Episcopul în viața Bisericii [7]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Episcopul în viața Bisericii

*

Carte dedicată
Preasfințitului Părinte
Galaction Stângă,
Episcopul meu hirotonitor,
la împlinirea a 70 de ani
de viață
(17 mai 1953-17 mai 2023)

*

Hirotonia Episcopului

Arhieraticonul ne vorbește despre necesitatea existenței a trei Arhierei pentru a hirotoni un alt Arhiereu[1], dar, în practica curentă, sunt mult mai mulți Episcopi prezenți la hirotonia unui alt Episcop. Pentru că prezența lor numeroasă arată asentimentul lor față de noul Episcop. Și noul Arhiereu e hirotonit după Doamne, Doamne, caută din cer și vezi…, când vine în mijlocul Bisericii și face trei metanii mari și e adus de doi Preoți până la ușile împărătești[2]. Pentru că el e luat din Biserică pentru a-I sluji lui Dumnezeu în cele de taină ale Sale. E condus de doi Preoți, pentru că până acum a fost între Preoții lui Dumnezeu, dar e adus spre a fi hirotonit Arhiereu[3].

Noul Arhiereu e hirotonit de Arhiereul protos. De Protosul Liturghiei. În fața ușilor împărătești, candidatul la Arhierie îngenunchează în fața Arhiereului protos, care îl binecuvântă de 3 ori pe cap pe acesta. Doi Arhierei îl conduc pe candidat ca să înconjure de 3 ori Sfânta Masă, cântând cele 3 tropare ale Hirotoniei. Și, de fiecare dată, candidatul sărută cele patru colțuri ale Sfintei Mese[4]. Sunt 12 sărutări ale Mesei celei Sfinte, cât numărul Sfinților Apostoli, în 3 înconjurări ale Mesei făcute în numele Dumnezeului treimic. Tot în numele Dumnezeului treimic, candidatul la Arhierie face trei metanii mari în fața Sfintei Mese[5], Sfânta Masă fiind aceea cu care el se unește intim și în Taina Hirotoniei întru Episcop. Cei doi Arhierei care l-au însoțit îl duc la colțul din dreapta al Sfintei Mese, unde candidatul îngenunche, își pune mâinile pe Sfânta Masă una peste alta și își rezemă cu evlavie fruntea peste ele[6]. Pentru că acolo, lângă Sfânta Masă, el va sluji toată viața ca Episcop.

În momentul Hirotoniei, Episcopii își dau mitrele jos din cap, iar Arhiereul protos, binecuvântându-l pe cap pe candidat, îi pune pe cap omoforul și Sfânta Evanghelie deschisă cu fața în jos, sub care își pune mâna dreaptă. Ceilalți Episcopi coliturghisitori îngenunche și ei și își pun mâinile lor drepte sub Evanghelie pe capul candidatului[7]. Iar Arhiereul protos e cel care îl hirotonește pe candidatul la Arhierie, amintind mai întâi faptul că Hirotonia aceasta se face cu alegerea și încercarea Sfântului Sinod al Bisericii României și cu confirmarea Statului Român[8]. Însă el e hirotonit de Dumnezeu, pentru că prin harul Său e făcut Episcop[9].

Arhiereul protos face de trei ori semnul Sfintei Cruci pe capul candidatului și el rostește cu glas mare prima rugăciune a Hirotoniei, pe când ceilalți cu glas încet[10]. Și prima rugăciune amintește de faptul că Dumnezeu, prin Sfântul Său Apostol Pavlos, „ne-a legiuit nouă rânduială de trepte și cete [preoțești]: întâi pe Apostoli, al doilea pe Profeți, al treilea pe Dascăli” [11] ca să săvârșească cele preoțești.  De aceea, El Însuși, Dumnezeul nostru, Stăpânul tuturor, e chemat acum să-l întărească „prin venirea, puterea și harul” Sfântului Duh pe cel care se hirotonește, așa cum i-a întărit și pe Apostolii și Profeții Săi, precum i-a uns pe Împărați și i-a sfințit pe Arhierei[12]. Să îl întărească cu slava Lui pe acesta și să îi dea puterea să slujească cele arhierești. Pentru că Dumnezeu poate să îl arate curat pe Arhiereul Său, să îl înfrumusețeze cu toată cucernicia și să îl arate Sfânt pe el, pentru ca el să fie vrednic să Îi slujească Lui[13].

Ectenia specială amintește numele Hirotonitorului, dar și pe cel al noului Arhiereu[14]. Astfel, întreaga Biserică află numele noului Episcop. În a doua rugăciune a Hirotoniei, Episcopii Bisericii sunt numiți Dascăli ai ei. Și Dascălii Bisericii stau pe tronul lui Dumnezeu pentru ca să slujească cele ale Sale. Și Hristos Domnul e rugat ca să îl facă pe noul Arhiereu următor al Său, al adevăratului Păstor, punându-și sufletul pentru cei pe care îi conduce[15]. Căci noul Episcop este „povățuitorul orbilor, lumină celor din întuneric, certătorul celor neînțelepți, învățătorul pruncilor, luminător în lume”[16].

Și el, noul Episcop, care e cu totul Sfânt în perspectiva acestei rugăciuni, e acela care „desăvârșește sufletele cele care i s-au încredințat lui în viața aceasta”[17], pentru ca „să stea nerușinat înaintea Judecății  [lui Dumnezeu]…și să primească plata cea mare”[18] a Lui.

Episcopii îl aduc în fața poporului celui credincios pe noul Episcop, care iese pentru prima oară ca Episcop prin ușile împărătești. Și Arhiereul hirotonitor îi dăruie în fața poporului sacosul, omoforul, engolpionul, Crucea și mitra noului Episcop. Pentru că pe toate veșmintele le va folosi în slujirea Bisericii. Și noul Episcop, după ce se pune problema vredniciei sale, binecuvântă pentru prima oară poporul cu dicherotricherele. Apoi devine protosul Liturghiei, el fiind cel care binecuvântă și se împărtășește primul cu Domnul. După terminarea Dumnezeieștii Liturghii, Hirotonitorul său îl îmbracă pe noul Episcop cu mantia arhierească și îi dăruie cârja episcopală[19], numită toiagul său de reazem și de întărire, dar și de deșteptare și de certare[20]. Pentru ca, în pace, să rostească în cele din urmă prima sa predica după hirotonia sa întru Episcop, predică în care va spune lucruri esențiale despre el și despre viitoarea sa slujire. Căci, de acum, el e Dascălul Bisericii, e Învățătorul Eparhiei sale, dar, prin extensie, e Învățătorul întregii Biserici. Pentru că adevărurile mărturisite de el sunt spre mântuirea tuturor.


[1] Arhieraticon, Ed. IBMBOR, București, 1993, p. 95.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 96.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 96-97.

[8] Idem, p. 97.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 97-98.

[13] Idem, p. 98.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 99.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 100.

[20] Idem, p. 101.

Predică la Duminica a 3-a după Învierea Domnului [2023]

Hristos a înviat!

