul se ocupa cu adusul nisipului, p. 324; primarul Rigo promite că va pava străzile, p. 325; primarul era liberal, p. 325; dar, de fapt, era vorba despre „viitorul” primar, pentru că nu era ales, p. 325. Numai că babele știau că politicienii sunt mincinoși, p. 326. Însă, l-au ales pe primar, dar acela și-a uitat promisiunile, p. 326.

Hoții erau mână în mână cu comisarii, p. 329. A lihoti, p. 329, a chihoti[7]. Și romanul acesta plin de realism și de suspans se termină într-o noapte de primăvară, rece și înaltă, pe când creștea iarba, p. 337.


[1] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/pitaci.

[2] Idem: https://dexonline.ro/definitie/husăn.

[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/hartan.

[4] Cf. https://dexonline.ro/definitie/scăi.

[5] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/ecsivă.

[6] Cf. https://dexonline.ro/definitie/încliftat.

[7] Cf. https://dexonline.ro/definitie/lihoti.

Predică la pomenirea Sfinților Ierarhi [2023]

Iubiții mei[1],

mai înainte de a vedea un Ierarh în carne și oase, care slujește în Biserică, m-am împrietenit cu câțiva Sfinți Ierarhi care au scris pentru posteritate. Asta pe la 14-16 ani…Și, citind cărțile lor cele dumnezeiești, am considerat că Ierarhii Bisericii sunt niște oameni foarte învățați, foarte sfinți, foarte prietenoși cu oamenii, care au timp să îți răspundă la întrebări, pentru că văd adâncul din oameni și nevoile lor reale.

Însă, mai apoi, mi-am dat seama că sunt Ierarhi și Ierarhi, că nu trebuie să îi idealizez, cum nu trebuie să idealizez pe nimeni, că nu trebuie să cer de la ei ce nu pot fi sau ce nu vor să fie, dar că cei pe care i-am cunoscut prima oară sunt cei autentici, cei de care am nevoie și are nevoie tot omul credincios. Pentru că nu pot admite ca Episcopul să fie un om distant, indiferent, neatent la nevoile reale ale oamenilor, căci el, pentru mine, e însăși personificarea comunicării și a comuniunii în Biserică și în lumea de azi.

În lumea onlineului, Episcopul ar trebui să fie primul comunicator, comunicatorul de top al lumii noastre. Mai presus de toate televiziunile și trusturile de presă și inițiativele personale ale tuturor, Episcopul ar trebui să fie discursul cel mai clar și mai întăritor al lumii noastre, omul de încredere, cel care deschide calea pentru toți, cel care ne prezintă viitorul în termenii bucuriei și ai împlinirii personale. Căci el, trăind plinătatea harului lui Dumnezeu în ființa sa, și având contacte cu toate sferele sociale, poate să vorbească pe înțelesul tuturor despre problemele mari și mici ale lumii noastre. Dar, mai presus de toate, poate fi nevoia noastră de echilibru, nevoia noastră de verticalitate, nevoia noastră de dialog real, impunător, copleșitor, întăritor, convertitor.

Și pentru că sunt rari Episcopii Bisericii care își asumă să fie prezențe online cotidiene, tocmai de aceea Biserica, de aici și de pretutindeni, nu e reprezentată în online. E mai mult o absență inexplicabilă decât o prezență copleșitoare. Pentru că nu sunt de ajuns doar dările de seamă periodice sau anuale despre activitatea Bisericii, nu sunt de ajuns doar fotografiile de la Slujbe, nu sunt de ajuns doar Slujbele în transmisie directă, ci e nevoie și de glasul continuu al Episcopilor în mediul online. De munca lor zilnică pentru întreaga Biserică.

Pentru că munca zilnică în online arată prezența ta, implicarea ta vie în viața tuturor. Onlineul explică viața ta de după Biserică, viața ta interioară, cine ești tu cu adevărat. Studiile, cărțile, predicile, conferințele tale, muncite și dăruite online, arată ce faci tu când nu ești văzut de public. Sau când publicul crede că faci altceva, dar tu muncești pentru binele Bisericii și al întregii lumi.

Un Episcop prezent în fiecare zi în online, în ciuda oboselii și a fragilității sale, care scrie și comunică cât poate, e un om credibil. Nu e un om distant, ci un om care se dăruie. E un om care se dăruie în mod evident, care se dăruie și impresionează, care comunică și luminează, care se bucură să vorbească cu oamenii și îi întâlnește în mod real dincolo de ecranele prin care îl privesc.

Căci, la Biserică, fiecare privește cu ochii lui și înțelege și judecă lucrurile și trage concluziile. Dacă asculți predica Episcopului sau mergi la o conferință a sa faci la fel. Numai că la Biserică sau undeva îl auzi și îl vezi pentru puțin timp. Dar dacă l-ai asculta și l-ai vedea și l-ai citi pe Episcop în fiecare zi pe pagina sa online și a-i vedea cine e ca om și câte eforturi face pentru tine, ca cititor, și pentru toți cei cu care comunică, atunci l-ai întâlni cu adevărat pe Episcopul tău sau din altă regiune sau din altă țară a Bisericii.

Pentru că prietenia înseamnă prezență (Nichita Stănescu). Și nu te poți împrieteni în mod real cu cineva decât atunci când îl vezi mereu, când îl vezi continuu, când îl revezi cu bucurie. Așa se explică de ce au succes azi cei care scriu, care comunică, care fac sesiuni live în fiecare zi: pentru că oamenii se obișnuiesc, se împrietenesc, se îndrăgostesc de ei. Află și bunele și relele lor, află ce le place și ce nu le place, își dau seama că au lucruri în comun cu ei și asta îi face să fie umani.

