Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2023]
Iubiții mei[1],
vorbind despre starea paradisiacă a Sfinților Protopărinți Adam și Eva, despre cum i-a făcut Dumnezeu pe ei, Sfântul Ioannis Hrisostomos ne spune că ei au avut διάγνωσις [diagnonis][2], adică discernământ. Că ei au știut ce e bine și ce e rău mai înainte ca să păcătuiască[3]. Pentru că Sfântul Adam (și la fel era și Sfânta Eva) era „umplut [de Dumnezeu] de înțelepciune multă și [el] era [având] discernământ între acestea două”[4], între bine și rău. Fapt pentru care, păcatul lor a fost o cădere din judecata dreaptă a omului și nu un mijloc prin care s-a ajuns la înțelepciune.
„Căci”, subliniază Sfântul Ioannis, „dacă [omul] nu a știut ce [este] bine și ce [este] rău înainte de a mânca din pom, ci a învățat după mâncare, [atunci] păcatul i s-a făcut lui învățător de înțelepciune [σοφίας διδάσκαλος], iar șarpele nu mai [este] amăgitorul [ἀπατεὼν], ci sfătuitorul [σύμβουλος]”[5] nostru. Însă păcatul nu ne înțelepțește, nu ne învață înțelepciunea, ci ne strică înțelepciunea, pentru că ne întunecă sufletul și ne strică viața, iar demonii nu sunt sfătuitorii noștri, nu sunt prietenii noștri, ci dușmanii noștri, pentru că ei ne înșală tot timpul ca să păcătuim. Și când păcătuim, ei se bucură de răul nostru, de căderea noastră, pentru că le urmăm lor în răutate, în neascultare, în suferința Iadului.
Însă omul, în Paradis, a primit porunca postului de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om, dintru început, „cunoscător al virtuții și al răutății”[6]. De aceea și pedeapsa pentru păcat li s-a dat în cunoștință de cauză, pentru că ei cunoșteau că încălcarea poruncii e rea[7], că nu e dorită de Dumnezeu. După cum, cei care nu vin la Biserică, dar păcătuiesc mult, știu că păcătuiesc, pentru că consecințele păcatelor lor îi întunecă, după cum ne întunecă și pe noi tot timpul. Căci, chiar dacă admitem sau nu admitem că păcătuim, păcatele, odată făcute, rămân în noi, nu mai putem să ne dezlipim de ele, pentru că consecințele lor rele sunt bolile noastre de moarte. Și, ca să ne curățim de ele, trebuie să strigăm către Dumnezeu cu pocăință, pentru că numai El ni le poate șterge din noi. Și ni le șterge atunci când ne spovedim păcatele noastre și El ne iartă, prin Duhovnicul nostru, de toate păcatele pe care le mărturisim cu durere, cu pocăință multă.
Așa stând lucrurile, din parabola de astăzi a Domnului [Lc. 15, 11-32], noi aflăm cât de ruinătoare sunt păcatele pentru noi, cum ne desfigurează ele interior și exterior, și că adevărata viață, viața cu Dumnezeu, e împlinirea noastră veșnică. Pentru că nu prosperăm atunci când păcătuim, nu ne împlinește păcatul, oricare ar fi el, ci ne împlinește numai ascultarea lui Dumnezeu și împlinirea poruncilor Sale. De aceea, când vorbim despre cădere, despre căderea într-un păcat anume, vorbim despre căderea noastră din rațiune, din rațiunea dreaptă, din bine. Pentru că avem discernământ, știm ce e bine și ce e rău, dar alegem adesea ce e rău și nu ce e bine pentru noi. Și când trăim căderea noastră în păcat, înțelegem ce mare dramă, ce mare chin, ce mare amărăciune este. Pentru că păcatul ne apropie de demoni și nu de Dumnezeu. Păcatul ne coboară în Iad și nu ne introduce în Împărăția lui Dumnezeu. Căci păcatul este ieșire din fire, din normalitate, din viața bună.