Iubiții mei[1],

Ucenicele [Μαθήτριαι] Domnului au amestecat mirurile [τὰ μύρα] cu lacrimile [τοῖς δάκρυσι][2] lor cele pline de durere, când au venit la Mormântul Domnului ca să ungă trupul Său. Dar când L-au văzut pe El înviat, când El li S-a arătat lor cu umanitatea Sa transfigurată și plină de slavă dumnezeiască, atunci s-au umplut de lacrimi de bucurie și de multă veselie dumnezeiască, pentru că s-au umplut de slava Lui. Căci slava Lui cea dumnezeiască această minune preafrumoasă face în noi înșine: schimbă durerea noastră profundă într-un izvor continuu de bucurie dumnezeiască. Și îți uiți durerea, îți uiți boala, îți uiți neputința, pentru că ești plin de bucuria lui Dumnezeu.

Purtătoarele de miruri, Miroforele [Μυροφόροι] sau Mironosițele, așa cum le cunoaștem noi, sunt Ucenicele [Μαθήτριαι] Domnului[3]. Sunt cele care au învățat de la Domnul voia Sa, dimpreună cu Sfinții Săi Apostoli. Și ele au venit dimineața devreme[4], în răcoarea zorilor, la Mormântul Domnului. Și au venit la mormânt, pentru că Îl iubeau pe El. Nu au venit doar pentru că acesta era obiceiul, pentru că așa trebuia să facă, ci pentru că Îl iubeau pe El…

De la care și noi am învățat să mergem la mormintele celor ai noștri dimineața devreme, dar tot devreme să venim și la Biserică. Pentru că graba cea bună, graba evlaviei dumnezeiești, arată iubirea noastră pentru Dumnezeu.

Fiindcă cel ce iubește se grăbește spre iubita lui. Și el se îmbracă cu bucurie, se îmbracă cu atenție, se pregătește interior de întâlnirea cu ea, pentru că ea este totul pentru el. Și are bucurie în el, izvor de bucurie, are cuvinte pline de bucurie și de atenție pentru ea, pentru că iubirea știe să vorbească și să îmbrățișeze frumos.

Cu atât mai mult e plin de bucurie și de atenție cel care Îl iubește pe Dumnezeu. Căci cel care Îl iubește pe Dumnezeu e întotdeauna plin de bucurie pentru El. Pentru că are mereu cuvinte pline de dor pentru El, are mereu atenția îndreptată spre El, e absorbit mereu de prezența Lui dumnezeiască în persoana sa, pentru că este cu El mereu.

Și când îi vezi de-a aproape pe oamenii lui Dumnezeu, pe cei care Îl iubesc pe El în mod negrăit, înțelegi diferența enormă, abisală, dintre angajații Bisericii, cei distanți față de Domnul, dar atenți la salariul lor, și cei care Îi slujesc lui Dumnezeu cu adevărat. Pentru că slujitorii Lui Îi slujesc Domnului în adâncul lor. Ei nu au o iubire declarativă și nu muncesc pentru Dumnezeu doar când au reverenda pe ei, ci muncesc tot timpul. De aceea, slujirea lor, munca lor, e plină de bucurie dumnezeiască, pentru că ea este un izvor continuu de har și de împlinire sfântă. Căci acolo unde clocotește iubirea pentru Dumnezeu, unde râvna pentru El te mistuie continuu, se văd marile rezultate dumnezeiești ale mântuirii oamenilor. După cum, acolo unde se lucrează la normă, unde se lucrează de ochii lumii, avem rezultate pipernicite, după mentalitatea seculară, care nu tind niciodată spre cer. Și nu tind niciodată spre cer, pentru că numai iubirea reală pentru Dumnezeu ajunge în cer, ajunge la El Însuși. Numai iubirea pentru Dumnezeu ne umple de slava lui Dumnezeu, pentru că El coboară în noi și locuiește în noi mereu.

Când toți își vedeau de ale lor, doar acestea, Sfintele Ucenice ale Domnului, erau spre El…Dimineața devreme, în zori, veneau spre Domnul, ca să ne învețe adevărata matinalitate: cea duhovnicească, cea pusă în slujirea Domnului …Și veneau, pentru că erau pline de iubirea Lui. Iubirea pentru El le făcea să vină. Cum tot iubirea pentru El ne trezește dimineața devreme, dacă vrem să facem lucruri durabile, lucruri pentru El, lucruri pentru mântuirea tuturor.

Pentru că El îi știe pe toți ai Lui! Pentru că în toți ai Lui, El revarsă slava Sa. De aceea oamenii duhovnicești nu doresc să iasă în față, să fie remarcați, să fie crezuți neapărat de către toți, pentru că lor le e de ajuns că sunt cu Dumnezeu și Dumnezeu este cu ei. Ce să dorească mai mult de atât? Cine le-ar putea da lor mai mult decât le dă Dumnezeu? Iar cine crede în oamenii duhovnicești nu îi ridică pe aceștia, ci primesc de la ei cele sfinte. Pentru că nu noi îi ajutăm pe ei, ci ei ne ajută pe noi dumnezeiește. Și ne ajută dumnezeiește prin aceea că aprind în noi slava Lui, adevărata noastră viață, viața noastră cea veșnică, și ne întăresc pe noi pe calea lui Dumnezeu.

Pentru că, dacă avem nevoie de Profesori pentru științele și meseriile pe care dorim să le învățăm, pe calea mântuirii ajungem doar prin Părinții duhovnicești ai Bisericii. Căci avem nevoie de călăuze duhovnicești, de îndrumători teologici, de prieteni cu conștiință dumnezeiască, de oameni care să ne iubească enorm și să ne explice îndelung voia lui Dumnezeu, teologia Lui, dar și modul evanghelic de viețuire a Bisericii. Pentru că trebuie să știi știința despătimirii, a luminării și a îndumnezeirii din propria ta viață, pentru ca să o predai și altora spre mântuirea lor. Trebuie să cunoști drumul interior al mântuirii și al sfințirii omului pentru ca să îl predai și altora dumnezeiește. Și, cunoscându-l, poți da răspunsuri imediate, prompte, la probleme personale complicate, pentru că tu însuți ești o sinteză vie, inimaginabilă, a teologiei și a vieții Bisericii.

Ucenicele Domnului, primind de la Înger și de la Însuși Domnul revelarea faptului că El a înviat din morți, că El este viu, „semne dătătoare de bucurie au vestit Apostolilor [χαροποιὰ σύμβολα τοῖς Ἀποστόλοις ἐκήρυττον]”[5] Săi. Și semnele bucuriei erau detaliile pe care le văzuseră și le auziseră de la Îngerul Domnului și de la Însuși Domnul Cel înviat. După cum noi, cei care trăim împreună cu Domnul, suntem martorii faptului că El este viu, pentru că El e în noi pururea. Și noi putem să vestim tuturor această certitudine dumnezeiască, această temelie a mântuirii tuturor: că El e viu și e pururea cu noi, pentru că împărățește mereu în sufletul și în trupul nostru.

