Predică la sinaxa Sfântului Ioannis Botezătorul [7 ianuarie 2023]

Iubiții mei[1],

când am început să scriu predica la Teofania Domnului, predica de ieri, eram obosit mult, istovit. Dar, pe când scriam, am simțit deodată un Duh de întărire, de vindecare, de claritate enormă a minții, încât devenisem cu totul numai minte. Și toată noaptea am trăit-o într-o stare de trezvie, de luciditate duhovnicească, pentru că, de mai multe ori m-am trezit și eram la fel: numai minte, numai rugăciune, numai înțelegere.

Și Dumnezeu m-a pregătit pentru întâlnirea cu dumneavoastră în acest fel: vindecându-mă trupește și sufletește! Făcându-mă în stare de slujirea Lui cea sfântă. Iar minuni de acest fel Dumnezeu face la tot pasul cu Preoții Săi. Pentru că îi curățește, îi luminează, îi întărește, îi sfințește în mod minunat. Și aceasta, pentru că vrea ca Biserica Lui să sporească mereu în tot lucrul cel bun.

Însă, Dumnezeu Își sporește Biserica Lui prin tot omul credincios. Fiecare dintre dumneavoastră sunteți parte constitutivă a Bisericii și zidiți Biserica lui Dumnezeu. Și cum o zidiți? O zidiți prin tot ceea ce faceți în viața dumneavoastră! De aceea, nu trebuie să fii în mod neapărat Preot pentru ca să Îi slujești lui Dumnezeu, dar toți trebuie să fim credincioși ai lui Dumnezeu. Și dacă suntem credincioși, atunci cu toții Îi slujim lui Dumnezeu, atât la Biserică, dar și acasă cu prisosință. Că la Biserică stăm câteva ore, dar acasă și la locul de muncă stăm cel mai mult. Și dacă acolo unde suntem Îi slujim lui Dumnezeu, atunci întreaga Biserică a lui Dumnezeu se bucură de noi, pentru că suntem o bucurie vie a lui Dumnezeu.

Casele noastre vorbesc despre credința noastră. Ce vezi în om în mod duhovnicesc e el cu adevărat. Și omul e ceea ce este în el însuși. Și acest insondabil al omului, adâncul ființei sale, e ceea ce iese la lumină prin faptele sale.

Când Adam Puslojić, prietenul meu, vorbea despre Nichita, despre prietenul nostru, simțeai că iese iubirea din el ca un șuvoi. Iubirea lui pentru Nichita Stănescu. Așa după cum iubirea fiilor duhovnicești pentru Părinții lor duhovnicești e un șuvoi viu, un torent de iubire. Pentru că atunci când iubești, tu și suferi pentru cel pe care îl iubești. Și suferi, pentru că ți-l asumi la modul total în inima ta.

De ce copiii, când cresc, își uită părinții și bunicii? Pentru că atunci când trebuia să îi iubească, ei se ocupau cu altceva…Și ceea ce nu faci la vreme, nu mai faci niciodată. Pentru că acei părinți și acei bunici, care i-au umplut de iubire pe copiii și nepoții lor, i-au ștampilat duhovnicește pentru totdeauna. Și nu uiți asemenea oameni! Îi uiți pe cei reci, distanți, duplicitari, care mimează relațiile de rudenie. Fapt pentru care, oricât ne-am forța să avem relații reale cu părinții și bunicii noștri și cu rudele noastre, în absența iubirii și a adevărului, nu vom avea. Pentru că iubirea în copil se naște din iubirea ta pentru el și din tot ceea ce sădești pe fiecare zi în inima lui.

Răceala interioară a tinerilor este neiubirea lor. Suferă în baruri, la concerte, în locuri mizere, cu te miri cine, pentru că se simt neiubiți. Și ei confundă, până la o anumită vreme, a fi împreună cu alții cu a fi iubiți de către ei. Dar dacă nu ești iubit de cineva, nu te simți împlinit. Și muzica la maximum și a fi contra și a fi ostil nu arată decât o imensă singurătate.

De aceea, tânărul neiubit de familia lui, dacă e iubit de prietena sa, de viitoarea soție, se liniștește. El e ca un cal nărăvaș care e îmblânzit de mâna care-l mângâie. Și când ai împreună cu soția ta ce nu ai avut niciodată cu părinții tăi, atunci înțelegi drama ta și a multora: neiubirea. Iar de neiubire scăpăm numai prin iubire și pocăință.

