Episcopul în viața Bisericii [1]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Episcopul în viața Bisericii
*
Carte dedicată
Preasfințitului Părinte
Galaction Stângă,
Episcopul meu hirotonitor,
la împlinirea a 70 de ani
de viață
(17 mai 1953-17 mai 2023)
*
Episcopii: oamenii puși de Dumnezeu în Biserică
Sfântul Apostol Pavlos era în Militos [F. Ap. 20, 17, BYZ][1], în orașul Milet, din Turcia de azi[2], și a trimis veste în Efesos, pentru ca să vină Presbiterii Bisericii la el [Ibidem]. Și aceia au venit către el [F. Ap. 20, 11], către Dumnezeiescul Pavlos, și el le-a rostit un cuvânt duhovnicesc de despărțire [F. Ap. 20, 18-35]. Și în acel cuvânt profund teologic, confesiv și profetic, Sfântul Pavlos le spune: „Așadar, luați aminte [la] voi înșivă și [la] toată turma, în[tru] care [ἐν ᾧ], pe voi [ὑμᾶς], Duhul Sfânt v-a pus Episcopi [τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον ἔθετο Ἐπισκόπους], [pentru] a păstori Biserica Domnului și a lui Dumnezeu [ποιμαίνειν τὴν ἐκκλησίαν τοῦ Κυρίου καὶ Θεοῦ], pe care a câștigat-o prin sângele Său!” [F. Ap. 20, 28, BYZ].
Turma cea rațională a Bisericii sunt credincioșii lui Dumnezeu. Cei care ascultă de El întru toate. Și ei sunt conduși de către Episcopii Bisericii, care păstoresc Biserica Domnului și Dumnezeului nostru, pe care El a câștigat-o răstignindu-Se pentru noi. Căci prin moartea și învierea Lui cea de a treia zi, Domnul ne-a umplut de viața Lui cea veșnică, de slava Lui necreată, care e viața noastră cea veșnică. Și Episcopii trebuie să vorbească pentru toată Biserica, pentru că ei păstoresc întreaga comunitate a celor credincioși. Și pot păstori Biserica Lui, pentru că El i-a pus Episcopi în Biserica Lui.
În acest loc citat, Sfântul Pavlos folosește verbul τίθημι la aorist, pentru a subînțelege prin intermediul lui o întreagă lucrare dumnezeiască. Pentru că el vorbește aici, în mod tainic, despre Dumnezeiasca Taină a Hirotoniei întru Episcop, întru care Dumnezeu îi pune, în mod dumnezeiesc și liturgic, pe Episcopi întru slujirea lor. Și punerea aceasta întru slujire este dumnezeiască și tainică, fiind trăită la modul plenar de cel care e hirotonit Episcop, pentru că ea e fundamentul întregii sale slujiri. Pentru că Episcopul, din clipa hirotoniei sale, începe o viață cu totul nouă, dumnezeiască și plină de împlinire sfântă, căci a primit în sine un har dumnezeiesc care e propriu acestei slujiri eclesiale.
Atunci când am fost hirotonit Diacon, am trăit în mod deplin conștient și foarte bucuros trecerea mea la o altă viață și slujire în Biserică. Am devenit cu totul altul în mine însumi, pentru că slava lui Dumnezeu te mută la o altă viață, la una și mai intimă cu El. La fel, când am fost hirotonit Preot, am trăit în mod deplin conștient și foarte bucuros primirea unui har și mai mare de slujire în Biserică. Pentru că Dumnezeu Însuși m-a pus Diacon, apoi Preot, pentru ca să Îi slujesc Lui cu evlavie. Și intuiesc, pe baza experienței mele liturgice și mistice, că la fel stau lucrurile și când ești hirotonit Episcop: primești și mai mult har, ești înălțat și mai sus în slujirea și în intimitatea cu Dumnezeu, pe care numai tu, Episcopul, le cunoști și pe care nu le-ai cunoscut până ce nu ai fost pus de Dumnezeu Episcop. Pentru că pregătirea interioară – teologică, mistică, liturgică, canonică, administrativă, culturală etc. – pentru a fi Episcop, primește în actul hirotoniei întregul ajutor din partea lui Dumnezeu, pentru a lucra în Biserica Sa. Pentru că tu, ca Episcop, le faci pe toate ale arhieriei împreună cu Dumnezeu, cu Cel care te-a pus pe tine Episcop. Și El te întărește întru toate în slujirea ta, te luminează, te curățește și te sfințește continuu, pentru că El te dorește pe tine cu totul al Lui.
