Evanghelia Înmormântării (In. 5, 24-30, BYZ). Comentariu teologic
Când Domnul ne spune: „Amin, amin, vă zic vouă [Ἀμὴν, ἀμὴν, λέγω ὑμῖν][v. 24], El ne întărește adevărul pe care ni-l spune. Căci amin înseamnă aici cu adevărat[1]. Și cel care aude duhovnicește cuvântul Său, propovăduirea Sa, și crede Celui care L-a trimis pe Fiul în lume, implicit și Fiului și Duhului, are viață veșnică [v. 24]. Căci a crede în Dumnezeul treimic și a te boteza întru numele Lui înseamnă a primi în tine slava lui Dumnezeu, care e viața noastră veșnică. Și are viață veșnică [ἔχει ζωὴν αἰώνιον] [v. 24] acum, în clipa de față, pentru că e mădular viu al Bisericii. Și cel care are slava Lui în el însuși nu vine întru judecata Domnului, pentru că deja, de aici, el s-a mutat din moarte întru viață [μεταβέβηκεν ἐκ τοῦ θανάτου εἰς τὴν ζωήν] [v. 24]. Pentru că fusese mort prin păcatele sale, dar, prin iertarea lui Dumnezeu, el s-a mutat de la moarte la viață. Și e plin de viața lui Dumnezeu, adică de slava Lui.
Și în versetul al 25-lea Dumnezeu întărește, subliniază același adevăr. Pentru că ceasul mântuirii e acum. Și ceasul mântuirii e acesta: când cei morți sufletește aud glasul Fiului lui Dumnezeu, îl aud cu toată ființa lor, și trăiesc întru El [v. 25]. Iar noi experimentăm această înviere din morți de multe ori în viața noastră, pentru că oricând El ne iartă păcatele noastre, El ne învie pe noi din morți.
Și viața lui Dumnezeu e comună persoanelor dumnezeiești. Dar, în versetul al 26-lea, Domnul vorbește despre Tatăl și despre Sine, ca să ne arate că El e Fiul Tatălui Său. Și ne spune că Tatăl are viață întru Sine și El I-a dat și Fiului să aibă viață întru Sine [v. 26]. Și I-a dat aceasta prin nașterea Sa din Tatăl. Pentru că viața Treimii e comună persoanelor dumnezeiești. Și Tatăl I-a dat putere Fiului Său și ca om ca să facă judecată, pentru că El este Fiul omului [v. 27]. Și Fiul omului înseamnă Fiul lui Dumnezeu întrupat. Pentru că numai atunci când Fiul Și-a asumat umanitatea noastră, El S-a făcut Fiul omului.
Și Domnul ne cere să nu ne minunăm de ceea ce se va petrece cu noi [v. 28], dacă, încă de acum, am înviat din morți, din moartea păcatelor noastre. Pentru că toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele [v. 28-29]. Căci va fi o înviere a tuturor celor morți. Și cei morți vor ieși din morminte, pentru că vor învia, pentru că vor fi înviați de către Domnul, după care va urma Judecata Lui. Care e Judecata tuturor oamenilor. Și Domnul nu ne spune aici că cei morți vor fi transfigurați de slava Lui și vor fi nemuritori și astfel vor fi judecați de către El – ceea ce e adevărat și aceste lucruri se vor petrece cu noi –, dar ne spune că cei care au făcut cele bune vor învia întru învierea vieții [εἰς ἀνάστασιν ζωῆς], pe când cei care au făcut cele rele vor învia întru învierea judecății [εἰς ἀνάστασιν κρίσεως][v. 29].
Faptele omului, cu alte cuvinte, sunt hotărâtoare pentru învierea lui. Pentru că fiecare va învia după conținutul interior al vieții sale. Și unii vor învia spre învierea vieții, pentru că se vor umple veșnic de slava Sa, pe când cei păcătoși vor învia pentru ca să se umple de consecințele veșnice ale judecății Domnului. Pentru că cei condamnați de Domnul sunt plini de răutatea pe care ei înșiși și-au agonisit-o toată viața.
Și Domnul nu face la judecata Lui decât ceea ce aude. El judecă ceea ce aude [v. 30] și vede la noi. Însă judecata Lui e dreaptă [δικαία][v. 30], pentru că El nu caută la fața omului, ci îl judecă pe om cu adevărat. Și judecata Lui e dreaptă, pentru că e identică cu a Tatălui, cu a Celui care L-a trimis [v. 30], dar și cu a Duhului, Cel deoființă și împreună-veșnic cu Tatăl și cu Fiul.
– Și de ce ne judecă Dumnezeu?
– Pentru că El ne dă viața Lui, ca să o avem pentru veșnicie în noi. El ne dă slava Lui și dorește ca noi să o păstrăm în noi înșine, pentru ca să ne înduhovnicim mereu prin ea. Căci, dacă avem viața Lui în noi înșine, nu mai suntem judecați. Dar suntem judecați, tocmai pentru că El ne-a dat viața Lui în noi înșine, iar noi ne-am arătat nepăsători față de veșnicia noastră.
[1] Friberg Greek Lexicon, 1.352, apud BW 10.