Predică la Duminica a XXXIII-a după Cincizecime [2023]
Iubiții mei[1],
„primul este arogant și fără minte, căci se minunează de sine însuși”[2], adică fariseul [ὁ φαρισαῖος][Lc. 18, 10, BYZ], care nu se roagă, ci se laudă pe sine însuși, pe când vameșul [ὁ τελώνης][Ibidem], prin roșeața privirii sale, prin roșeața obrajilor săi, ne arată lipsa sa de îndrăzneală, timiditatea sufletului său[3]. Pentru că, atunci când n-ai îndrăzneală la Dumnezeu, arăți că te mustră conștiința[4]. Și când ai conștiința păcatelor tale, atunci te pocăiești pentru ele înaintea lui Dumnezeu. Și pocăința ta e primită de Dumnezeu, pentru că El primește la Sine pe tot cel care se pocăiește. Pe tot cel care își îndreaptă viața lui.
De aici vedem că mila Lui e plină de dreptate. Pentru că El dă tuturor dreptul la viață, la mântuire, la fericirea cea veșnică, prin aceea că îl primește pe tot cel care se pocăiește. Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi primit pocăința noastră iar și iar, ar fi fost nedrept cu noi. Pentru că nu ne-ar fi dat iar și iar iertarea Sa. Dar când El ne iartă oricând păcătuim, El arată că mila Lui e plină de dreptate, pentru că voiește ca toți oamenii să se mântuie. Și din mila Lui față de noi, învățăm și noi să iertăm la nesfârșit pe cei care ne greșesc cu ceva. Pentru că, prin iertarea noastră, dăruim și noi liniște, pace, bucurie, încredere tuturor.
Și pentru că s-a pocăit, vameșul „a coborât îndreptat întru casa sa [κατέβη δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτοῦ] [Lc. 18, 14, BYZ], așa cum trebuie să plecăm cu toții acasă de la Biserică. A plecat plin de slava Lui, plin de iertarea Lui, schimbat în viața sa, pentru că s-a rugat Domnului cu pocăință. Și pocăința e cea care ne aduce pe calea cea bună, pe calea lui Dumnezeu, pentru că recunoaștem că suntem plini de păcate și avem nevoie de călăuzirea Sa. Iar atunci când ne călăuzește Dumnezeu, El ne călăuzește pe calea poruncilor Sale. Pentru că poruncile Lui sunt viața noastră.
Și s-a coborât de la templu îndreptat, pentru „că tot cel care se înalță pe sine va fi smerit [ὅτι πᾶς ὁ ὑψῶν ἑαυτὸν ταπεινωθήσεται][de către Dumnezeu], iar cel care se smerește pe sine [înaintea Lui și înaintea tuturor, acela] va fi înălțat [ὁ δὲ ταπεινῶν ἑαυτὸν ὑψωθήσεται]” [Lc. 18, 14, BYZ] de către Dumnezeu. Și nu cunoșteam cu toții de câte ori ne-a smerit El, lăsându-ne să cădem în ispite, în păcate și în dureri? Nu cunoaștem noi, cu toții, smeririle Sale cele bune, cele din care am învățat să ne smerim și să ne pocăim neîncetat?
Căci atunci când ne mândrim, când îi judecăm pe alții, când ne credem tari în fața păcatelor, El ne lasă să cădem în păcat, pentru ca să vedem lipsa noastră de tărie, de evlavie, de răbdare…Ne înălțăm și cădem! Ne înălțăm și simțim durerea și rușinea și cutremurul în toată ființa noastră. Pentru că, în căderile noastre, conștiința noastră ne mustră și ne arată goliciunea noastră sufletească. Faptul că suntem goi, că suntem lipsiți de fapte bune, că suntem lipsiți de slava Lui.
Dar atunci când ne smerim neîncetat, deși lucrăm tot timpul poruncile lui Dumnezeu, atunci El ne înalță la noi și noi înțelegeri dumnezeiești și ne dă noi și noi harisme și minuni în viața noastră. Pentru că așa Se comportă Dumnezeu față de noi, atunci când ne vede plini de voia Lui.
Fariseul era bolnav de plaga laudei[5]. Îi plăcea să își etaleze viața, așa după cum fac evreii[6]. Pe când vameșul, reprezentându-i pe păgâni, își mărturisește păcatele sale[7]. Lucru pe care trebuie să îl facem cu toții cât mai des, pentru ca păcatul să nu locuiască mult timp în noi. Căci ceea ce avem de făcut e tocmai aceasta: de a trăi în pacea lui Dumnezeu tot timpul, slujindu-I Lui cu bucurie și cu evlavie.