De aceea, pe lângă martorii primi ai Învierii Sale, Ucenicele și Ucenicii Domnului, pe lângă martorii din fiecare secol ai Domnului, noi, cei de azi, fiii lui Dumnezeu, suntem martorii Lui. Suntem martorii Lui că El este viu și că noi suntem vii prin El și că trăim cu El în fiecare clipă. Și calitatea noastră de martori autentici ai Săi e dată de prezența slavei Lui în noi înșine. Pentru că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, Dumnezeul nostru treimic, ne-a dat nouă în apa Botezului nostru slava Lui, când ne-a înfiat pe noi dumnezeiește, când ne-a făcut fiii Săi, iar slava Lui e mereu în noi și prin ea noi suntem vii duhovnicește. Și tot ceea ce facem, facem împreună cu Dumnezeu, Cel care ne întărește, ne curățește, ne luminează și ne sfințește continuu în Biserica Sa, prin toate cele ale Sale, pentru ca să fim Sfinți și Dumnezeiești.

Cum a înviat Domnul? „A înviat precum a zis [ἀνέστη καθὼς εἶπεν], [a înviat] ca Atotputernicul [ὡς Παντοδύναμος]”[6]. Ca Dumnezeul Cel atotputernic, biruind Iadul. Pentru că El este singur fără de moarte [τὸν μόνον ἀθάνατον] și dătător de viață [ζωοδότα][7]. Și nu putea să stea în Iad, Cel care dăruie viață tuturor.

De aceea, pe Cruce a desființat blestemul lemnului [τὴν τοῦ ξύλου κατάραν] și a făcut din Crucea Lui putere prea mare și binecuvântare dumnezeiască pentru toți. Îngropându-Se și coborând în Iad a omorât tăria morții [τοῦ θανάτου τὸ κράτος], pentru că s-a făcut începătorul învierii tuturor. Iar prin Învierea Lui cea de a treia zi a luminat neamul omenesc[8], pentru că ne-a dat tuturor posibilitatea să fim fotofori, adică purtători de lumină.

Numai că noi purtăm lumina Lui nu pe palmele noastre, nu în candele, ci în întreaga noastră persoană! Lumânarea pascală e lumânarea Botezului nostru. Ea este simbolul luminii dumnezeiești pe care o avem în noi de la Botezul nostru. Și, de Învierea Domnului, noi purtăm lumânări, făclii și candele aprinse în mâinile noastre pentru ca să mărturisim slava Lui care e în noi și care e bucuria noastră cea veșnică. Și așa cum multele lumini aprinse fac din noapte o zi, tot la fel, în mijlocul întunericului acestei lumii, noi suntem luminile duhovnicești ale lui Dumnezeu, care ardem necontenit întru slujirea Lui. Și a arde neîncetat înseamnă a iubi pe Dumnezeu și pe oameni. Pentru că focul dumnezeiesc, focul Cincizecimii, slava lui Dumnezeu cea veșnică e lumina Lui din noi înșine, coborâtă de Dumnezeu în noi la Botezul nostru, e lumina dumnezeiască care a țâșnit din Hristos Cel răstignit și înviat. Pentru că aceeași slavă, prin care noi am murit și am înviat duhovnicește pentru ca să fim fiii lui Dumnezeu, aceeași a țâșnit din umanitatea transfigurată a Domnului în ziua învierii Sale și a luminat și luminează neîncetat întreaga lume.

Și El ne luminează neîncetat, pentru că ne scoate mereu „din întunericuri și [din] umbra morții [ἐκ σκότους καὶ σκιᾶς θανάτου]”[9]. De ce Sfântul Patriarh Anatolios [Ανατόλιος], Imnograful, folosește un Ac. pl. [σκότους], întunericuri, și nu vorbește doar despre întuneric? Pentru că orice înșelare demonică e întuneric! Și trebuie să ne curățim de multe întunericuri, pentru ca să vedem în mod luminat adevărul lui Dumnezeu. Și când scăpăm, prin luminarea lui Dumnezeu, de o înșelare demonică, adică de o idee sau de o faptă pe care o credeam „bună”, dar ea este rea, atunci vedem răutatea întunericului ei. Vedem cât rău ne-a adus nouă înșine.

Iar umbra morții e păcatul, pentru că prin păcat ne umbrim cu moartea. Pentru că păcatul ne-a adus moartea și întunericul ei în noi înșine. Și aceste mari rele, păcatul și înșelarea adusă de el în noi, sunt marea luptă zilnică a noastră. Pentru că noi ne nevoim zilnic să ne curățim de păcate și de înșelările demonice de tot felul și să ne umplem de teologia și de viața lui Dumnezeu. Ca slava Lui să fie mereu în noi și să fie lumina noastră cea veșnică.

Mult spor în tot lucrul cel bun! Și să aveți multă încredere în voia lui Dumnezeu cu noi! Pentru că El dorește să ne mântuie pe fiecare dintre noi. Amin!


[1] Începută la 7. 20, în zi de miercuri, pe 26 aprilie 2023. Soare, 7 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p14.html.

[3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem.

Episcopul în viața Bisericii [6]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Episcopul în viața Bisericii

*

Carte dedicată
Preasfințitului Părinte
Galaction Stângă,
Episcopul meu hirotonitor,
la împlinirea a 70 de ani
de viață
(17 mai 1953-17 mai 2023)

*

Slujind celor credincioși

Sfinții Apostoli, ne spune Sfântul Sfințit Mucenic Climis [Κλήμης] I Romanul[1], au fost trimiși de Domnul să vestească tuturor Împărăția lui Dumnezeu. Și Apostolii Domnului au predicat în diverse țări și cetăți[2] și „au pus Episcopi și Diaconi pentru cei ce aveau să creadă, pe cei care au crezut întâi, după ce au fost probați de Domnul”[3]. Căci au fost aleși Episcopi oameni ai credinței, oameni pe care Dumnezeu i-a dovedit a fi credincioși Lui.

Însă, ne încredințează Sfântul Climis, „Apostolii noștri au cunoscut, prin Domnul nostru Iisus Hristos, că va fi luptă [ἔρις] pentru numele de Episcop. Din această pricină, luând mai dinainte desăvârșită cunoștință, i-au pus Episcopi pe cei de care am vorbit mai înainte și le-au dat lor în grijă, ca, la moartea lor, să le continue slujirea lor alți bărbați încercați [δεδοκιμασμένοι]”[4]. Căci Episcopii trebuie să fie „bărbați învățați [ἐλλογίμων], [aleși] cu aprobarea întregii Bisericii [συνευδοκησάσης τῆς Ἐκκλησίας πάσης]…[care să slujească] fără prihană, cu smerenie, în liniște, cu grijă”[5] pe cei credincioși.

Pentru că Episcopii sunt oamenii care slujesc neîncetat unității Bisericii. Slujirea lor trebuie să liniștească și să întărească întreaga comunitate de credință. Pentru că cei credincioși se încred în ei, se încred în Păstorii lor dăruiți de Dumnezeu.

Sfântul Sfințit Mucenic Ignatios Teoforul [Ἰγνάτιος ὁ Θεοφόρος][6] Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru Episcopii vrednici ai Bisericii[7]. Și vorbind despre Biserica lui Dumnezeu, Sfântul Ignatios spune că cei credincioși trăiesc toți în ascultare față de Episcop și de membrii Presbiteriatului, adică față de Preoți[8]. Și trăiesc în ascultare față de ierarhia Bisericii pentru ca să fie sfințiți întru toate[9] ale vieții lor. Pentru că toată Biserica trebuie să meargă împreună cu voința Episcopului [τῇ τοῦ Ἐπισκόπου γνώμῃ][10], cu ceea ce decide Episcopul pentru binele Bisericii.