A păstori [ποιμαίνειν] e în relație cu turma [ποίμνιον]. Numai că Episcopul nu păstorește oi și nici capre, ci oameni. Oameni foarte diferiți, de toate vârstele, și pentru care trebuie să aibă cuvinte. Și ca să ai cuvinte trebuie să fii mai întâi un cuvânt viu, un om vertical, un om al lui Dumnezeu. Pentru că Biserica se conduce numai privind la tine însuți și, în același timp, la cei din fața ta. Și dacă privești, în primul rând la tine însuți, la ce faci tu ca Episcop, dar și la cine trebuie să fii tu ca Episcop, atunci știi ce să spui și celor din fața ta. Pentru că cei credincioși nu vor, în definitiv, nimic altceva pentru ei înșiși decât voiește și Episcopul pentru el însuși: să fie împlinit în viața sa cu Dumnezeu și să se mântuie. Pentru că Episcopul știe, mai mult decât toți ceilalți, cât de ușoară și de proprie omului e sfințenia, pentru că nu trebuie să facă altceva decât voia lui Dumnezeu în fiecare clipă a vieții sale.
Însă, înainte să le amintească despre Episcopatul lor, Sfântul Pavlos le amintește despre slujirea Domnului „cu toată smerirea minții [μετὰ πάσης ταπεινοφροσύνης] și [cu] multe lacrimi [καὶ πολλῶν δακρύων]” [F. Ap. 20, 19, BYZ]. Le vorbește despre sine, la modul confesiv, despre ceea ce făcea în el însuși și în intimitatea sa. Sfântul Pavlos nu își păstrează experiența îndumnezeitoare numai pentru sine, ci se face de folos tuturor. Și astfel aflăm că Pavlos cel Mare era plin de toată smerenia minții, considerându-se mai mic decât toți [I Cor. 15, 9]. Și se considera așa în fața lui Dumnezeu, știind cât har a coborât Dumnezeu în el însuși. Iar când ai această harismă dumnezeiască a smereniei, a gândirii smerite despre tine însuți, atunci poți să le slujești tuturor cu bucurie, cu evlavie și cu cuviință, pentru că știi că Dumnezeu te-a pus pe tine Episcop ca să-i mântui pe alții și nu pentru ca să-i cobori în Iad. Și ești atent, ești delicat, ești frumos cu oamenii, pentru că trăiești în tine însuți, la maximum, conștiința darurilor lui Dumnezeu din viața ta, care te face foarte responsabil. Pentru că ai conștiința că ești Episcopul Bisericii, că ești lumina ei, că ești gura prin care vorbește Dumnezeu, și, pentru aceasta, te lași condus de Dumnezeu în toate cele ale tale.
Dacă Pavlos cel Mare plângea mult, atunci și Episcopii, Preoții și Diaconii Bisericii trebuie să plângă mult în fața lui Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog, Părintele nostru, accentua faptul că nu ne putem împărtăși fără lacrimi, atâta timp cât trebuie să plângem în tot ceasul[3]. Pentru că lacrimile de pocăință și de iubire pentru Dumnezeu sunt lacrimi curățitoare, luminătoare, sfințitoare. Și lacrimile duhovnicești te fac senin, cuvios, adâncit în tine însuți, stând cu mintea pironită la Cel pe care Îl primești euharistic și la ceea ce trăiești cu Domnul în tine însuți.
Însă, Dumnezeiescul Pavlos cunoștea și ispitele din partea celor din afara Bisericii. Cunoștea comploturile iudeilor la adresa sa [F. Ap. 20, 19]. Propriul lui popor, datorită convertirii sale, îi era dușman. El propovăduia și slujea mereu unor neamuri ostile lui, avându-și propriul popor ca dușman înverșunat. Lumea noastră postmodernă, la rândul ei, e indiferentă, dar și ostilă Bisericii. Absenteismul liturgic are de-a face cu indiferentismul religios[4], dar când ceva nu convine opiniei publice, lumea devină ostilă Bisericii, pentru că nu suportă mintea Bisericii. Modul în care gândește și trăiește omul credincios. Pentru că nu e de ajuns să fii botezat ortodox ca să gândești ortodox, ci e nevoie de o continuă curățire de patimi, de o continuă asceză, de o continuă pocăință și cunoaștere teologică, pentru ca să ai mintea Bisericii. Căci Biserica gândește teologic, gândește luminată de Dumnezeu, pentru că trăiește cu El în adâncul ei.
Cu toate că trăia într-un ocean de ispite, venite din toate părțile, Sfântul Pavlos, cel ales și pus Apostol de Dumnezeu [Rom. 1, 1; I Cor. 1, 1; II Cor. 1, 1 etc.], pe cele de folos [τῶν συμφερόντων][F. Ap. 20, 20] le vestea și îi învăța pe oameni și în public [δημοσίᾳ], dar și prin case [κατ᾽ οἴκους][Ibidem]. Pentru că transforma casele celor credincioși în Biserici. Și acolo el slujea liturgic, dar și învăța teologic. Pentru că, de la început, predica s-a născut în cadrul cultului dumnezeiesc, în slujirea Bisericii. Căci predica nu este o lucrare paralelă cu Slujba săvârșită sau opțională, ci ea face parte din cultul Bisericii și e o vorbire teologică din interiorul Bisericii, din interiorul tainei Bisericii, care are la bază experiența și viața Bisericii. Și când propovăduiești credința, istoria și viața Bisericii la Slujbe, atunci slujești liturgic, pentru că predica face parte din Slujbe și e despre Slujbe și despre ce trebuie să știm și să trăim noi la Slujbele Bisericii și în orice clipă a vieții noastre.