Și Sfântul Ioannis Botezătorul, astăzi pomenit, e cel care ne poate învăța să ne pocăim. Căci el, deși a trăit în pustiu ca un Înger pe pământ, s-a nevoit și s-a pocăit toată viața lui. Cu atât mai mult noi, care păcătuim în tot ceasul, avem nevoie de pocăință, dacă un asemenea Sfânt al lui Dumnezeu avea nevoie de pocăință.

– Însă, ce legătură are iubirea cu pocăința? Cum scap eu de neiubire, pocăindu-mă?

– Pentru că pocăința pentru toate păcatele noastre ne zdrobește inima, ne-o face sensibilă. Și dacă ne-o face simțitoare la tot pasul, atunci ne pregătește de marea experiență a iubirii dumnezeiești. Căci mulți nu simt iubirea lui Dumnezeu, pentru că nu au început să simtă mai întâi iubirea oamenilor pentru ei. E nevoie să fii iubit măcar de un om, pentru ca inima ta să se înmoaie și astfel să te umpli mai apoi de iubirea lui Dumnezeu. Iubire a lui Dumnezeu care iubește pe toți oamenii și întreaga creație. Dar ca să ajungi să Îl iubești pe Dumnezeu și pe întreaga Lui creație, trebuie să ieși din neiubirea ta, din singurătatea ta interioară, din dezamăgirea ta.

Că tânărul, dacă vorbești cu el, îți spune ce nu-i place, pentru ce e îndurerat, dar nu își asumă păcatele sale, nu își asumă ce face rău altora. El dă vina pe legi, pe societate, pe familie, mereu pe alții, ca și când n-ar greși la tot pasul. Dar, când îți asumi păcatele tale și te pocăiești pentru ele, atunci învii din moartea spirituală. Și înțelegi că moartea e în tine, în păcatele tale, și nu în afara ta. De aceea, bătrânii înțelepți simt moartea aproape și se luptă nu cu ea, cu acea clipă rapidă, ci cu moartea din ei înșiși, cu păcatele lor. De aceea, vin și se spovedesc și se împărtășesc și se împacă cu Dumnezeu și cu oamenii, pentru că vor să elimine moartea din ei înșiși.

Când vreau să mă umplu de pocăință, eu încep să scriu imnografie sau să extind Vieți ale Sfinților. Aghiologii și Imnografii Bisericii au făcut din pocăința lor teologie sfredelitoare, zdrobitoare de inimă. Pentru că toate cântările duhovnicești ale cultului nostru nu sunt scrise distant, ci din interior, asumându-și teologia Bisericii, dar și păcatele lor.

Sfinții scriau și se pocăiau! Sfinții strigau către Dumnezeu, strigau către Născătoarea de Dumnezeu, strigau către Sfinții Lui, către Îngerii Lui cu toată ființa lor. Pentru că noi nu avem nevoie doar tangențial de ajutorul lui Dumnezeu, ci la modul deplin, fundamental, ontologic. Pentru că ființa noastră cu totul trebuie transfigurată de slava lui Dumnezeu, care ieri a coborât în apă și ne-a dat să avem Aghiasmă, adică apă sfântă.

Căci dacă nu ne curățim interior, moartea țâșnește din noi pe fiecare zi. Pentru că orice păcat al nostru e moartea noastră. Și dacă lăsăm moartea asta nenorocită în noi, moartea păcatului, ea se înveșnicește și așa avem Iadul. Dar dacă ne pocăim pentru Iadul nostru interior, Dumnezeu, prin slava Lui, ne curățește de toată stricăciunea interioară.

Așadar, iubiții mei, nu ceea ce credem noi despre noi înșine e important, ci ce crede Dumnezeu despre noi. Pentru că El ne va judeca și cuvântul Lui va fi ultimul. Iar azi i-am pomenit pe cei adormiți ai noștri cu această conștiință: că ei sunt vii și au nevoie de noi înșine. Au nevoie de rugăciunile și de pomenirile noastre. Pentru ca, dacă sunt în Iad, Dumnezeu să Se milostivească, după cum El știe, de fiecare în parte. Și acum trebuie să sporim tot mai mult rugăciunea și iubirea noastră pentru cei adormiți ai noștri: pentru că numai noi îi mai putem ajuta prin rugăciunile Bisericii. Amin!


[1] Începută la 18. 19, în zi de miercuri, pe 4 ianuarie 2023. Ceață, 4 grade, vânt de 3 km/ h.