Însă Episcopul ar fi profund uman în ochii oamenilor credincioși și nu numai, dacă ar comunica, dacă s-ar dărui continuu pe pagina sa online, pentru că el ar comunica duhovnicește, ar comunica esențial, ar comunica cu toată ființa lui despre viața, istoria și experiența Bisericii. Experiența Bisericii ar fi înțeleasă din interior, dacă Episcopul, cu autoritatea sa deplină, ar explica-o pe fiecare zi, iar oamenii și-ar înțelege credința în mod pragmatic, ca o cotidianitate și nu doar legată de spațiul strict liturgic. Căci mulți cred că trebuie să își exprime credința doar la Biserică și nu clipă de clipă. Iar dacă Episcopul le-ar dovedi că credința se poate trăi și manifesta clipă de clipă, că ea e o îndrăgostire continuă de Dumnezeu și de oameni, că ea e o manifestare deplină a omului, atunci nu s-ar mai pune problema apostaziilor de tot felul. Pentru că oamenii ar înțelege că credința e totuna cu sufletul tău, cu sănătatea ta, cu mântuirea ta, cu împlinirea ta veșnică.

De aceea, absența cotidiană din online a Episcopilor, a Stareților, a Preoților pune sub semnul întrebării Biserica, pentru că Biserica pare că se ascunde, pare că nu vrea să răspundă la întrebări, pare că are numai afaceri dubioase. Însă Biserica cea vie a lui Dumnezeu face mereu Slujbe, întreține Bisericile și Mănăstirile, se implică cum poate în viața societății, trăiește în mod real, aici și în orice țară ortodoxă. Biserica nu are nimic de ascuns, pentru că ea e viața cu Dumnezeu în mijlocul oamenilor de tot felul și de orice credință. Ci, dimpotrivă, Biserica vrea să fie auzită de către toți, iubită de către toți, să se extindă la toate popoarele lumii, pe tot pământul, pentru că misiunea ei e universală și nu zonală, nu lăturalnică.

În 17 ani de online, munca noastră zilnică, a mea și a soției mele, s-a dovedit o prezență benefică, prietenoasă, luminătoare, inspiratoare pentru mulți. Cât putem scrie, cât putem edita, cât putem comunica, fără să ieșim din ritmul cotidian al profesiilor noastre, este evident pentru toți. Iar dacă Episcopii, Stareții, Profesorii de Teologie, Preoții ar fi făcut și ei la fel, dacă ar fi început de la începutul onlineului de masă în România, din 2004 încoace, am fi avut mult mai multe evidențe notabile asemănătoare platformei Teologie pentru azi. Pentru că a fi prezent mereu, a dovedi pe fiecare zi că ai profunzime și știința continuității, echilibru și dialog, bucurie și nădejde, înseamnă a fi om bun, slujitor al lui Dumnezeu și prieten al oamenilor.

Sfântul Apostol Pavlos, azi, în lumea noastră, ar fi fost prezent online tot timpul, pentru că ar fi scris cu bucurie tuturor. Când și-ar fi terminat propovăduirile publice și slujirile sale, cu toată oboseala lui, ar fi venit acasă și ar fi scris toate ale inimii sale, tot ceea ce ar fi trăit și ar fi simțit și ar fi înțeles. Pentru că el era avid să comunice, să spună, să învețe binele pe toți oamenii.

Sfântul Ioannis Hrisostomos s-ar fi bucurat enorm de arhiva de manuscrise patristice și de scrieri teologice a vremii noastre. Ar fi scris mult și bine despre tot ce ar fi înmagazinat și luminările sale ar fi fost mântuitoare pentru toată Biserica și toată lumea.

Sfântul Fotios cel Mare ar fi avut o bibliotecă copleșitoare în lumea noastră, în zeci și sute de terabaiți, una care nu i-ar mai fi fost distrusă, pentru că el prețuia în mod real informația, cunoașterea, știința. Iar toată informația și știința lumii noastre trebuie tezaurizată, pentru că din toate, un om al Bisericii, poate să scoată aur. Și scoți aur din toate, atunci când scrii spre folosul oamenilor, făcând tot felul de conexiuni între științele lumii noastre.

Însă, când citesc Viețile lor, ale Sfinților Ierarhi, îmi dau seama că ei au scos aur din piatră seacă. Că datele avute de ei la îndemână au fost infime pe lângă ceea ce noi, azi, numim informație. Pentru că azi, informația teologică e o imensitate pe lângă ceea ce aveau ei la îndemână. Însă ei au valorificat puținul lor la maximum, luminați fiind de Dumnezeu, pentru că au crezut cu totul în Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii și nu s-au îndoit niciodată de experiența sfântă a contemporanilor și a înaintașilor lor.

Însă, la ce asistăm azi, adesea, în mediile teologice? La teologi care neagă Tradiția Bisericii, care o rescriu după cum vor, care o vând la târg pe 3 lei și care nu reușesc decât să umple de durere și de necredință pe oameni. Să-i ducă la îndoieli, la hule, la râsete prostești.

E foarte greu să mai găsești azi teologi serioși, care să scrie pe sursele Tradiției și care să vorbească în termenii adevărului. Pentru că, fiind neluminați de Dumnezeu în scrisul lor și nebazându-se pe o experiență teologică și mistică autentică, scriu amestecând adevărul cu minciuna sau se ocupă de tot felul de speculații și îndoieli, care nu folosesc pe nimeni. Și citesc aceste cărți cu penseta, luând de colo și de colo câteva date, pentru că restul e pierdere de timp. Și când o carte teologică e o pierdere de timp? Când minte cu nerușinare, când neagă adevărul Bisericii, când îi iluzionează pe oameni.

Ce pot scrie Episcopii astăzi? Despre cărțile pe care le citesc, despre oamenii pe care îi cunosc, despre ei înșiși, despre experiența lor reală de viață, despre orice problemă pe care o consideră importantă și vitală pentru oameni. O judecată dreaptă și profundă despre diverse teme teologice, filosofice, culturale, științifice și despre diverși oameni e gura de aer de care fiecare om credincios are nevoie. Pentru că o astfel de mărturisire continuă a Episcopului este chipul său oglindit în noi înșine. E modul în care el se sădește abisal în noi, pentru a ne fi prieten real. Căci prietenul real e cel care te învață adevărul și evlavia, care te învață verticalitatea.