Însă, când fiul rătăcitor, risipitor, arogant, neexperimentat, ajuns la ananghie, „și-a venit întru sine [εἰς ἑαυτὸν ἐλθὼν]” [Lc. 15, 17, BYZ], când s-a întors la binele lui cel dintâi, la discernământ, atunci a văzut distanța lui interioară față de bine. Căci el era în rău și privea spre bine, spre viața virtuoasă, spre viața sfântă. Pentru că el era întunecat, era în lipsă interioară, era flămând de iertarea lui Dumnezeu. Și Dumnezeu, Tatăl său, era binele lui, pentru că era iertarea lui. Și a plecat către El cu conștiința deplină că e păcătos, că a păcătuit mult și că nu e vrednic de mila Lui [Lc. 15, 18-19, BYZ].
Iar cuvintele acestea pline de pocăință: „nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul Tău [οὐκέτι εἰμὶ ἄξιος κληθῆναι υἱός Σου]” [Lc. 15, 19, BYZ], le spune cineva care știe că a păcătuit mult înaintea lui Dumnezeu, că a păcătuit cu nesimțire și că nu s-a pocăit imediat de ele, ci a trăit mult timp luptându-se cu Dumnezeu și omorându-se pe el însuși. Le spune cineva care are conștiința profundă, dureroasă, a păcatelor sale. Le spune unul pățit, unul care a trecut prin Iad…
Și tocmai pentru că a gustat din plin amărăciunea Iadului, el Îl caută cu ardoare pe Dumnezeu. Pentru că el știe că iertarea și odihna lui sunt de la Dumnezeu. Și de aceea se ridică din păcatele sale și merge către Tatăl său [Lc. 15, 20]…
Însă, Tatăl tuturor, Dumnezeul mântuirii noastre, ne vede imediat pocăința, ne vede imediat dorința noastră de îndreptare radicală a vieții noastre, și I se face milă de noi [Ibidem], pentru că El dorește mântuirea noastră. Și El nu așteaptă ca noi să venim spre El, ci aleargă întru întâmpinarea noastră și cade pe gâtul nostru și ne sărută și ne îmbrățișează [Ibidem], atunci când venim către El.
– Și când ne sărută și ne îmbrățișează Dumnezeu?
– Când ne iartă și ne dezleagă de păcatele noastre! Pentru că atunci, imediat, El ne iartă de ele și ne umple de slava Lui. Iar umplerea de slava Lui este „veșmântul cel dintâi [τὴν στολὴν τὴν πρώτην]” [Lc. 15, 22, BYZ], cu care ne reîmbracă cu bucurie sfântă, iar inelul de la mână este întărirea noastră în viața cu El, în toată virtutea, pe când sandalele din picioarele noastre sunt ajutorul dat nouă pe calea evlaviei [Ibidem]. Căci El, curățindu-ne de păcatele noastre, ne umple de slava Lui și ne întărește întru toate și ne ajută pe noi să trăim și să ne nevoim duhovnicește.
– Și care e masa Lui pentru noi?
– Este El Însuși! Pentru că El este „vițelul cel îngrășat [τὸν μόσχον τὸν σιτευτὸν]” [Lc. 15, 23, BYZ] al Sfintei Mese, Euharistia Lui cea dumnezeiască, prin care El Se unește cu noi dumnezeiește. Însă, Dumnezeiasca Euharistie nu e separată de celelalte Taine și Slujbe ale Bisericii, ci toate trebuie să fie dorirea noastră. Pentru că pe noi trebuie să ne intereseze toată viața și slujirea Bisericii și toată învățătura ei, iar toți Sfinții ei trebuie să fie prietenii noștri cei mai buni. Și cu ei să ne veselim dumnezeiește în toate zilele vieții noastre, pentru că spre ei ne îndreptăm. Pentru că pe ei îi vom găsi, cu harul lui Dumnezeu, întru Împărăția Sa și împreună cu ei ne vom bucura pentru veșnicie.
– Însă cine sunt Sfinții lui Dumnezeu?
