Predică la Duminica posterioară Botezului Domnului [2023]

Iubiții mei[1],

când Domnul ne atrage la Sine prin iubirea Sa de oameni, El ne umple de pocăință. Pentru că atunci simțim că nu suntem proprii înțelegerii Lui și iubirii Lui. Iar pocăința e continua noastră vindecare de orbire, de insensibilitate, de răutate, de curvie, de rapacitate.

Ne pocăim și ne vedem pe noi înșine! Ne pocăim și nu mai suntem tari la inimă! Ne pocăim și devenim curați și blânzi! Ne pocăim și ne îndestulăm cu puțin! Pentru că pocăința e reala noastră apropiere de Dumnezeu, pentru care El ne dăruie iertarea Lui din belșug.

Tocmai de aceea, Domnul Și-a început propovăduirea Sa cu îndemnul la pocăință. Pentru că El ne-a spus: „Pocăiți-vă [Μετανοεῖτε]! Căci s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν γὰρ ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ]. Și pocăința are de-a face cu Împărăția lui Dumnezeu, pentru că ea e calea noastră spre Împărăție.

Și când vorbim despre pocăință, nu ne referim în primul rând la câte păcate am făcut, ci la cum ne simțim în urma lor. Pentru că păcatele le spovedim o dată și ele se șterg din noi, dar pocăința e durerea noastră continuă pentru câte am păcătuit, cu indiferență și bădărănie, înaintea lui Dumnezeu. Pocăința e prima stare a sufletului care învie din moartea spirituală. Și după ce trăim pocăința din destul, începem să învățăm toate celelalte fapte bune ale Împărăției lui Dumnezeu: studierea profundă a credinței Bisericii, mersul continuu la Slujbe, spovedirea și împărtășirea cu Domnul, rugăciunea, privegherea, postul, milostenia, curăția, înfrânarea, iertarea și toate pe care le învățăm din Cărțile Bisericii. Pentru că cel care învie din morți e avid de viața și de adevărul lui Dumnezeu și de aceea Îl caută pe El pretutindeni.

Însă, nu putem să creștem spre toate celelalte virtuți dumnezeiești, dacă nu începem cu pocăința. Pentru că pocăința e durerea mea vie pentru faptele mele rele. Pocăința e inima mea plină de durere și de sfâșiere interioară pentru cine am ajuns să fiu. Căci mă găsesc cu totul vrednic de moarte și de Iad, pentru că am păcătuit imens. Și cu cât îmi conștientizez păcatele mele, cu atât e mai dureroasă pocăința mea. Și pocăința noastră devine rugăciune, devine mărturisire, devine milostenie, devine schimbare continuă interioară.

Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat darul pocăinței, după trezirea noastră din morți, ne-am fi însingurat enorm. Pentru că am fi văzut cine suntem și n-am fi putut să scăpăm de povara păcatelor noastre. Iar această groaznică simțire interioară ne-ar fi înnebunit cu totul. Dar Dumnezeu ne învie prin pocăință din moartea păcatului, din moartea spirituală, și pocăința e cea care ne revelează adevărata noastră față.

Căci omul păcătos, care a ajuns să nu-și mai simtă povara păcatelor – și asta pentru că e mort sufletește –, crede că „n-are păcate”. Dar când își vine în fire și când conștientizează câte are, atunci se cutremură. Și pocăința dumnezeiască e vindecarea noastră de această cutremurare ontologică! Căci dacă n-ar fi pocăința haina noastră de vindecare, viața noastră ar fi plină de cutremurare. Dar Dumnezeu, în marea Sa bunătate, ne îmbracă pe noi în pocăință, pentru ca să ne vindecăm rănile sufletului nostru…

Văd patimile oamenilor pe fețele lor, în sufletele lor, în trupurile lor, în cele ale lor. Văd moartea în ei și înțeleg tot mai mult și mai mult ce minune imensă e pocăința unui om. Și de ce umple de bucurie dumnezeiască și pe Îngeri și pe oameni cel care se pocăiește. Pentru că e nevoie de mult curaj și de multă dorință de libertate interioară ca să ieși din moarte. Din moartea păcatului, care e adevărata moarte a omului și a celor care au devenit demoni din Îngeri.

Ca să te pocăiești și să vii la Domnul e nevoie de multă dorință de normalitate. Pentru că tot păcatul e anormalitate. Și când toți se aruncă în Iad prin păcatele lor, a ieși cineva din Iad prin pocăință înseamnă a fi cu adevărat revoluționar. Pentru că se înnoiește interior, se curățește duhovnicește și se umple de slava lui Dumnezeu în Biserică.