Dar ca Episcopul să aibă succes în slujirea sa ierarhică, trebuie ca Preoții săi să fie uniți cu Episcopul lor precum sunt unite corzile harpei cu harpa însăși[11]. Pentru că unitatea Bisericii este un efort constant de voință din partea tuturor membrilor ei. Orice credincios în parte slujește unității Bisericii după cum slujește și orice membru al ierarhiei bisericești. Și nu poate fi neglijat efortul niciunuia dintre ei, pentru că, din iubire de Dumnezeu și de oameni, fiecare membru al Bisericii slujește unității Bisericii.

Dumnezeu l-a trimis pe Episcop întru iconomia Sa [εἰς Ἰδίαν οἰκονομίαν][12]. L-a trimis să administreze în mod dumnezeiesc Biserica Sa. De aceea, el trebuie primit de toți ca pe Cel care l-a trimis la noi. Pentru că noi trebuie să îl privim pe Episcop ca pe Domnul Însuși[13]. Fiindcă trebuie să vedem în el rolul său conducător și unificator al Bisericii. Căci Episcopul trebuie să ne învețe toate cele ale Domnului și să ne conducă în pace pe calea mântuirii noastre. Pentru că unul este Învățătorul nostru, Cel care a zis și a făcut toate[14], iar Episcopul trebuie să ne învețe cu acrivie pe cele ale Domnului nostru. De aceea, Episcopul nu Îl înlocuiește pe Domnul pe pământ, ci ni-L indică mereu pe El prin toată slujirea și predicarea sa. Pentru că puterea Episcopului în Biserică este icoana puterii depline a Domnului cea peste toți și toate. Căci Episcopul e pus de Dumnezeu în Biserica Sa pentru ca să Îl reprezinte și să Îl indice mereu pe El, să Îl descopere mereu pe El Bisericii Sale, ca unul care le învață de la El pe cele dumnezeiești.

Scriindu-le celor din Magnisia [Μαγνησία], Sfântul Ignatios Teoforul le da exemplul cel bun al Diaconului Zotion [Ζωτίων], care se supunea Episcopului ca harului lui Dumnezeu și Preoților ca legii lui Iisus Hristos[15]. Pentru că ascultarea lui față de Episcop și de Preoți era duhovnicească, ca unii care, la rândul lor, erau oameni duhovnicești. Căci toate descrierile eclesiologice ale Sfântului Ignatios au în prim-plan Episcopi, Preoți și Diaconi duhovnicești, vrednici de slujirea lor și nu simpli funcționari bisericești. Tocmai de aceea, el descrie raporturile dintre membrii ierarhiei Bisericii și dintre ierarhie și credincioși la modul bucuros, pentru că era împlinit cu ceea ce trăia și vedea în Biserica lui Dumnezeu.

Sfântul Ignatios ne spune că nu trebuie să ne uităm la vârsta tânără a Episcopului, nu trebuie să îl minimalizăm pentru tinerețea sa, ci trebuie să ne supunem lui ca niște înțelepți în Dumnezeu[16], folosind și sintagma „Sfinții Presbiteri [τοὺς Ἁγίους Πρεσβυτέρους]”[17]. Pentru că atât Episcopul, cât și Preoții și Diaconii sunt Sfinți prin harul lui Dumnezeu dăruit lor, dar și prin toată curăția și sfințenia vieții lor.

Ipocrizia [ὑπόκρισιν] față de Episcop este o înșelare a Celui nevăzut, a Domnului[18]. Pentru că suntem datori cu relații sincere și pline de dragoste față de toți oamenii și cu atât mai mult față de Episcopii Bisericii. Nesinceritatea, în orice situație, este un păcat, iar ipocrizia continuă în relație cu Episcopul tău e o falsificare continuă a vieții tale și a relațiilor cu oamenii. Pentru că trebuie să le facem pe toate ale noastre în relație cu Episcopul nostru, având bună conștiință[19] înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor.

În Biserică, subliniază Sfântul Ignatios Teoforul, Episcopul este întâi-stătător [προκαθημένος], este conducătorul Bisericii locale, fiind întru locul lui Dumnezeu [εἰς τόπον Θεοῦ], Presbiterii sunt întru locul sinedriului Apostolilor [εἰς τόπον συνεδρίου τῶν Ἀποστόλων], iar Diaconii au slujirea lui Iisus Hristos [διακονίαν Ἰησοῦ Χριστοῦ][20]. Și după cum se observă, Sfântul Ignatios privea ierarhia Bisericii ca pe o continuare a prezenței pe pământ a Domnului cu Sfinții Lui Apostoli. Ierarhia Bisericii era pentru el prezența vie a Domnului dimpreună cu Sfinții Lui Apostoli, prin care se săvârșeau toate în Biserică. Și toți membrii Bisericii trebuie să se iubească unii pe alții în Domnul Iisus Hristos, fiind uniți cu Episcopul și cu întâistătătorii Bisericii în învățătura cea nestricăcioasă a ei[21]. Pentru că Sfântul Ignatios Teoforul cerea relații de iubire frățească între toți membrii Bisericii și trăirea cu sfințenie în învățătura cea curată și mântuitoare a Bisericii.

Însă, ascultarea din Biserică era motivată teologic de către Sfântul Ignatios Teoforul. Pentru că, spunea el, așa cum Domnul n-a făcut nimic fără Tatăl Său, tot așa nici cei credincioși să nu facă nimic fără Episcop și fără Presbiteri[22]. Căci viața Bisericii e o viață „împreună [ἐπὶ τὸ αὐτὸ], [având] o rugăciune [μία προσευχη], o cerere [μία δέησις], o minte [εἷς νοῦς], o nădejde în dragoste [μία ἐλπὶς ἐν ἀγάπῃ], în bucuria cea fără de pată [ἐν τῇ χαρᾷ τῇ ἀμώμῳ], Care este Iisus Hristos”[23]. Iar viața împreună în Biserică, în dragoste și în curăție, are drept fundament același cult și aceeași slujire și aceeași credință mântuitoare. De aceea, trebuie să ne supunem Episcopului și unii altora precum Iisus Hristos Tatălui Său, pentru ca să existe unire trupească și duhovnicească între noi[24].

Scriindu-le celor din Trallis [Τράλλεις], Sfântul Ignatios Teoforul le spune că supunerea lor față de Episcop ca față de Iisus Hristos îi arată că nu trăiesc după om, că nu trăiesc ca oamenii comuni, ci după Iisus Hristos[25]. Pentru că această supunere duhovnicească a lor îi arată a avea o viață dumnezeiască. Căci ei le făceau pe toate dimpreună cu Episcopul lor și se supuneau Presbiterilor Bisericii ca Apostolilor Domnului[26], iar Diaconii erau plăcuți de către ei ca Slujitorii Tainelor Domnului[27]. Pentru că, împreună, ei sunt Slujitorii Bisericii lui Dumnezeu[28]. Însă priveau statutul lor de Slujitori ai lui Dumnezeu nu în sens instituțional, formal, ci harismatic, pentru că se plecau harului lui Dumnezeu care lucra prin aceștia, ei înșiși fiind unii în care locuia harul lui Dumnezeu.