– Sunt cei care întotdeauna au fost și sunt cu Dumnezeu, sunt fiii Lui duhovnicești [Lc. 15, 31, BYZ]! Și Sfinții, în parabola de azi, sunt reprezentați de fiul cel mai bătrân [Lc. 15, 25, BYZ], care a rămas mereu cu Dumnezeu. Pentru că el a înțeles, ceea ce, în cele din urmă, a înțeles și cel mai tânăr: că numai viața cu El ne împlinește. Și nu e nevoie să facem ocolișuri în viața noastră pentru a ajunge la El, ci trebuie să rămânem în mod statornic cu El.
Și Sfântul, când a auzit că El l-a primit pe cel păcătos, s-a urgisit în sine însuși și nu voia să intre la masa bucuriei [Lc. 15, 28, BYZ]. S-a umplut de mânie sfântă, de urgie sfântă. Pentru că era plin de dreptatea lui Dumnezeu. Iar dreptatea lui Dumnezeu nu suportă păcatul, oricare ar fi acesta.
Însă Tatăl îl învață că El e paradoxal! Că El, deși e drept, este și plin de milă față de cei păcătoși. De aceea, ca să îi reveleze mila Lui celui Sfânt, i-a spus: „«Copile [Τέκνον], tu totdeauna ești cu Mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ Ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale Mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ Ἐμὰ σά ἐστιν][sunt]! Dar [acum] se cuvenea să ne veselim și să ne bucurăm, că[ci] fratele tău acesta mort era, și a înviat, și pierdut era, și a fost aflat [εὑρέθη]»” [Lc. 15, 31-32, BYZ]. Pe el, pe fratele tău, Eu l-am aflat și l-am înviat din morți, pentru că l-am iertat și l-am umplut de slava Mea. Și el e acum viu și, pentru învierea lui, noi toți trebuie să ne bucurăm. Căci întreaga Împărăție a lui Dumnezeu se bucură pentru fiecare păcătos care se pocăiește [Lc. 15, 10].
Și prin acest Sfânt al Său din parabolă, Domnul ne învață și pe noi să fim tot mai paradoxali, plini de îmbrățișare sfântă față de toți. Pentru că trebuie să îi iubim pe toți oamenii, să ne rugăm pentru ei și să le dorim tuturor mântuirea. Nu trebuie să ne uităm la funcții, la etichete, la părerea oamenilor despre unii și alții, ci noi trebuie să îi avem pe toți în rugăciunea noastră. Pentru că toți au nevoie de mila lui Dumnezeu și de iertarea Lui.
Căci, dacă te rogi pentru toți, îi înțelegi pe toți tot mai profund. Înțelegi nevoia fiecăruia de a fi înțeles, de a fi respectat, de a fi iubit, de a fi ajutat, de a fi protejat. Fiindcă Dumnezeu nu pierde timpul când vine vorba de mântuirea noastră, ci El e mereu ieșit spre noi, pentru ca să ne îmbrățișeze cu totul. Și dacă El face asta, cum putem noi să facem altceva?!…
Însă, orice rămânere departe de El e pierzătoare. Orice amânare a pocăinței noastre ne sporește rănile. Singurătatea și neîmplinirea noastră cresc pe măsură ce ne afundăm în rele. Dar viața întru pocăință și întru evlavie e cea care ne odihnește, ne odihnește tot mai mult duhovnicește, pentru că ne împlinește pe fiecare zi.
Dumnezeu să ne umple de pocăință sfântă și de înțelegere dumnezeiască! El să ne bucure și să ne întărească în fiecare clipă a vieții noastre, pentru ca viața noastră să fie o continuă urcare în slava Lui! Căci Lui I se cuvine toată slava, cinstea și închinarea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Dumnezeului mântuirii noastre, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
[1] Începută la 11. 11, în zi de miercuri, pe 8 februarie 2023. Cer înnorat, ninge cu pace, minus un grad, vânt de 10 km/ h.
[2] PG 54, col. 605.
[3] Ibidem.
[4] PG 54, col. 606.
[5] PG 54, col. 607.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.