La 14 ani, când am devenit om credincios prin convertire dumnezeiască și pocăință sfântă, nu m-a ajutat nimeni în drumul meu spre Biserică. Pentru că nimeni nu îmi înțelegea nevoia de adevărata viață și de adevărata libertate interioară, nevoia de sfințenia lui Dumnezeu. Îi enervam pe toți cu pocăința mea, cu citirile mele continue, cu rugăciunile mele, cu schimbarea interioară din mine însumi. Căci au sesizat imediat, cei din jurul meu, că nu e „o glumă” schimbarea mea, ci e una reală. Și atunci, s-au disociat interior de mine! Pentru că ei au rămas aceiași oameni trupești și materialiști, pe când eu m-am schimbat și mă schimb continuu.

M-am luptat ca să fiu om credincios. M-am luptat cu toți pentru viața mea cu Dumnezeu, pentru sinceritatea credinței mele, pentru pacea și mântuirea mea. Și de aceea știu cât de greu e să începi să te pocăiești. Știu cât de greu e începutul vieții cu Dumnezeu și cum nu găsești mulți oameni să te ajute cu adevărat. Și nu-i găsești, pentru că oamenii, în general, nu se ocupă cu mântuirea lor, ci cu scufundarea lor în Iad. Și de aceea, viața cu Dumnezeu e tot mai rară și tot mai greu de trăit.

O poți trăi în casa ta, în chilia ta, acolo unde un altul sau mai mulți sunt de un cuget cu tine. Dar dacă unii sunt credincioși și alții sunt necredincioși într-o casă e babilonie. Iar în predicile, în cărțile și în luările noastre de poziție, când spui astăzi adevăruri mari și sfinte, par ceva de neconceput. De ce? Pentru că au o altă mentalitate decât a noastră, pentru că au o altă viață decât a noastră, a oamenilor Bisericii.

Însă, dacă ești atent la varicele de la picioare sau la bătăile inimii, dacă te interesează sănătatea trupului, cu atât mai mult trebuie să te intereseze sănătatea sufletului tău. Pentru că Dumnezeu dorește ca noi să ne vindecăm sufletește în primul rând. Căci poți intra în Împărăția lui Dumnezeu cu multe boli trupești, dar nu poți intra cu boli sufletești. Nu poți intra cu păcatele tale, oricare ar fi ele.

Citiți Viețile Sfinților ca să vedeți câte dureri, necazuri, ispite și boli au avut ei, dar au moștenit Împărăția lui Dumnezeu! Pentru că s-au umplut mereu de pocăința care te face moștenitor al Împărăției cerurilor. S-au umplut mereu de viața lui Dumnezeu și de aceea au fost și sunt vii pentru totdeauna.

De aceea, dacă vreți să le lăsați ceva moștenire copiilor dumneavoastră, lăsați-le sfințenia dumneavoastră! Arătați-le din viața dumneavoastră cum se trăiește cu Dumnezeu, pentru ca și ei să vă moștenească! Lăsați-le moștenire credința, nădejdea, iubirea, blândețea, înțelepciunea, înfrânarea, curăția și sfințenia dumneavoastră! Banii îi vor fitui, casele le vor lăsa să se dărapene, se vor simți singuri, goi și reci, dacă nu vor fi cu Dumnezeu. Dar dacă i-ați învățat de mici să trăiască cu Dumnezeu, atunci ei vă vor fi veșnic recunoscători, pentru că i-ați lăsat să se bucure veșnic…

Singurătatea, răceala, reticența cu care am fost înconjurat la 14 ani, în primul an al credinței mele, m-au însoțit în fiecare an până acum. Deși eu mi-am făcut studiile la zi și am trecut prin toate etapele învățământului teologic din România, iar de 17 ani sunt o prezență teologică și culturală unică la nivel online, dăruindu-mi întreaga operă, din care poți înțelege tot ce îți trebuie să mă cunoști, dacă ești om profund și ai minte teologică, foarte puțini s-au apropiat de mine în mod real. De ce? Pentru că oamenii „credincioși” nu sunt reali credincioși și nici nu se ocupă cu teologia și cu viața reală a Bisericii.

Ei tocmai pe mine, prietenul lor, cel care mă zbat zilnic pentru ei, mă consideră un „dușman” și își îmbrățișează dușmanii fără mustrări de conștiință. Dar poți să ai o asemenea orbire axiologică, tocmai pentru că nu te-ai pocăit de păcatele tale. Și toți cei care L-au înconjurat pe Domnul și nu L-au văzut sau au stat cu Sfinții Lui, dar nu i-au înțeles, au suferit de aceeași boală: de nepocăință.

Și nepocăința e pecetea satanică a lumii noastre! E rămânerea noastră în moarte, în loc să ne bucurăm și aici, dar mai ales veșnic, împreună cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Fie-vă milă de dumneavoastră și ieșiți din Iad! Ieșiți din Iadul cel veșnic! Pentru că numai prin pocăință începeți să trăiți cu adevărat. Numai prin pocăință începeți să trăiți veșnic. Amin!


[1] Începută la 13. 59, în zi de joi, pe 5 ianuarie 2023. Soare, 10 grade, vânt de 10 km/ h.