Și pentru că trăiau duhovnicește și le vedeau pe toate prin luminarea lui Dumnezeu, membrii Bisericii îi respectau pe Diaconi ca pe Iisus Hristos, pe Episcop ca pe chipul Tatălui, iar pe Presbiteri ca pe sinedriul lui Dumnezeu. Căci fără ei, fără ierarhia Bisericii, noi nu avem Biserică[29]. Pentru că Biserica se constituie de sus în jos, de la Episcop spre credincioși, iar nu de la credincioși spre Episcop.

În începutul scrisorii sale către Biserica din Filadelfia, Sfântul Ignatios Teoforul ne spune că Episcopul, Presbiterii și Diaconii sunt adeveriți în Biserică prin voința Domnului nostru Iisus Hristos[30]. Pentru că ei sunt Slujitorii Săi, prin care El Însuși lucrează toate în Biserica Sa. Și Sfântul Ignatios îl laudă pe Episcopul lor, care și-a dobândit slujirea lui prin dragostea lui Dumnezeu față de el[31]. Pentru că știa despre el că e virtuos și desăvârșit [ἐνάρετον καὶ τέλειον] în viața sa[32].

Acolo unde slujește Episcopul, dimpreună cu Presbiterii și Diaconii săi, acolo e un singur jertfelnic al tuturor. Căci ei slujesc aceeași Euharistie Dumnezeiască[33]. Și cei care sunt uniți cu ierarhia Bisericii formează același trup al Bisericii, pentru că sunt o singură adunare duhovnicească. Euharistia cea sigură [βεβαία Εὐχαριστία], cea adevărată, subliniază Sfântul Ignatios Teoforul, este cea făcută de Episcop sau de cel căruia el i-a îngăduit[34]. Asta cu referire la Preoții Bisericii. Pentru că este bine-plăcut lui Dumnezeu ceea ce aprobă Episcopul, ca tot ceea ce săvârșește el să fie sigur și întărit[35]. Căci cel care îl cinstește pe Episcop este cinstit de către Dumnezeu, însă cel care face lucruri în taină, fără știrea Episcopului, acela slujește diavolului[36]. Pentru că cele făcute în taină sunt lucruri păcătoase.

Când Sfântul Ignatios Teoforul îi scrie Sfântului Policarpos [Πολύκαρπος] al Smirnei, el îl îndeamnă să îi poarte pe toți, după cum și pe el îl poartă Domnul[37]. Să îi poarte duhovnicește, în inima sa, să îi învețe pe toți și să îi conducă pe toți spre mântuire. Și dacă îi porți pe toți în inima ta, atunci îi poți răbda pe toți cu dragoste[38]. Căci Episcopul trebuie să fie un izvor de dragoste față de toți, ca cel care îi iubește duhovnicește pe toți fiii săi.

Căsătoriile trebuie să fie făcute cu consimțământul Episcopului, pentru ca să fie Căsătorii după Domnul și nu după pofta cea trupească. Pentru că toate trebuie să se facă întru cinstea lui Dumnezeu [εἰς τιμὴν Θεοῦ][39]. Iar toată Biserica trebuie să ia aminte la Episcop, la ceea ce el învață de obște, pentru ca El să ne răsplătească nouă cele bune[40].


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Clement_of_Rome.

[2] Scrierile Părinților Apostolici, cu trad., note și indici de Pr. D.[umitru] Fecioru, în col. PSB, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 68.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 68-69/ PG 1, col. 297.

[5] Idem, p. 69/ PG 1, col. 297.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Ignatius_of_Antioch.

[7] Scrierile Părinților Apostolici, ed. cit., p. 157.

[8] Idem, p. 158/ Efes. 2, 2.

[9] Ibidem/ Ibidem.

[10] Ibidem/ Efes. 4, 1.

[11] Ibidem/ Ibidem.

[12] Idem, p. 159/ Efes. 6, 1.

[13] Ibidem/ Ibidem.

[14] Idem, p. 162/ Efes. 15, 1.

[15] Idem, p. 165/ Magn. 2, 1.

[16] Idem, p. 165-166/ Magn. 3, 1.

[17] Idem, p. 166/ Ibidem.

[18] Ibidem/ Magn. 3, 2.

[19] Ibidem/ Magn. 4, 1.

[20] Ibidem/ Magn. 6, 1.

[21] Ibidem/ Magn. 6, 2.

[22] Idem, p. 167/ Mang. 7, 1.

[23] Ibidem/ Ibidem.

[24] Idem, p. 168/ Magn. 13, 2.

[25] Idem, p. 170/ Tral. 2, 1.

[26] Ibidem/ Tral. 2, 2.

[27] Ibidem/ Tral. 2, 3.

[28] Idem, p. 171/ Ibidem.

[29] Ibidem/ Tral. 3, 1.

[30] Idem, p. 178/ Fil. 1, 1.

[31] Ibidem/ Ibidem.

[32] Ibidem/ Fil. 1, 2.

[33] Idem, p. 179/ Fil. 4, 1.

[34] Idem, p. 184/ Smir. 8, 1.

[35] Ibidem/ Smir. 8, 2.

[36] Idem, p. 185/ Smir. 9, 1.

[37] Idem, p. 187/ Policarpos 1, 2.

[38] Ibidem/ Ibidem.

[39] Idem, p. 188/ Policarpos 5, 2.

[40] Idem, p. 189/ Policarpos 6, 1.

Episcopul în viața Bisericii [5]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Episcopul în viața Bisericii

*

Carte dedicată
Preasfințitului Părinte
Galaction Stângă,
Episcopul meu hirotonitor,
la împlinirea a 70 de ani
de viață
(17 mai 1953-17 mai 2023)

*

Cel care-i supraveghează pe toți

În comentariul său la I Timoteos, Sfântul Ioannis Hrisostomos a spus că Episcopul este cel care îi supraveghează pe toți[1]. Care-i supraveghează duhovnicește, spre binele lor veșnic. Pentru că el supraveghează starea noastră de sănătate duhovnicească și existența zilnică a Bisericii. Și Episcopul trebuie să fie capabil să învețe [διδακτικόν][I Tim. 3, 2, BYZ] pe alții, pentru că el trebuie să îi conducă pe toți cei credincioși[2]. Iar a-i învăța pe cei credincioși înseamnă a explica în multe detalii credința Bisericii. A o explica în mod public, încadrată în cultul Bisericii, atunci când slujește. Pentru ca cei credincioși să recepteze credința Bisericii ca făcând parte din slujirea liturgică a Episcopului.

În tratatul său despre Preoția Bisericii, Sfântul Ioannis Hrisostomos subliniază în mod profund calitatea de Păstor duhovnicesc a Episcopului. Pentru că Episcopul „are nevoie de multă muncă, de multă stăruință, de multă răbdare [cu fiecare om care s-a depărtat de Biserică]. [Căci] nu-l poate aduce cu sila la credință, nici nu-l poate sili cu amenințări, ci trebuie să-l convingă”[3]. Și pentru a convinge pe cineva despre adevărul Bisericii trebuie să fii un teolog profund, dar și un mare om duhovnicesc. Pentru că trebuie să știi să vorbești de la inimă la inimă, spre binele celui din fața ta, ca el să înțeleagă că tu ești Părintele care îi dorești mântuirea.