La vremea sa, Sfântul Pavlos mărturisea cu toată inima, iudeilor și ellinilor, „pocăința întru Dumnezeu [τὴν εἰς τὸν Θεὸν μετάνοιαν] și credința cea întru Domnul nostru Iisus [καὶ πίστιν τὴν εἰς τὸν Kύριον ἡμῶν Ἰησοῦν]” [F. Ap. 20, 21]. Pentru că pocăința sinceră, totală, pentru păcatele tale, te face să îți asumi în mod pragmatic și ființial credința Bisericii. Căci ți-o asumi pe când te dezici cu totul de viața ta de mai înainte, trăită la întâmplare, după mintea ta căzută, pentru ca să începi de aici încolo să gândești teologic, să gândești dumnezeiește. Iar când începi tot mai mult să gândești dumnezeiește, te afunzi tot mai mult și în pocăință. Pentru că pocăința ne însoțește toată viață, după cum toată viața ne adâncim continuu în cunoașterea voii lui Dumnezeu și în intimizarea tot mai mare cu El Însuși.
Și Dumnezeiescul Pavlos cel Mare mergea și propovăduia tuturor „legat [fiind cu] Duhul [δεδεμένος τῷ Πνεύματι]” [F. Ap. 20, 22, BYZ]. Legat interior cu Duhul Sfânt, adică unit cu totul cu Dumnezeu. Pentru că slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, slava cea necreată și veșnică a Dumnezeului nostru treimic era în el, în persoana lui. Și el propovăduia tuturor, neținând cont de urmări, deși Duhul Sfânt mărturisea prin cetate, mărturisea prin Sfinții Lui, că îl așteaptă legături și necazuri [δεσμά καὶ θλίψεις] [F. Ap. 20, 23, BYZ], lanțuri și necazuri multe, care se vor sfârși prin moartea sa martirică. Însă, atunci când propovăduiești fără să te uiți la riscuri, când propovăduiești din luminarea lui Dumnezeu, ești împlinit și bucuros, chiar dacă mulți îți stau împotrivă. Și ești împlinit, pentru că simți din belșug că Dumnezeu e cu tine, și ești foarte bucuros, pentru că te bucuri de mântuirea pe care Dumnezeu o lucrează prin slujirea ta. Pentru că cuvintele și faptele tale aprind și în alții râvna pentru Dumnezeu, aprind dragostea veșnică pentru El. Și aceasta e marea bucurie a Păstorului duhovnicesc: pentru că vede cum îi mântuie în mod real pe oameni. Cum ei devin tot mai duhovnicești, deși, până mai ieri, fuseseră potrivnici sau indiferenți religios.
Sfântul Pavlos își aseamănă viața și misiunea sa pe pământ cu o cursă [δρόμον], cu o alergare sportivă. Cu o alergare în care trebuie să ajungi primul la capăt. Și voia să își sfârșească cursa sa cu bucurie [μετὰ χαρᾶς] și împlinind slujirea [τὴν διακονίαν] pe care a primit-o de la Domnul: „să mărturisească Evanghelia harului lui Dumnezeu [διαμαρτύρασθαι τὸ Εὐαγγέλιον τῆς χάριτος τοῦ Θεοῦ]” [F. Ap. 20, 24, BYZ]. Iar când mărturisești cu bucurie Evanghelia lui Dumnezeu, Evanghelia care e darul Său pentru lume, pentru mântuirea lumii, atunci Îi slujești Lui cu pace și te simți împlinit. Și Episcopul împlinit este cel care se bucură mereu când slujește și când predică și când sfătuiește spre mântuirea oamenilor.
[1] Am început cartea de față în seara zilei de 11 martie 2023, din luminarea lui Dumnezeu, fără să mă fi gândit vreo clipă mai înainte la scrierea ei. Dar când gândul cel luminos, de la Dumnezeu, m-a umplut cu totul, atunci am înțeles că aceasta va fi asceza mea dulce, bucuroasă, până în apropierea zilei de naștere a Părintelui Episcop Galaction, pentru ca să i-o ofer în dar, cu mulțumire și recunoștință, pentru toate pe care le-a făcut în viața mea.
[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Milet.
[3] Cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 52-53.
[4] „15% din populația României nu și-a declarat apartenența religioasă la recensământul populației din anul 2022. Cu alte cuvinte, 2,7 milioane de români au refuzat să răspundă chestionarului în care le era solicitat să-și exprime identitatea spirituală”, cf. Prof. Dr. Bibl. Vlad I. Bondre, Demografia religioasă între indiferentism și lipsă de identitate, https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2023/02/25/demografia-religioasa-intre-indiferentism-si-lipsa-de-identitate/.