Așadar, iubiții mei, și Episcopul și Starețul și Profesorul de Teologie și Preotul și credinciosul, oricare ar fi el, trebuie să fie transparenți pentru toți. Căci toți suntem chemați să fim lumină a lumii și nu întuneric al lumii. Ce înseamnă a fi întuneric? A fi plin de păcate, de toate păcatele, încât prin tine să nu se propovăduiască deloc voia lui Dumnezeu cu oamenii. Dar când ești lumină a lumii, atunci ești adevărul lumii, ești experiența mântuitoare a lumii, ești omul care îi duce pe oameni la Dumnezeu. Și îi ducem pe alții la Dumnezeu, când dovedim tuturor că noi suntem clipă de clipă cu Dumnezeu și mărturisim tuturor bucuria și împlinirea noastră în viața cu Dumnezeu.

De aceea, a fi online și a te exprima normal, firesc, așa cum ești tu e totuna cu a fi firesc la locul de muncă, la Biserică, pe stradă, în vizită la cineva, oriunde ai fi. Eu nu trebuie să vorbesc altfel cu oamenii, atunci când mă întâlnesc cu ei, pentru că așa vorbesc cu toți oamenii. Sunt firesc aici, sunt firesc și când mă întâlnește tot omul. Pentru că nu am o mască, nu mă ascund de nimeni, nu sunt distant față de nimeni.

La fel ar trebui să percepem și cărțile Dumnezeieștilor Părinți când le citim: că e firescul lor, e modul lor de a fi, că așa s-au comportat ei cu toți și că ele, cărțile lor, conțin experiența lor genuină de viață, experiență cu care trebuie să ne îmbogățim și noi. Pentru că citim cărți pentru ca să devenim o carte pentru alții. Citim cărți pentru ca să le chintesențiem în noi înșine, să le facem una cu noi. Dar devenim cărți vii, așa cum sunt și cărțile Sfinților, pentru că ne umplem de experiența Sfinților ca unii care o retrăim în noi înșine.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun și să ne lumineze mereu, ca să înțelegem care e scopul vieții noastre de zi cu zi! Mult spor și multă împlinire în tot ceea ce faceți! Amin!


[1] Începută la 9. 15, în zi de joi, pe 26 ianuarie 2023. Cer înnorat, un grad, vânt de 11 km/ h.

Predică la Duminica a XVII-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

ca să auzim, trebuie să ne liniștim interior și, ca să ne liniștim, trebuie să ne pocăim tot timpul. Pentru că pocăința face inima miloasă, atentă, duioasă, ascultătoare la nevoile oamenilor. Fiindcă auzi pe altul, dacă îți asculți inima. Și îți asculți inima, dacă îți recunoști păcatele tale tot timpul înaintea lui Dumnezeu. Și, ca să-l auzi pe altul la modul fundamental, la modul adânc, trebuie să-L auzi neîncetat pe Dumnezeu, Care îți vorbește în inima ta. Care te îndrumă pe fiecare zi ce să faci.

Dar când mergi tot timpul cu căștile în urechi și când asculți muzică dincolo de suportabilitatea urechilor tale și când faci abstracție de toți ceilalți, atunci nu te asculți nici pe tine, nici pe altul și nici pe Dumnezeu. Pentru că El, tu și altul aveți nevoie de liniștea inimii…

Femeia hananea [γυνὴ χαναναία][Mt. 15, 22, BYZ], adică din Hanaan [Χανάαν], a strigat din adâncul inimii sale [Ibidem]. Dar nu pentru nevoile sale, ci pentru sănătatea fiicei sale! Pentru că ea a conștientizat starea acesteia, a fiicei sale, și pentru ea era rănită de durere. De aceea, a strigat către Domnul și I-a zis: „Miluiește-mă, Doamne, fiule al lui David! Fiica mea rău se demonizează [Ἐλέησόν με, Κύριε, υἱὲ Δαυίδ· ἡ θυγάτηρ μου κακῶς δαιμονίζεται]” [Ibidem].

Dar ca să înțelegi că cineva se demonizează din ce în ce mai mult trebuie să vezi sufletul omului. Căci astăzi, mulți, deși se demonizează pe fiecare zi, nu înțeleg acest lucru. Iar părinții lor stau în casă cu copiii lor demonizați, cu copiii lor plini de demoni, și consideră că au probleme psihice și de comportament. De aceea, le dau pastile și nu se roagă pentru ei. Nu îi duc la Biserică. Nu cer ajutorul lui Dumnezeu. Și nu îi duc la Biserică și nici nu se roagă pentru ei, pentru că nu văd boala sufletească din ei. Nu văd că ei sunt plini de demoni și nu de vreo boală somatică.

Însă această femeie, deși păgână, e admirabilă pentru noi. Căci ea a văzut adevărata boală a fiicei sale: demonizarea ei. Și a strigat către Domnul în mod profund teologic, pentru că L-a văzut ca fiul lui David, ca Mașiah cel venit din descendența lui David.

A folosit substantivul fiul la vocativ (υἱὲ), așa cum este și în rugăciunea lui Iisus: Κύριε Ιησού Χριστέ [Doamne Iisuse Hristoase], Υιέ του Θεού [Fiule al lui Dumnezeu], ελέησόν με [miluiește-mă pe mine], τον αμαρτωλόν [păcătosul]!”[2]. Pentru că ea s-a rugat isihast Domnului, s-a rugat din adâncul inimii sale. Și s-a rugat, pentru că a văzut, a simțit, s-a pătruns, s-a îndurerat cu totul de situația ei jalnică. Ceea ce trebuie să facă părinții întotdeauna pentru copiii lor.