Pentru că la fundamentul primirii Preoției Dumnezeiești, Sfântul Ioannis Hrisostomos a pus iubirea sa pentru Dumnezeu. Căci el mărturisește că Îl iubește pe Dumnezeu, dar, în același timp, nu dorește să Îl supere cu ceva[4]. Și nu dorește să Îl supere pe Domnul, pentru că știe că El S-a dat pe Sine pentru mântuirea și răscumpărarea Bisericii Sale[5].

Sfântul Ioannis îl numește pe Episcop capul Bisericii[6], în sensul de conducătorul ei văzut. Și spune: „Capul Bisericii trebuie să fie înainte de toate foarte puternic, ca să poată ocârmui”[7], să poată conduce Biserica. Căci Episcopul trebuie să fie un model pentru toți[8]. Și Episcopul „trebuie să înalțe, cu multă autoritate, la treapta Preoției numai pe cel vrednic, chiar dacă i-ar sta toți împotrivă; și iarăși, cu aceeași autoritate, să nu primească în cler pe un nevrednic, chiar dacă ar fi toți uniți pentru numirea unuia ca acesta, ci să urmărească numai un singur scop: zidirea Bisericii și să nu facă nimic cu ură și părtinire”[9]. Iar zidirea Bisericii înseamnă binele ei, folosul duhovnicesc al celor credincioși, care trebuie să se simtă întăriți prin toate manifestările de umanitate ale ierarhiei Bisericii.

Episcopul, spune Sfântul Ioannis Hrisostomos, nu trebuie să aibă de-a face cu iubirea de bani[10]. Căci Episcopul care are această patimă în el însuși e mai degrabă un pustiitor al Bisericii și un lup pentru ea, decât sprijinitor al Bisericii și Păstorul ei[11]. Iar alături de virtutea neagonisirii, Episcopul trebuie să aibă virtutea răbdării[12], pentru că „răbdarea…face bune raporturile dintre oameni…[și ea] duce și ancorează sufletul ca într-un port liniștit”[13]. Pentru că trebuie să rabzi multele neînțelegeri ale celor credincioși vizavi de tine, Episcopul lor. Și, răbdându-le, în timp îi poți convinge de multa ta sinceritate față de ei.

„Întâistătătorul Bisericii trebuie să rabde totul cu curaj; să nu se mânie când îl supără [cineva] fără rost, nici când îl țin de rău pe degeaba”[14], fără niciun motiv. Pentru că prin aceasta dovedește că e un om echilibrat și atent la toate detaliile în relațiile sale cu oamenii. Episcopul trebuie să aibă grijă de văduvele Bisericii[15], implicit și de orfanii ei. Pentru că trebuie să aibă grijă față de toate persoanele vulnerabile. „Episcopul …trebuie să fie foarte chibzuit, ca să lucreze în așa fel, încât nici să înmulțească averea Bisericii, dar nici s-o micșoreze, ci să împartă îndată la cei nevoiași tot ce strânge”[16]. Pentru că milostenia Bisericii e spre binele tuturor.

Episcopul trebuie să aibă grijă și de fecioarele Bisericii[17], însă el este în același timp și judecătorul celor credincioși[18].  Dar un judecător care e dublat de faptul că e doctorul sufletesc al tuturor[19]. Pentru că el dă socoteală pentru păcatele sale, dar și pentru păcatele păstoriților săi [Evr. 13, 17][20]. Exemplul de Păstor prin excelență al Sfântului Ioannis Hrisostomos a fost Sfântul Apostol Pavlos[21]. Iar Sfântul Ioannis subliniază că noi nu trebuie să fim oratori atunci când predicăm, ci trebuie să fim propovăduitorii științei celei teologice și duhovnicești a Bisericii[22]. De aceea, „epistolele lui Pavlos întăresc Bisericile din întreaga lume”[23], iar Întâistătătorii Bisericilor se folosesc de teologia lui pentru a îndrepta și a întocmi Biserica lui Dumnezeu[24].

În predica de la hirotonia sa întru Preot, Sfântul Ioannis Hrisostomos l-a numit pe Episcopul său hirotonitor, pe Sfântul Patriarh Flavianos I al Antiohiei[25], „Dascăl obștesc al patriei”[26]. Pentru că Patriarhul este Învățătorul întregii națiuni. Dar fiecare Episcop, în Eparhia sa, este Învățătorul de obște al Bisericii, pentru că îi învață pe cei credincioși cum să se mântuie.

Sfântul Grigorios Teologul, la rândul său, când a primit Dumnezeiasca Preoție, a spus că Preoția este „chip de virtute”[27]. Pentru că trebuie să fii cu totul plin de virtuți dumnezeiești ca să Îi slujești lui Dumnezeu. Rolul Episcopului e acela de „a vindeca pe omul cel ascuns al inimii”[28]. De a vindeca patimile din cei credincioși. Și îi vindecă nu în locul lor, ci sfătuindu-i cum să se curățească de patimile lor.

Tot Sfântul Pavlos este exemplul de Păstor pe care ni-l dă și Sfântul Grigorios Teologul[29]. Pentru că admira sufletul Sfântului Pavlos și râvna lui continuă pentru a-L sluji pe Dumnezeu[30]. Iar Episcopii Bisericii trebuie să fie „așa de deosebiți în ce privește virtutea, așa de simpli și de măsurați…așa de cerești, încât Evanghelia să se răspândească datorită purtării lor”[31] în Biserică.

Sfântul Grigorios Teologul cere de la Episcop să fie înțelept, să fie o lumină vie a Bisericii, să fie aproape de Dumnezeu, să fie Sfânt, să sfătuiască cu pricepere[32]. Și, vorbindu-ne despre persoana sa, el ni se mărturisește și ne spune: „Dorul de a fi Preot a crescut o dată cu mine…[și] am dat toate, aducându-le Celui ce m-a rânduit și m-a mântuit: avere, slavă, sănătate, talentul oratoric […]. Acestea mi-au fost de folos numai la aceea că m-au învățat să le disprețuiesc [pe toate] și să Îl am pe Hristos, pe Care l-am preferat lor”[33]. Pentru că Episcopul renunță la toate numai din iubire pentru Dumnezeu, pentru ca, prin El, să le aibă pe toate.

Sfântul Efrem Sirul nu a fost Episcop, ci Ierodiacon, dar i-a numit pe Episcopi prietenii lui Dumnezeu, cei care mijlocesc în fața Lui pentru noi[34]. Iar la Preoție trebuie să vii chemat de Dumnezeu, pentru ca să poți să-I aduci jertfe duhovnicești lui Dumnezeu[35].


[1] PG 62, col. 547.

[2] PG 62, col. 548.

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoție, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia & Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 60.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 61.

[6] Idem, p. 87.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 93.

[9] Idem, p. 103.

[10] Idem, p. 105.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 106.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 107-108.

[17] Idem, p. 112.

[18] Idem, p. 113.

[19] Idem, p. 115.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 139-141.

[22] Idem, p. 142.

