Despre Teza Doctorală a Părintelui Nicolae Moșoiu [2]

[Pr. Prof. Dr.] Nicolae Moșoiu, Taina prezenței lui Dumnezeu în viața umană. Viziunea creatoare a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Ed. Paralela 45, Pitești, 2000, 314 p. în format PDF.

Prima parte.

Am ajuns la p. 60 și am găsit vreo 3 subcapitole formate numai din citate. Și o ține tot așa și pe mai departe.

„apofatismul înseamnă cunoaștere prin experiență”, p. 68; „metodologia teologică dublă a Părinților Bisericii”, p. 74; „mistica autentică este eclesială, euharistică și mistagogică”, p. 77.

Apofatismul ontologic al Bisericii este trinitar, hristologic și eshatologic, p. 77, dar și pnevmatologic.

De ce „teologia nu are o putere absolută”, p. 79, când ea exprimă realitatea lui Dumnezeu și voia Lui cu noi?

Autorul spune: „se poate afirma că lumina dumnezeiască este necreată, dar este vizibilă cu ochii trupești datorită lucrării Duhului Sfânt”, p. 97. Lumina dumnezeiască este necreată, dar ea nu se vede cu ochii trupești, ci numai de către sufletul plin de slava lui Dumnezeu. Cum ar putea să vadă ochii trupești, adică ceva creat, ceva care e necreat? Însă autorul arată că nu are nimic de-a face cu experiența vederii lui Dumnezeu, dacă poate să spună o asemenea enormitate.

„dimensiunea noetică [rațională] a experienței mistice”, p. 97; „Teologia este mistică, iar viața mistică este teologică, ea fiind culmea teologiei, teologia prin excelență”, p. 100.

Cele 5 simțuri duhovnicești, p. 105; „actul cunoașterii lui Dumnezeu aparține omului în integralitatea lui”, p. 108.

De unde a dedus faptul, că „harul…în Vechiul Testament [este] un efect produs în suflet prin voința dumnezeiască, activând ca o cauză exterioară persoanei”, p. 119, când harul lui Dumnezeu, atunci și acum, e revărsarea slavei lui Dumnezeu în ființa omului credincios? Asta ar însemna că Sfinții Vechiului Testament s-au sfințit „în alt mod” decât cei a Noului Testament, când harul lui Dumnezeu cel necreat și veșnic e unul și același.

Cunoașterea existențială a lui Dumnezeu, p. 124.

Partea a doua a tezei, numită Forma Bisericii, începe în p. 131.

„trupul nu poate exista înainte de suflet sau după suflet, nici sufletul, mai înainte de trup sau după trup, căci niciunul nu e numai o parte folosită de cealaltă ca un ipostas preexistent”, p. 145; „compusul uman nu este o realitate tranzitorie, ci are implicații eshatologice, unitatea trupul și sufletul se va reface odată cu Parusia, pentru că au fost aduse la existență deodată, cu scopul de a rămâne veșnic împreună”, p. 146.

„Sfântul nu este solitarul prin excelență, ci solidarul prin excelență”, p. 152; „Așa cum adevărul icoanei se află în persoana zugrăvită pe ea, tot așa și adevărul omului se află în modelul său”, p. 157, în Hristos Dumnezeu.