Căci dacă tu, ca părinte, zici că ești trecut prin viață, că ai experiență de viață, tu nu trebuie să te comporți cu copilul tău așa cum se comportă el, care poate fi iresponsabil la un moment dat. Dacă vezi că el greșește cu ceva, dacă vezi că nu știe ceva anume, dacă vezi că s-a înhăitat la rele cu alții, dacă vezi că el e indolent într-o anume privință, tu nu trebuie să stai nepăsător. Căci, dacă stai nepăsător, asiști la distrugerea interioară a copilului tău, lucru care, uneori, e ireparabil. Și, dacă ai inimă de mamă, de tată, de bunic, de bunică, de frate, de soră, de prieten, de prietenă, atunci îl ajuți pe cel pe care îl iubești. Nu te uiți la el cum moare, ci te pui în locul lui și îl ajuți.

Și femeia a cerut mila Domnului pentru fiica ei! Pentru că numai Domnul îi aruncă pe demoni din noi înșine. Și demonii vin și se lipesc mereu de noi și, adesea, nu le simțim prezența, nu le simțim gândurile, nu le simțim răutatea lor care ne omoară interior. Dar când ne rugăm și ne smerim înaintea Domnului, când ne vedem adâncul păcătoșeniei noastre și simțim că ei s-au dezlipit de noi, atunci înțelegem ce înseamnă să fii parazitat continuu de demoni. De prezența lor spirituală nefastă. Căci, ca niște paraziți, ei se lipesc de sufletul și de trupul nostru și ne furnizează gânduri demonice, sentimente demonice, intenții demonice, mișcări interioare păcătoase, pe care, dacă nu le înțelegi, crezi că sunt ale tale, că așa ești tu, că așa simți, că așa gândești.

Când demonii îi învață pe tineri să se masturbeze, să își piardă virginitatea, să trăiască promiscuu, ei le prezintă toate acestea ca pe „o eliberare interioară”, ca pe „o emancipare” a lor. Fiindcă le spun că „numai” trăind în păcat vor fi „stăpâni pe ei înșiși”. Însă, neștiind ce să facă cu schimbările lor fiziologice și fiind curioși să ardă etapele, să aibă „experiențe” cu tot dinadinsul, tinerii nu devin stăpâni pe ei înșiși, ci robii patimilor lor. Căci atunci când încep să se umple de plăcere sexuală, de plăcerea băuturii, a fumatului, a drogurilor, a extravaganțelor de tot felul, ei devin robii demonilor și nu stăpâni pe ei înșiși. Devin sclavi, când „experiențele” considerau că o să le aducă „eliberarea interioară”…

Și fiica femeii din Evanghelia de azi [Mt. 15, 21-28], fără doar și poate, a făcut și ea experiențe rele pe sănătatea și tinerețea ei. Că d-aia ajungem să ne demonizăm: pentru că păcătuim în neștire, fără mustrări de conștiință, fără să ne pocăim pentru păcatele noastre. Și când nu te pocăiești, te îndrăcești, te demonizezi continuu, chiar dacă nu înțelegi acest lucru sau chiar dacă nu îl admiți. Că o boală nu e boală doar când o admiți în tine însuți, ci ea e de atunci, de când începe să existe în tine însuți.

De aceea, mulți trăiesc cu demonii în ei, fără să știe de ce nu se simt bine, de ce nu se simt împliniți, de ce nu le merge bine în viață. Și astfel trăiește majoritatea lumii de azi. Căci doar cei care se luptă interior cu demonii în fiecare clipă nu lasă înrâuririle demonilor să îi sufoce. În rest, înfrățirea cu demonii, coabitarea cu ei, e viața lor de zi cu zi. Pentru că nu își pun problema că sunt parazitați de ființe spirituale nevăzute de ei, dar foarte reale și foarte rele. Și nu își pun această problemă fundamentală a luptei duhovnicești cu demonii, pentru că nu au cunoscut teologia mistică, duhovnicească a Bisericii lui Dumnezeu. Nu cunosc cum și-au sfințit viața Sfinții lui Dumnezeu, nu cunosc câte ispite, necazuri, dureri și pericole au avut de suferit din partea demonilor și a oamenilor păcătoși, pentru ca să își sfințească viața lor.

Și când Sfântul Pavlos ne spune că viața noastră este ascunsă [κέκρυπται], împreună cu Hristos, în Dumnezeu [Col. 3, 3, BYZ], că e ascunsă în slava Dumnezeului nostru treimic, el ne spune că tot drumul interior al mântuirii noastre e tainic pentru oameni, pentru că îl știe numai Dumnezeu și noi înșine. Iar când Sfinții se confesează, când își mărturisesc experiențele lor cele îndumnezeitoare, atunci ei vorbesc explicit despre această mare taină a vieții lor, pentru ca să ne folosească duhovnicește. Căci Sfinții lui Dumnezeu nu pierd niciodată timpul când scriu pentru noi, când ne predică, când ne slujesc, când ne povățuiesc, fiindcă ei urmăresc binele nostru real. Și binele nostru real nu e să mâncăm și să bem și să ne fie bine aici, acum, pe pământ, ci să ne fie bine și aici, dar și veșnic. Și acest bine real e viața noastră cu Dumnezeu, care ne umple de tot binele cel dumnezeiesc.

Femeia a văzut cauza reală a bolilor noastre: demonizarea interioară. Și ea a cerut ajutorul lui Dumnezeu și l-a și primit. Pentru că Domnul i-a zis ei: „O [Ὦ], femeie [γύναι], mare [este] credința ta [μεγάλη σου ἡ πίστις]! Să-ți fie ție precum voiești [γενηθήτω σοι ὡς θέλεις]!” [Mt. 15, 28, BYZ]. Și Dumnezeu ascultă voia omului numai atunci când omul e plin de voia lui Dumnezeu. Dumnezeu e cu omul întru toate și îl ascultă pe el, când omul e cu totul lipit de Dumnezeu și Îl ascultă pe El întru toate. Și Dumnezeu a ascultat rugăciunea plină de iubire pentru altul, pentru că aceasta e ieșire din noi înșine spre alții.