[23] Idem, p. 144.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 199, n. 3. A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Flavian_I_al_Antiohiei.

[26] Idem, p. 199.

[27] Idem, p. 217.

[28] Idem, p. 226.

[29] Idem, p. 251-255.

[30] Idem, p. 254.

[31] Idem, p. 264.

[32] Idem, p. 265.

[33] Idem, p. 269.

[34] Idem, p. 304.

[35] Idem, p. 306.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [36]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

III.    Cartea a treia a Exaimeronului

V. 1. Dumnezeu a adus apele împreună într-o singură adunare, în a treia zi[1]. De ce? Pentru că ziua dintâi a fost ziua lui Moisis, iar a doua zi a fost slujirea Profeților; iar în a treia zi, noi, neamurile, am fost aduse împreună într-o singură adunare a credinței de către mrejele [pescărești] ale Sfintei Evanghelii[2].

Despre aceasta, Hristos, care a înviat din morți a treia zi, a zis: Minuni voi face azi și mâine[3]. Ia aminte: două zile. Minunile despre care a grăit El? E ușor [de înțeles]: cele făcute prin Moisis în Egiptos și în pustiul zilei celei dintâi. Cele făcute de Iliu și Eliseos și de Profeții de după ei au aparținut zilei celei de-a doua.

Iar în a treia, ziua luminoasă a venirii Sale s-a împlinit[4]. Cu adevărat, Evanghelia arată desăvârșita înfăptuire a dorinței Lui arzătoare, căci Hristos este împlinirea Legii și a Profeților[5].

Pavlos a zis: „Legea este desăvârșită”[6] (desigur, legea lui Hristos); dar, prin lege (evident, legea mozaică), „sunt rob legii păcatului”[7].

2. De aceea, nunta din Cana a avut loc în a treia zi[8]. Cana se traduce: „creație”. Când a venit [în trup] în această creație, Cuvântul S-a unit cu firea noastră: o nuntă care nu va ajunge niciodată să se acrească.

Și în această nuntă din a treia zi, Hristos a săvârșit cea dintâi minune folosind apa[9]. Aceasta s-a petrecut pentru că, în a treia zi, El  aduce împreună apa neamurilor, într-o singură adunare, după ce o schimbă. El, Vinul cel adevărat, schimbă apa în vin bucuros, [așezând-o] în adunările Sale[10], [adică] în vase de piatră făcute din piatra Bisericilor.

Ele au două măsuri: Vechiul și Noul Testament. Sau trei [măsuri] [11]: taina Treimii Dumnezeu al celor trei zile, care a zis în cea de-a treia zi: „Să se adune apa de sub cer într-o adunare”[12].

Căci multe au fost apele de demult și multe și diferite au fost adunările răspândite pe toată fața pământului.


[1] Cf. Fac. 1, 13.

[2] Cf. Mt. 13, 47.

[3] Cf. Lc. 13, 32.

[4] Cf. Lc. 13, 32.

[5] Cf. Mt. 5, 17.

[6] Cf. Rom. 7: 12, 14, 16; I Tim. 1, 8; Iac. 1, 25.

[7] Rom. 7, 25.

[8] Cf. In. 2, 1. A se vedea: Evanghelia după Ioannis, traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/.

[9] Cf. In. 2, 11.

[10] Cf. In. 2, 7-9.

[11] Cf. In. 2, 6.

[12] Fac. 1, 9.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [33]

Preasfânta Fecioară este numită „Stăpână Porfirogenetă”– adică cea născută în porfira harului, a rugăciunii Sfinților ei părinți, Ioachim și Ana, cea cu naștere nobilă și minunată – „și Doamnă a dimineții” care Îl naște pe Soarele Hristos, „Logodnica Mângâietorului”, a Duhului Sfânt, Cel ce este „Preschimbător al vieții” noastre și care ne dăruie transfigurarea.

De aceea Fericitul Daniil se roagă ei: „Ia-ne și pe noi părtași ai sfântului munte Tabor”, adică ai vederii luminii dumnezeiești, ca „să-și afle și firea/ noastră înnoirea/ dintru plămadă de har”. Adică să redevenim făptura umană creată dintru început de Dumnezeu plină de harul Duhului Sfânt. Căci Dumnezeu nu a creat omul doar ca ființă rațională, cu trup și suflet, ci și duhovnicească, asupra căreia a suflat harul Duhului Său Sfânt (Fac. 2, 7).

Icosul I are ca supratitlu: „Ipostasul rugăciunii: Sfânta Fecioară”. Și aici a preluat și a versificat, de asemenea, o idee a lui Miniat (după mărturisirea autorului): „Cinzeci [de] veacuri, să-mplinească/ prin Avraam și prin David,/ spița ta proorocească/ cerurile au obosit/ cu lacrimi și plecăciune,/ hărăzind neprihănit/ carnea ta din rugăciune,/ vajnic Rug nemistuit”.

Adică Maica Domnului, Rugul cel adevărat, aprins și nemistuit de întruparea Cuvântului în pântecele ei neprihănit, este rodul a 50 de secole (5000 de ani) de rugăciuni făcute de oameni către Dumnezeu.

După cum ne lămurește autorul în Epilog: „Neamul nostru cel stricat a obosit cerurile timp de cincizeci de veacuri cu rugăciuni fierbinți. Și, ca să spunem așa, neîntreruptele lacrămi ale suspinătoarei noastre firi au silit de a odrăslit [s-a zămislit] Fecioara în pântecele cel sterp al Anei”.

Deci Preasfânta Fecioară nu a fost numai rodul rugăciunilor fierbinți ale Sfinților ei părinți, ci și ale întregului neam omenesc, de la căderea lui din Paradis, pentru ca să se nască Mesia cel promis (Fac. 3, 15)[1]. Iar aceea care a fost rodul rugăciunilor a multe generații de oameni, a devenit ea însăși „rugăciune întrupată” și, pogorând asupra sa mila Înduratului Dumnezeu, a plecat cerurile și Fiul lui Dumnezeu a luat trup din ea, făcându-se și Om.

Deci, avându-L pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu ca Prunc în pântecele său, Maica Domnului s-a făcut „vajnic Rug nemistuit”, pentru că a pogorât în ea focul dumnezeirii. „Căci Dumnezeul nostru este foc mistuind” (Evr. 12, 29)[2], dar pe ea, fiind preacurată, nu a mistuit-o, ci a făcut-o locuință potrivită pentru Dumnezeu întrupat. De aceea, autorul spune: „Focul sfânt în tine cântă/ ca-ntr-o floare de slăvire./ Firea prin tine cuvântă/ dorul ei de izbăvire”. Este vorba despre firea omenească, căci Preacurata Fecioară este reprezentanta cea mai înaltă și mai desăvârșită a neamului omenesc, întruparea tuturor așteptărilor și speranțelor speței umane.

Întru ea s-a împlinit profeția Sfântului Împărat și Profet David: „pământul nostru își va da rodul lui” (Ps. 84, 13)[3]. Iar Fericitul Daniil începe astfel heretisirile primului icos: „Bucură-te, rod învăluit cu sinaitic soroc”. Pentru că muntele Sina, ca și, mai târziu, Taborul, a fost loc al revelației dumnezeiești.

