Predică la Duminica a XXIX-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

căutăm vindecarea noastră de boală atâta timp cât mai credem în viață. Cât mai credem în ceea ce avem de făcut pe acest pământ. Dar dacă nu mai credem în vindecarea noastră, atunci ne lăsăm în brațele morții, nemailuptând pentru viața noastră. Și cei care mor, știind că mor, acceptă moartea ca pe o eliberare a lor de durere.

Însă, cei care cred în vindecare, aceia acceptă durerile bolii ca pe o ieșire din boală. Pentru că asceza bolii e cea pe care o trăim așteptând vindecarea noastră. Și cei 10 leproși din Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19] își așteptau vindecarea suportând durerea și marginalizarea aduse de boală. Și le suportau, pentru că încă credeau în vindecarea lor.

Dar, când au fost vindecați de către Domnul, doar unul a legat vindecarea de El. Doar unul I-a atribuit-o. Tocmai de aceea, ne spune Sfântul Lucas: „Iar unul dintre ei [Εἷς δὲ ἐξ αὐτῶν], văzând că a fost vindecat [ἰδὼν ὅτι ἰάθη], s-a întors [ὑπέστρεψεν] [la El], cu glas mare slăvindu-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lc. 17, 15, BYZ]. Doar el a conștientizat că a fost vindecat de către Domnul și că nu s-a vindecat la întâmplare. Ceilalți 9 s-au mulțumit cu minunea, cu vindecarea, dar n-au dat importanță Celui care i-a vindecat.

Însă, Domnul Se aștepta ca toți să vină să-I mulțumească. De aceea a întrebat: „Nu zece au fost curățiți [Οὐχὶ οἱ δέκα ἐκαθαρίσθησαν]? Dar cei nouă unde [Οἱ δὲ ἐννέα ποῦ][sunt]?! Nu au fost aflați [niciunul] întorcându-se [Οὐχ εὑρέθησαν ὑποστρέψαντες], [ca] să dea slavă lui Dumnezeu [δοῦναι δόξαν τῷ Θεῷ], afară de străinul acesta [εἰ μὴ ὁ ἀλλογενὴς οὗτος]?!!” [Lc. 17, 17-18, BYZ]. Și era străin, pentru că cel vindecat era samaritis [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ].

De unde înțelegem că străinul de neam și de credință, când a simțit vindecarea de la Dumnezeu, a trăit-o cu multă bucurie: ca pe o vindecare spre viața cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, Dumnezeu a binecuvântat credința lui și i-a spus: „Ridicându-te [Ἀναστὰς], mergi [πορεύου]! Credința ta te-a mântuit pe tine [ἡ πίστις σου σέσωκέν σε]” [Lc. 17, 19, BYZ].

Și când ai credință, atunci ai Dumnezeu! Pentru că aștepți vindecarea cu credință, cu credința în El, doar când crezi în Dumnezeu. Însă ceilalți 9, care și ei au fost vindecați, n-aveau credință, de aceea nu s-au întors să Îi mulțumească lui Dumnezeu. Și au considerat că vindecarea s-a produs „de la sine” și că ei trebuie să se bucure egoist de ea.

Dar cel cu credință, atunci când a conștientizat că a fost vindecat de Dumnezeu, și-a trăit vindecarea și viața ca pe daruri ale lui Dumnezeu pentru el. Căci viața sănătoasă este marele dar al lui Dumnezeu pentru noi. Și când ești responsabil pentru viața ta, atunci Îi mulțumești lui Dumnezeu neîncetat pentru acest mare dar, care ne ajută să ne mântuim și să ne bucurăm de Dumnezeu și de oameni.

Când nu te interesează de viața ta, nu te interesează nici de mântuirea ta. Dar când te interesează de mântuirea ta, atunci ești conștient de faptul că viața ți-a fost dată tocmai pentru ca să te mântui. Pentru ca să te bucuri veșnic de Dumnezeu.

Și Dumnezeu ne-a vorbit azi despre vindecare, pentru ca să ne vorbească despre recunoștință. Pentru ca să ne facă mulțumitori față de toți aceia care ne-au ajutat cu ceva anume în viața noastră. Și când ești mulțumitor pentru binele care ți s-a făcut, atunci ești în rugăciune vie pentru toți cei care te-au ajutat în viața ta. Iar dacă te rogi pentru toți, atunci nu te poți disocia interior de niciunul. Căci a fi certat cu cineva înseamnă a fi separat interior de el. Dar când tu te rogi pentru toți și îi ierți pe toți, atunci nu ești în luptă interioară cu nimeni, pentru că toți oamenii sunt în inima ta.

Și când toți sunt în inima ta, când te rogi pentru toți oamenii, atunci ești recunoscător și mulțumitor pentru toți oamenii și pentru întreaga existență. Pentru că viața tuturor e darul lui Dumnezeu pentru noi, iar El dorește să trăim împreună.

De aceea, ca să trăim împreună în pace trebuie să învățăm să trăim bisericește în lumea noastră, să trăim după voia lui Dumnezeu. Pentru că viața Bisericii e viața reală a oamenilor. Și noi trebuie să extindem relațiile de iubire și de prietenie sfântă din Biserică în viața noastră socială, dacă dorim ca lumea să învețe viața tihnită, pașnică a oamenilor.

– Și cum facem asta la modul practic?

– Comportându-ne firesc cu oamenii și vorbindu-le despre adevărul vieții noastre cu Dumnezeu! Pentru ca ei să vadă că viața cu Dumnezeu naște oameni echilibrați, profunzi, comunicativi, cinstiți, omenoși. Dacă ești punctual la întâlniri, dacă vorbești cu atenție și cu înțelepciune, dacă te îmbraci cu sobrietate, dacă îți ții promisiunile, atunci ești un om care impui respect. Ești un creștin care impui respect. Pentru că ești un om de care oamenii au nevoie și pe care îl respectă pentru modul său de a fi.

Și te arăți recunoscător lui Dumnezeu pentru vindecarea ta trupească și duhovnicească, dacă ești un om bun cu toți oamenii. Dacă încerci, pe cât poți, să fii de ajutor pentru toți. Dar, mai ales, cu rugăciunea și cu iubirea noastră îi putem îmbrățișa și ajuta pe toți oamenii. Pentru că le putem fi tuturor aproape prin rugăciunea noastră pentru ei, prin iubirea noastră pentru toți oamenii.

Așadar, iubiții mei, a ieși spre oameni și a-i ajuta în mod real înseamnă a-L sluji pe Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu voiește binele tuturor oamenilor, voiește mântuirea tuturor. Închiderea în noi înșine, în confortul și în binele nostru, nu e profitabilă pe termen lung, pentru că egoismul nostru ne va întuneca interior. Numai dacă ieșim spre oameni, numai dacă îi îmbrățișăm, numai dacă îi ajutăm în mod real, Dumnezeu ne va umple continuu de slava Lui. Amin!


[1] Începută la 6. 55, în zi de miercuri, pe 11 ianuarie 2023. Cer înnorat, ploaie ușoară, 8 grade, vânt de 14 km/ h.