Când suntem plini de noi înșine și ne vedem numai pe noi, n-avem timp să ne rugăm, să vorbim, să îl ajutăm pe un altul. Considerăm că pierdem timpul degeaba dacă vorbim cu el, dacă îl ajutăm, dacă ne rugăm pentru el. Și asta se petrece, pentru că suntem singuri, orbi și robiți de interese mărunte. Căci dacă ne-ar interesa aproapele nostru, ne-ar interesa și sufletul nostru. Pentru că suntem vii doar cât suntem comunicativi, doar cât suntem buni, doar cât sun- tem milostivi, doar cât suntem plini de pocăință.

„Și a fost vindecată fiica ei din ceasul acela [Καὶ ἰάθη ἡ θυγάτηρ αὐτῆς ἀπὸ τῆς ὥρας ἐκείνης]” [Mt. 15, 28, BYZ], ne spune Sfântul Matteos. Pentru că Dumnezeu a vindecat-o pe fiica ei în ceasul acela, atunci când a lăudat credința vie, iubitoare, milostivă a mamei sale. De unde înțelegem că Dumnezeu nu face făgăduințe în van, ci făgăduințele Lui sunt reale, pentru că se împlinesc în viața noastră. Și toate poruncile Lui sunt făgăduințe reale, care se împlinesc în viața noastră imediat, dacă începem să le împlinim.

Dacă ne facem săraci de gânduri rele în sufletul nostru, atunci ne umplem de fericirea lui Dumnezeu [Mt. 5, 3, BYZ]. Dacă ne plângem păcatele noastre, atunci ne umplem de fericirea lui Dumnezeu [Mt. 5, 4]. Dacă ne umplem de blândețea cea duhovnicească [Mt. 5, 5], dacă flămânzim și însetăm mereu după voia lui Dumnezeu [Mt. 5, 6], dacă ne umplem mereu de milă [Mt. 5, 7] pentru toți oamenii și pentru întreaga Lui creație, dacă ne curățim mereu inima noastră [Mt. 5, 8], adică tot sufletul și trupul nostru, atunci ne umplem de fericirea lui Dumnezeu. Căci fericiți sunt cei care fac pace în ei și în oameni și între oameni și între popoare [Mt. 5, 9]! Fericiți sunt cei care suferă în mod nedrept și sunt prigoniți pentru Domnul [Mt. 5, 10-11]! Iar toți cei care se umplu de fericirea lui Dumnezeu în multele feluri ale virtuților dumnezeiești, se bucură și se veselesc dumnezeiește [Mt. 5, 12, BYZ], pentru că sunt împreună cu Dumnezeu și vor să fie veșnic împreună cu El.

Că de demonizare poți scăpa, dar te poți îmbolnăvi la loc! Și de ce te redemonizezi? Pentru că nu alegi, o dată pentru totdeauna, să trăiești numai cu Dumnezeu și pentru El. Viața cu Dumnezeu e reala viață a omului, e firescul omului, e modul de a fi al omului. Tocmai de aceea, orice păcat n-are de-a face cu normalitatea omului. Și noi spovedim tot păcatul, pentru că tot păcatul e anormalitate. Și e anormalitate, pentru că vedem în mod pragmatic în ființa noastră, că atunci când îl eliminăm din ființa noastră, noi începem să ne manifestăm normal, să ne manifestăm firesc și să ne umplem de cuviința vieții duhovnicești.

Căci dacă iubești păcatele, nu suporți firescul omului. Dar când începi să urăști păcatele, tot păcatul, atunci începi să iubești firescul omului, așa cum începi să iubești mâncarea bună, apa bună, aerul bun, liniștea, vorbirea folositoare, Slujbele Bisericii, rugăciunea, postul, privegherea, metaniile, închinăciunile, smerenia…Te umpli de pocăință, de citiri sfinte, de traduceri sfinte, de luminări și vederi dumnezeiești, pentru că ești avid de viața reală, de viața cu Dumnezeu. Și viața cu Dumnezeu e viața în care demonii au fost scoși afară din noi de El Însuși, pentru că a venit El, prin slava Lui, ca să împărățească în noi pentru totdeauna.

Vă doresc multă pace, înțelepciune și împlinire dumnezeiască! Amin!


[1] Începută la 7. 39, în zi de miercuri, pe 25 ianuarie 2023. Cer înnorat, un grad, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Προσευχή_του_Ιησού.

Facerea, cap. 41, cf. LXX

1. Și a fost, după doi ani de zile, [că] Farao a văzut vis. Se făcea a sta lângă râu.

2. Și, iată, ca și [când] din râu suiau 7 vaci, frumoase [cu] chipul și alese [cu] trupurile, și pășteau din iarbă!

3. Dar alte 7 vaci se suiau după acestea din râu, urâte [cu] chipul și slabe [cu] trupurile, și pășteau lângă vaci, lângă buza râului.

4. Și au mâncat cele 7 vaci urâte și slabe [cu] trupurile [pe] cele 7 vaci frumoase [cu] chipul și alese și a fost sculându-se Farao.

5. Și a fost visând [și] a doua oară. Și, iată, 7 spice se suiau dintr-o rădăcină, [fiind] alese și bune!

6. Dar alte 7 spice, mici și stricate de vânt, creșteau după ele.

7. Și au înghițit cele 7 spice mici și stricate de vânt [pe] cele 7 spice alese și pline și a fost sculându-se Farao și [acesta] era visul[1].

8. Și s-a făcut dimineață și era tulburat sufletul său. Și a trimis [și] a chemat pe toți tălmăcitorii Egiptosului și pe toți cei înțelepți ai săi și Farao le-a povestit lor visul. Dar nu era lui Farao vestitorul acestuia.