Aici, pe muntele Sina, Dumnezeu S-a revelat Sfântului Profet Moisis și i-a dat tablele pe care era scrisă legea. Fapt care a reprezentat și o profeție, mai înainte vestind scrierea Cuvântului, de către Duhul Sfânt, în pântecele fecioresc al Maicii Domnului.

De aceea, îi cântă Preacuratei Stăpâne: „Bucură-te, rug al răpirii [întru Duhul, al extazului duhovnicesc] cum altul nu se mai poate/ Bucură-te, unitate și salbă a simboalelor toate”, adică a simbolurilor profetice din Vechiul Testament.


[1] A se vedea traducerea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: https://www.teologiepentruazi.ro/2022/02/19/facerea-cap-3-cf-lxx/

Sau: https://www.teologiepentruazi.ro/2023/04/04/apocalipsis-ed-byz/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2023/04/04/apocalipsis-byz-editia-liturgica/.

[2] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/04/18/epistola-catre-evrei-cap-12-cf-byz/.

Sau: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/05/24/epistola-catre-evrei/.

[3] Idem : https://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/18/psalmul-84-cf-lxx/.

Sau:  Psalmii liturgici, ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Epistola către Romei, cap. 6, cf. BYZ

1. Așadar, ce vom zice? Rămânem [în] păcat, pentru ca harul să se înmulțească?

2. Să nu fie! Care am murit păcatului [Οἵτινες ἀπεθάνομεν τῇ ἁμαρτίᾳ], cum încă vom trăi în[tru] el?

3. Sau nu cunoașteți că, câți am fost botezați întru Hristos Iisus [ὅσοι ἐβαπτίσθημεν εἰς Χριστὸν Ἰησοῦν], întru moartea Sa am fost botezați [εἰς τὸν θάνατον Αὐτοῦ ἐβαπτίσθημεν]?

4. Așadar, împreună am fost îngropați cu El, prin Botez, întru moarte, pentru ca, precum a fost înviat Hristos din morți prin slava Tatălui [ὥσπερ ἠγέρθη Χριστὸς ἐκ νεκρῶν διὰ τῆς δόξης τοῦ Πατρός], așa și noi în[tru] înnoirea vieții să umblăm [οὕτως καὶ ἡμεῖς ἐν καινότητι ζωῆς περιπατήσωμεν].

5. Căci, dacă împreună-sădiți ne-am făcut în[tru] asemănarea morții Sale [Εἰ γὰρ σύμφυτοι γεγόναμεν τῷ ὁμοιώματι τοῦ θανάτου Αὐτοῦ], ci și ai învierii vom fi [ἀλλὰ καὶ τῆς ἀναστάσεως ἐσόμεθα];

6. aceasta știind, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu [El][ὅτι ὁ παλαιὸς ἡμῶν ἄνθρωπος συνεσταυρώθη], pentru ca să fie anulat trupul păcatului [ἵνα καταργηθῇ τὸ σῶμα τῆς ἁμαρτίας], [pentru] a nu mai sluji noi păcatului [τοῦ μηκέτι δουλεύειν ἡμᾶς τῇ ἁμαρτίᾳ].

7. Căci Cel care a murit a fost îndreptat de la păcat [ὁ γὰρ ἀποθανὼν δεδικαίωται ἀπὸ τῆς ἁμαρτίας].

8. Iar dacă am murit împreună cu Hristos [Εἰ δὲ ἀπεθάνομεν σὺν Χριστῷ], credem că vom și trăi împreună cu El [πιστεύομεν ὅτι καὶ συζήσομεν Αὐτῷ];

9. știut [fiind] că Hristos, Cel care a fost înviat din morți, nu mai moare; moartea pe El nu-L mai stăpânește.

10. Căci, care a murit, odată [cu] păcatul a murit; iar care trăiește, trăiește [cu] Dumnezeu.

11. Așa și voi socotiți-vă pe voi înșivă morți a fi păcatului, dar vii [cu] Dumnezeu, în Hristos Iisus, [în] Domnul nostru!

12. Așadar, să nu împărățească păcatul în trupul vostru cel muritor [μὴ βασιλευέτω ἡ ἁμαρτία ἐν τῷ θνητῷ ὑμῶν σώματι], spre a-i asculta lui[1] întru poftele sale!

13. Și nici [nu] supuneți mădularele voastre [ca] arme ale nedreptății [în] păcat [μηδὲ παριστάνετε τὰ μέλη ὑμῶν ὅπλα ἀδικίας τῇ ἁμαρτίᾳ]! Ci supuneți-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu precum din morți vii [ἀλλὰ παραστήσατε ἑαυτοὺς τῷ Θεῷ ὡς ἐκ νεκρῶν ζῶντας] și mădularele voastre [ca] arme ale dreptății lui Dumnezeu [καὶ τὰ μέλη ὑμῶν ὅπλα δικαιοσύνης τῷ Θεῷ]!

14. Căci păcatul pe voi nu vă va stăpâni; căci nu sunteți sub lege, ci sub har.

15. Așadar, ce [facem]? Vom păcătui, că[ci] nu suntem sub lege, ci sub har? Să nu fie!

16. Nu ați cunoscut, că cui vă supuneți pe voi înșivă robi spre ascultare, robi sunteți cui ascultați [δοῦλοί ἐστε ᾧ ὑπακούετε], fie păcatului spre moarte sau ascultării spre dreptate?

17. Dar har lui Dumnezeu [Χάρις δὲ τῷ Θεῷ], că[ci] erați robii păcatului [ὅτι ἦτε δοῦλοι τῆς ἁμαρτίας], dar ați ascultat din inimă [ὑπηκούσατε δὲ ἐκ καρδίας], întru care ați fost dați tip[2] al învățăturii [εἰς ὃν παρεδόθητε τύπον διδαχῆς];

18. și ați fost eliberați de păcat [și] ați fost înrobiți dreptății.

19. Omenește zic, pentru slăbiciunea trupului vostru; căci, precum ați supus mădularele voastre [ca] robii necurăției și fărădelegii spre fărădelege, așa acum supuneți-vă mădularele voastre [ca] robii dreptății spre sfințire [δοῦλα τῇ δικαιοσύνῃ εἰς ἁγιασμόν]!

20. Căci, când erați robii păcatului, liberi erați dreptății.

21. Așadar, ce rod aveați atunci, de care acum vă rușinați? Căci sfârșitul acelora [este] moartea.

22. Dar acum ați fost eliberați de păcat [ἐλευθερωθέντες ἀπὸ τῆς ἁμαρτίας] și ați fost robiți lui Dumnezeu [δουλωθέντες δὲ τῷ Θεῷ] [și] aveți rodul vostru spre sfințire, iar sfârșitul [este] viața cea veșnică.

23. Căci răsplățile păcatului [sunt] moartea [Τὰ γὰρ ὀψώνια τῆς ἁμαρτίας θάνατος], iar harisma lui Dumnezeu [este] viața cea veșnică [τὸ δὲ χάρισμα τοῦ Θεοῦ ζωὴ αἰώνιος] în[tru] Hristos Iisus, [în] Domnul nostru.


[1] Trupului.

[2] Ați fost dați exemple de oameni credincioși.

1 2 3 5