Tudor Arghezi, Lina [1]

Tudor Arghezi, Lina, Editura pentru literatură, București, 1965, 326 p.

Cuvântul înainte al autorului e între p. 5-12. Românii „n-au putut ajunge slugarnici”, p. 6. Prietenul Grivei, p. 12. Romanul începe o dată cu p. 13. Marin Dângă e dulgher, p. 13. Sânii ei, ai nevestei lui Marin, erau „spânzurați ca niște saci goi”, p. 14.

Însă femeia lui Marin era „exaltată” de la țuică, p. 14. Căci „o litră cu gura lată se ducea de cum o punea pe buză”, p. 14. Numai că bea, dar nu se îmbăta, fiind „beată de o beție numai a minții”, p. 15. Iar bărbatul ei, dulgherul, „de disperare, se adăpa și…[el], și atunci i se părea nevasta frumoasă”, p. 15. Romantism pe bază de alcool.

Și pentru că și-a lăsat bărbatul și cei doi copii pentru el, Marin „a iubit-o la nebunie, cu acea dragoste pasională și feroce pe care o are viermele pentru stârvul în care a intrat”, p. 15. Arghezi apasă pe monstruozitate, deși dorește să ne arate o poveste de dragoste.

Fiica acesteia, domnișoara Lina, lovea pe mutește pe bărbații care o întrebau de vorbă, p. 17. Lina vindea flori, avea un păr „negru adânc”, iar „lumina ochilor” ei era violetă, p. 17. Și era „sălbatec de onestă”, p. 17.

Bancherul Solo, cel excitat mai tot timpul, avea ochii umflați și urechi crăcănate, p. 18. Însă Solo, luându-se de Lina, primește din partea ei un picior în stomac, p. 19. Lina e dusă în arestul Poliției, p. 20. Îi bate pe toți din arest, p. 24. În fața comisarului, „demnă și modestă, Lina stete pe scaunul din fața biroului cu o liniște de prințesă”, p. 26. Plutonierul spune despre Lina că „dă cu piciorul…ca un armăsar”, p. 27. Pentru că îl lovise cu piciorul în gură pe namila de Trântea Geambașul, p. 26-27.

Și ea preferă să meargă la închisoare decât „să se înțeleagă cu bancherii și cu domnii sus-puși”, p. 27. Tică, cafegiul, vrea să spună adevărul, p. 31. Însă, nevasta lui Solo croșetează „un atac” la adresa lui, p. 33. Numai că gazetarul știa adevărul despre aseară, p. 35.

Directorul Ciuciulei, directorul ziarului Amiaza, era un oportunist, p. 53. „Cu o liniște îngerească, el se plasa în orice punct de vedere, își făcea a lui morală pură, adopta orice credință ca o proprietate personală, se bătea în piept pentru națiune și nu cruța nici asociația cu Evanghelia și cu Crist. Citând pe Fiul lui Dumnezeu, el încasa milionul fără restituire. Și erau mai mulți Ciuciulei în epoca lui Ciuciulei, de felurite extracții și grade de intelect, de la nul la superlativ, și din toți se urzea, prin concesii reciproce tăcute, o solidaritate de hoți de buzunare”, p. 53. Admirabil!

„Vulgarul Ciuciulei”, ziaristul, avea următorul „crez”: „te înjur ca să plătești și plătești ca să nu te înjur”, p. 53. Și Ciuciulei nu îi face pe plac baronesei, p. 54, el fiind „un primitiv fioros, un maimuțoi pădureț cu elanuri”, p. 54.

Juca țintar, p. 56; prima vorbă de duh: „mucegaiul ideilor e mult mai întins”, p. 57, mult mai extins. Și azi se numește plagiat.

Anarhia e ca igrasia și ca umbra, p. 58. Cenzorii fără gândire proprie, p. 62, oamenii care acționează la comandă. Iar Mimi, fiica Ministrului de Justiție, îi spune tatălui ei: „bogăția asta îmi ofilește toate gândurile…”, p. 66. Guvernantele străine care își băteau copiii dați în grijă, p. 67. Și Mimi îl acuză pe tatăl ei că s-a gândit tot timpul la banii lor, dar nu și la sufletul lor, p. 68.

Mimi îi ia apărarea florăresei, p. 71, după ce a vizitat-o la închisoare, p. 69. Lina este eliberată, p. 72.