9. Și a grăit întâiul între paharnici către Farao, zicându-i: „Păcatul meu mi-l aduc aminte astăzi.

10. Farao a fost urgisindu-se [asupra] slujitorilor săi și ne-a pus pe noi sub pază, în casa celui întâi între bucătari, și pe mine și pe întâiul între brutari.

11. Și am văzut vis într-o noapte, și eu și el, fiecare după visul său am văzut.

12. Și era acolo, împreună cu noi, tânărul, slujitorul evreu al întâiului între bucătari, și i-am povestit lui și [el] ne-a tălmăcit nouă.

13. Și a fost făcându-se, precum ne-a tălmăcit, [că] așa s-a și întâmplat: și [ca] eu să fiu întors la stăpânirea mea, iar acela să fie spânzurat”.

14. Și a trimis Farao [și] l-a chemat pe Iosif. Și l-au scos pe el din fortăreață și l-au bărbierit pe el și i-au schimbat veșmintele sale și a venit către Farao.

15. Și Farao i-a zis lui Iosif: „Vis am văzut și tălmăcitor nu este [pentru] acesta. Dar eu am auzit despre tine zicându-se [că] ai auzit tu visurile [și ai știut] să le tălmăcești pe ele”.

16. Și Iosif a fost răspunzându-i lui Farao [și] i-a zis: „Fără de Dumnezeu nu va fi răspunzându-se mântuirea lui Farao [ἄνευ τοῦ Θεοῦ οὐκ ἀποκριθήσεται τὸ σωτήριον Φαραω]!”.

17. Și a grăit Farao lui Iosif, zicându-i: „În somnul meu părea să stau lângă buza râului.

18. Și ca din râu suiau 7 vaci frumoase [cu] chipul și alese [cu] trupurile și pășteau din iarbă.

19. Și, iată, alte 7 vaci suiau după ele din râu, rele și urâte [cu] chipul și slabe [cu] trupurile, precum n-am văzut [ca] acestea mai urâte în tot pământul Egiptosului!

20. Și au mâncat cele 7 vaci urâte și slabe [pe] primele 7 vaci frumoase și alese.

21. Și au intrat întru pântecele lor și nu au fost arătate [nu s-au mai arătat], că[ci] au intrat[2] întru pântecele lor, iar fețele lor [erau] urâte ca și la început. Și am fost sculându-mă [și] am fost adormind [la loc].

22. Și am văzut din nou în somnul meu și ca 7 spice se suiau dintr-o rădăcină, [fiind] pline și bune.

23. Dar alte 7 spice, mici și stricate de vânt, creșteau ținându-se de ele.

24. Și au înghițit cele 7 spice mici și stricate de vânt [pe] cele 7 spice bune și pline. Așadar, am zis tălmăcitorilor [acestea] și nu era cel care îmi vestește mie”.

25. Iar Iosif i-a zis lui Farao: „Visul lui Farao unul este [τὸ ἐνύπνιον Φαραω ἕν ἐστιν][și], câte Dumnezeu face [ὅσα ὁ Θεὸς ποιεῖ], i-a arătat lui Farao [ἔδειξεν τῷ Φαραω].

26. Cele 7 vaci bune, 7 ani este [sunt], iar cele 7 spice bune, 7 ani este [sunt], [iar] visul lui Farao unul este[3].

27. Și cele 7 vaci slabe, suindu-se după ele, 7 ani este [sunt], iar cele 7 spice mici și stricate de vânt vor fi 7 ani de foamete.

28. Iar cuvântul pe care i l-am zis lui Farao [acesta este], [căci] câte Dumnezeu face, i-a arătat lui Farao.

29. Iată, 7 ani vine bunăstarea cea multă [εὐθηνία πολλὴ] în tot pământul Egiptosului!

30. Dar vor veni 7 ani de foamete după aceștia și [oamenii] vor uita de săturarea din tot pământul Egiptosului și foametea va mistui pământul [καὶ ἀναλώσει ὁ λιμὸς τὴν γῆν].

31. Și nu va fi cunoscută bunăstarea pe pământ de foametea care va fi după acestea, căci tare va fi foarte [ἰσχυρὸς γὰρ ἔσται σφόδρα][4].

32. Iar pentru [că a fost] să fie îndoit de două ori visul lui Farao, [s-a făcut aceasta], că[ci] va fi adevărat cuvântul de la Dumnezeu [ἀληθὲς ἔσται τὸ ῥῆμα τὸ παρὰ τοῦ Θεοῦ] și Se va grăbi Dumnezeu să-l facă pe el [καὶ ταχυνεῖ ὁ Θεὸς τοῦ ποιῆσαι αὐτό].

33. Așadar, acum socotește[5] un om înțelept și priceput și pune-l pe el peste pământul Egiptosului!

34. Și să facă Farao și să pună guvernatori peste pământ și să dea a 5-a parte [din] toate roadele pământului Egiptosului [în] cei 7 ani de bunăstare!

35. Și să adune toate mâncărurile celor 7 ani care vin, ai acestora buni, și să se strângă grâul sub mâna lui Farao, [iar] mâncărurile în cetăți să fie păzite!

36. Și va fi [vor fi] mâncărurile, care au fost păzite în pământ, spre cei 7 ani de foamete, care vor fi în pământul Egiptosului, și nu va fi nimicit pământul în foamete”.

37. Și a[u] plăcut cuvintele înaintea lui Farao și înaintea tuturor slujitorilor săi.

38. Și a zis Farao tuturor slujitorilor săi: „Nu vom afla astfel de om [μὴ εὑρήσομεν ἄνθρωπον τοιοῦτον], care are Duhul lui Dumnezeu în el [ὃς ἔχει Πνεῦμα Θεοῦ ἐν αὐτῷ]!”.