– Și de ce a numit Sfântul Beda al Angliei patima laudei de sine drept o plagă, o calamitate?
– Pentru că ea este o mințire de sine continuă! Te uiți numai la câteva fapte bune ale tale, le supraevaluezi tot timpul, și nu vorbești nimic despre păcatele tale, despre patimile tale, despre starea ta reală. De aceea, îi duci pe oameni în eroare, li te prezinți în mod fals, dar, cel mai urât e că tu însuți îți crezi minciunile. Începi să crezi și tu în ceea ce îi minți pe alții. Și de aceea e o calamitate: pentru că nu recunoști cine ești cu adevărat. Și când nu recunoști față de tine însuți cine ești, atunci rămâi în boala ta, în lauda ta deșartă, care nu te împlinește nicidecum.
Iar rugăciunea e momentul în care trebuie să recunoaștem mereu cine suntem. Trebuie să recunoaștem că suntem păcătoși, că suntem căzuți, că suntem plini de patimi. Și nu pentru că Dumnezeu nu ar ști cine suntem noi, ci pentru ca, recunoscând mereu acest lucru în inima noastră, să ne umplem de pocăință și de lacrimi și să ne îndreptăm viața noastră. Căci Dumnezeu așteaptă ca noi să sporim mereu în bine, în toată fapta cea bună. El nu dorește să stagnăm în rău, ci să creștem mereu în curăție și în sfințenie. Și creșterea noastră în bine e cea care ne împlinește, pentru că răul e cel care ne distruge interior.
Și orice rău pe care îl dorim și îl săvârșim, adică orice păcat, e un lucru care ne distruge interior. Pentru că noi am fost creați de Dumnezeu să fim mereu cu El și nu să ne sinucidem sufletește. Iar orice păcat e o omorâre de sine.
De aceea, când păcătosul vine la Biserică, el nu vine să se uite la pereți, ci pentru ca să vorbească cu Dumnezeu. Pentru ca să-I spună Lui inima sa. Și noi nu trebuie să îi smintim pe oameni cu indiferența și cu răceala și cu automatismele noastre religioase, pentru că ei vin să se pocăiască. Și la Biserică se așteaptă să găsească oameni care se pocăiesc, care cresc în cele bune mereu și nu care pierd timpul la vorbă și căscând.
Pentru că Biserica e locul în care Dumnezeu ni Se revelează la fiecare după măsura noastră. Unii înțeleg mai puțin, alții mai mult, alții foarte mult, pentru că fiecare înțelege după măsura sa interioară. Și oricât am încerca noi să fim mai mult decât suntem nu putem să facem asta. De aceea, cel mai bine e să fim corecți cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu semenii noștri, arătându-ne așa cum suntem. Căci dacă ne fotoșopăm[8] viața noastră, dacă ne-o falsificăm pentru ca să „arate bine”, suntem farisei, pentru că ne mințim pe noi înșine. Dar dacă ne recunoșteam viața noastră așa cum este înaintea lui Dumnezeu, El este mult milostiv și ne va ierta pe noi și ne va îndrepta mereu în viața cu El.
De astăzi a început Triodul, a început perioada liturgică a Bisericii, care ne duce la Învierea Domnului! A început pregătirea noastră pentru împrimăvărarea duhovnicească. Și dacă vrem să ne înnoim interior întotdeauna, atunci pocăința este înnoitoare. Pentru că ea ne umple de toată fapta cea bună, ca unii care alegem să Îi slujim lui Dumnezeu întru toate.
Mult spor în tot ceea ce faceți și multă înțelegere a voii lui Dumnezeu! Pentru că fiecare trebuie să crească în viața cu Dumnezeu în ritmul său, în ritmul său propriu. Amin!
[1] Începută la 9. 25, în zi de marți, pe 31 ianuarie 2023. Ninge lin, un grad, vânt de 3 km/ h.
[2] Sfântul Chirillos al Alexandriei, Comentariul la Evanghelia după Lucas, în PG 72, col. 853B.
[3] PG 72, 853C.
[4] Ibidem.
[5] Sfântul Cuvios Beda, Comentariul la Evanghelia după Lucas, în PL 92, col. 552C.
[6] PL 92, 553A.
[7] Ibidem.
[8] De la Photoshop, de la programul care retușează fotografiile.