39. Și i-a zis Farao lui Iosif: „Pentru că Dumnezeu ți-a arătat ție toate acestea [ἐπειδὴ ἔδειξεν ὁ Θεός σοι πάντα ταῦτα], nu este om mai înțelept și mai priceput [decât] tine.

40. Tu vei fi în casa mea și pe gura ta o va asculta tot poporul meu. Fără numai [cu] tronul te voi depăși eu [pe] tine”.

41. Și Farao i-a zis lui Iosif: „Iată, te pun pe tine astăzi peste tot pământul Egiptosului!”.

42. Și a scos Farao inelul din mâna sa [și] l-a pus pe el pe mâna lui Iosif și l-a îmbrăcat pe el [în] veșmânt de in și a pus lanț de aur împrejurul gâtului său.

43. Și l-a suit pe el în carul al 2-lea al său și a vestit înaintea sa vestitorul și l-a pus pe el peste tot pământul Egiptosului.

44. Și Farao i-a zis lui Iosif: „Eu [sunt] Farao! Afară de tine nu va ridica nimeni mâna sa peste tot pământul Egiptosului.

45. Și a chemat Farao numele lui Iosif: Psontomfanih [Ψονθομφανηχ]. Și i-a dat-o lui pe Asennet [Ασεννεθ], pe fiica lui Petefris, a preotului cetății Soarelui, lui de femeie.

46. Și Iosif era de 30 de ani când a stat înaintea lui Farao, a împăratului Egiptosului. Și a ieșit Iosif de la fața lui Farao și a trecut prin tot pământul Egiptosului.

47. Și a făcut pământul, în cei 7 ani de bunăstare, snopi.

48. Și a adunat toate mâncărurile celor 7 ani, în care era [a fost] bunăstare în pământul Egiptosului, și a pus mâncărurile în cetăți. [Și] mâncărurile câmpurilor cetății, cele dimprejurul ei, le-a pus în aceasta.

49. Și a adunat Iosif grâu ca nisipul mării, mult foarte, până nu puteau să numere, că nu era numărul [său].

50. Iar lui Iosif i s-au făcut doi fii, mai înainte să vină cei 7 ani de foamete, pe care i-a născut lui Asennet, fiica lui Petefris, a preotului cetății Soarelui.

51. Și a chemat Iosif numele celui întâi-născut Manassi [Μανασσῆ], că[ci] „Dumnezeu a făcut să uit eu toate durerile mele și toate cele ale tatălui meu”.

52. Iar numele celui de-al doilea l-a chemat Efrem [Ἐφραίμ], că[ci] „Dumnezeu m-a sporit pe mine în pământul smereniei mele [ηὔξησέν με ὁ Θεὸς ἐν γῇ ταπεινώσεώς μου]”.

53. Și au trecut cei 7 ani de bunăstare, care au fost în pământul Egiptosului,

54. și au început cei 7 ani de foamete să vină, precum a zis Iosif. Și a fost foamete în tot pământul, dar în tot pământul Egiptosului erau pâini.

55. Și flămânzea tot pământul Egiptosului și a strigat poporul către Farao pentru pâini. Și a zis Farao [la] toți egiptii/ egiptenii: „Mergeți către Iosif și, ce are să vă zică vouă, faceți!”.

56. Și foametea era pe fața a tot pământul. Și a deschis Iosif toate grânarele [πάντας τοὺς σιτοβολῶνας] și vindea [la] toți egiptenii.

57. Și toate țările au venit înspre Egiptos, [pentru] a cumpăra de la Iosif, căci a stăpânit foametea în tot pământul [ἐπεκράτησεν γὰρ ὁ λιμὸς ἐν πάσῃ τῇ γῇ].


[1] Pe care îl avusese.

[2] Au rămas în ele.

[3] Cele două vise spun același lucru.

[4] Foametea va fi foarte multă.

[5] Caută un om.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [22]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea I

3. Maniheul nu poate să înțeleagă aceste lucruri. De aceea el consideră întunericul și lumina doi zei. Și așază întunericul vrăjmaș înaintea luminii lui Hristos.

Dar noi, făcând tâlcuirile mistice care au fost arătate mai sus, nu distrugem înțelesul literal. Iată! Cunoaștem că un întuneric sensibil/ perceptibil era așezat peste adâncul sensibil [al apelor] și că suflarea lui Dumnezeu se purta peste apa cea văzută. Aceasta era fie o suflare de aer, care este în mod obișnuit numită „vânt” de către oameni, fie era Sfântul Duh, care mai înainte a prezis și a arătat harul Sfântului Botez. Cu adevărat, era nevoie de ambele: curenții de aer ca să sufle în cruce peste apele Botezului, și Sfântul Duh ca să le sfințească.

Poate că din această cauză apa și Duhul au fost numite după întuneric. Adică: luminarea Botezului vine după păcat. Dumnezeu a dat apelor pe Duhul ca unei fântâni baptismale/ cristelnițe și imediat după aceea a poruncit: „Să fie lumina[1] luminării! „Și a fost lumina” luminării.

4. În afară de Botez, aici, printre primele lucruri, învățăm de asemenea despre taina Treimii. [Căci] spune: „Și a zis Dumnezeu”[2]. Tatăl, desigur. Apoi: „Să fie lumina!”. Adică: Să apară Hristos pe pământ. Iar Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este Cel care Se purta deasupra apelor.

Odată cu această taină, aflăm despre modul de viețuire care este plăcut lui Dumnezeu. Mai întâi a fost dat Botezul, și apoi – ca un fel de pecete – credința în el. Zice: „Să fie lumina!”. Sau: Să înceapă o viață plăcută lui Dumnezeu, luminând „înaintea oamenilor” ca o lumină[3] – după cum spune Hristos. Și văzând acest mod de viețuire, Dumnezeu a încuviințat-o. Căci „a văzut Dumnezeu lumina” vieții și El a zis „că [este] bună”[4]. A încuviințat-o deoarece El Se bucură întru această lumină. Căci bucuria [aceasta] se ivește chiar și numai „pentru un păcătos pocăindu-se”[5].

5. Acum, în fine, creația a fost luminată prin credință și prin felul bun de viețuire. Întunericul păcatului și al necredinței, care exista mai înainte, a fost alungat din ea prin Botez. De aceea, îndată autorul arată următoarele: „și a despărțit Dumnezeu între lumină și între întuneric”[6].

Această minunată despărțire a luminii de întuneric peste apa adâncului a fost profețită, de asemenea, de cele două păsări trimise din arca lui Noe[7]. Și se poate vedea și aici că întunericul a fost mai întâi. A fost mai întâi corbul care a zburat peste ape. Dar acest corb întunecat, Satanas, a fost înecat și nimicit; sau a rătăcit într-un loc cu adevărat întunecat și trupesc al păcatului. (Căci Cuvântul nu este de înțeles pentru toți.) Apoi Duhul lui Dumnezeu, Porumbița, Se purta în zbor peste apă. Dar încă nu a aflat odihnă picioarelor Sale[8], pentru ca să Se sălășluiască în om[9], sau să zidească cuib[10] și să umble în el [în om][11].

În fine, toate vârfurile munților erau neacoperite[12], ceea ce a arătat goliciunea cea fără de rușine a păcatului între neamuri și mulțimea mare de răutate a lor și împietrirea inimii lor, întărită puternic în nebunie. De aceea, Duhul lui Dumnezeu, Porumbița, încă, Se purta deasupra apelor[13].


[1] Fac. 1, 3.

[2] Ibidem.

[3] Mt. 5, 16.

[4] Fac. 1, 4.

[5] Lc. 15, 7.

[6] Fac. 1, 4.

[7] Fac. 8, 6-13. A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2022/03/10/facerea-cap-8-cf-lxx/.

[8] Cf. Fac. 8, 9.

[9] Cf. Iez. 37, 27; In. 1, 14.

[10] Cf. Rom. 8, 11; II Tim. 1, 14.

[11] Cf. Lev. 26, 12; II Cor. 6, 16.

[12] Cf. Fac. 8, 11.

[13] Cf. Fac. 1, 2.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [21]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea I

XI. 1. Dumnezeiasca Scriptură numește adesea nu numai puterile împotrivitoare, ci și neamurile păgâne ca ape sau adâncuri/ abisuri, peste care zace întunericul răutății. Din această cauză, trebuie să aducem la lumină mărturiile profetice despre acest lucru. David, spre exemplu, zice: „Adânc pe adânc cheamă”[1]. Într-adevăr, adâncul – mulțimea neamurilor care erau odinioară în întuneric[2] – acum îndeamnă poporul evreu să Îl cunoască pe Dumnezeu.

Căci unii au cugetat că cele două nume pentru cele două ape înseamnă două feluri de neamuri. Poporul neamurilor păgâne, peste care a fost întunericul, sunt adâncul/ abisul. Poporul neamului evreiesc, peste care S-a purtat Duhul dumnezeieștilor Scripturi, dar nu a rămas [peste el], sunt apa[3].

Despre aceste două ape s-a spus, de asemenea: „Și în ziua aceea va ieși apă vie din Ierusalim: jumătatea ei întru marea cea dintâi și jumătatea ei întru marea cea de apoi”[4]. Asemenea, Profetul Amvacum zice: „Și ai pus întru mare caii Tăi, [ei] tulburând apă multă”[5]. Vrea să spună că Sfinții Îngeri și Apostolii sunt „caii” lui Hristos. De aceea, la intrarea acestor cai, „s-au înspăimântat și s-au tulburat abisurile, mulțimea sunetului apelor”[6].

Iar versetul: „Lăudați-L pe Domnul din pământ, balaurii și toate abisurile!”[7] este cântat despre neamurile păgâne. „Balaurii” sunt conducătorii lor sălbatici de mai înainte.

2. Așadar, deoarece există astfel de mărturii, nu ar trebui să fii în îndoială când zice: „și întunericul [era] deasupra abisului”[8], înainte de lumină. Vorbește despre adunarea neamurilor păgâne, care odinioară era în întuneric. Era întunericul ateismului/ necredinței, întunericul violenței, întunericul superstiției, întunericul idolatriei și al tuturor celorlalte păcate, înainte de venirea și de arătarea adevăratei Lumini, Hristos[9].

Deci numai pentru acest motiv, Scriptura așază întunericul înaintea luminii: pentru că mai înainte eram rătăcitori, iar apoi am urmat Lumina. De aceea, mai întâi a fost Legea cea întunecată, și apoi Vestea cea Bună. Și tot de aceea, întâi a fost seară și apoi ziuă[10].

Și de aceea a fost menit ca [lumea] să înceapă de duminică seara, căci am trecut de la întunericul morții la lumina Învierii[11]. Dacă lucrurile nu stau așa, atunci a fost nepotrivit și nelalocul lui ca Dumnezeu să numească întunericul înaintea luminii și îndată, la început, să fi făcut creația Sa întunecată.


[1] Ps. 41, 8.

[2] Cf. Is. 8, 23 – 9, 1;  Mt. 4, 15-16.

[3] Cf. Fac. 1, 2.

[4] Zah. 14, 8. A se vedea: Cartea Sfântului Profet Zaharias, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2019, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/08/31/cartea-sfantului-profet-zaharias/.

[5] Amv. 3, 15. A se vedea Cartea Sfântului Profet Amvacum, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/21/cartea-sfantului-profet-amvacum/.

[6] Ps. 76, 17.

[7] Ps. 148, 7.

[8] Fac. 1, 2.

[9] Cf. In. 1, 9; I In. 2, 8,

[10] Cf. Fac. 1, 5.

[11] Cf. In. 5, 24; I In. 3, 14.

1 2 3 5