Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [31]
Am terminat volumul anterior, al nouălea, din Istoria mea[1], cu un capitol dedicat Acatistelor compuse de Fericitul Ieroschimonah Mucenic Daniil Tudor, în tradiția liturgic-bizantină a imnelor-acatiste, dar însumând deopotrivă, într-un mod fericit, tradiția lirică românească și poetica modernistă. Am afirmat acolo, în final, că nu voi mai întârzia asupra Imnului Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, pentru că autorul însuși l-a explicat într-un Epilog. Reflectând însă asupra acestui subiect, îmi dau seama că e nevoie și de un comentariu amănunțit al acestei opere, care este o încununare a imnelor anterioare, întrucât, chiar și cu explicațiile autorului, este o poezie mistică extrem de dificil de parcurs și de înțeles pentru cititorii contemporani (inclusiv pentru cei credincioși).
E un exercițiu poetic dificil, după cum am afirmat anterior de mai multe ori, atât prin ermetismul teologic al textului și prin intertextualizarea unei expresivități lirice care pretinde o cultură stimabilă în domeniu, cât și prin anumite opțiuni poetice arhaice (fără ca autorul să fie un adept al arhaizării limbii; dimpotrivă, utilizează cu dexteritate anumite neologisme și nu le consideră improprii pentru materia teologică la care accede).
Compunând acest Acatist, Fericitul Daniil a dorit să-și exprime imnic ardoarea credinței și a mulțumirii, precum vechii și marii Teologi ai Bisericii, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, să arate că vechea tradiție de gândire, exprimată poetic, nu s-a pierdut și nici nu s-a perimat. În felul acesta, este singurul dintre cei numiți „tradiționaliști”, în interbelic, care a recurs cu adevărat la un gest artistic de preluare, conservare și perpetuare a tradiției poetice, ortodoxe și românești, în sinteză.
Fericitul Daniil a retradus în română și versificat, anterior, Acatistul Buneivestiri, veche capodoperă ortodoxă, teologică și literară (nu știu dacă a avut cunoștință despre traducerea Sfântului Dosoftei, dar, atât prin traducere, cât și prin efortul de versificare, se află neîndoielnic în tradiția acestuia). Plecând de la această experiență, a dorit să creeze un Acatist original, închinat Maicii Domnului ca Ocrotitoare a isihaștilor și Învățătoare a rugăciunii neîncetate și a tuturor nevoințelor pe calea sfințirii și a îndumnezeirii. În acest sens, refrenul condacelor este: „Bucură-te, Mireasă, urzitoare de nesfârșită rugăciune!”.
Maica Domnului, ca cea mai mare și mai puternică rugătoare pentru noi, este și cea mai mare ajutătoare a noastră pentru a deprinde rugăciunea, pentru ca rugăciunea să devină mediul nostru interior de viețuire, fără întreruperi.
În acest acatist, autorul urmează tradiția imnografică în sens mistic și simbolic, nu prozodic. El spune, în Epilog, că „toată imnologia e o teologie în faptă, în acțiune, și prin aceasta s-ar asemăna și ar putea să țină locul unui tratat de mistică”[2]. Iar el a scris Acatistul Rugului Aprins ca „un ciclu de rugăciuni care, prin conținutul lor, să ne învețe ce este în sine rugăciunea pnevmatică”, ca un „ciclu de icoane imnologice” formând „o scară de contemplație”, având ca fundament teologic faptul că „Ipostasul Maicii Domnului ca rugăciune e ca o scară a lui Iacob, așa cum a văzut-o Biserica, în capul căreia așteaptă Emanuelul”[3].
Un acatist mistico-teologic, care să aibă în centru învățătura isihastă, a mai scris, înainte, Sfântul Nicodimos Aghioritul (artizanul reînvierii Teologiei patristice, mistice și isihaste, în secolul al XVIII-lea): Acatistul Sfântului nume al lui Iisus[4], vorbind despre însemnătatea chemării neîncetate a numelui Mântuitorului în rugăciune și a unirii ei cu respirația, despre sălășluirea harului treimic în omul rugător și nevoitor și transfigurarea pe care aceasta i-o aduce. Iarăși, nu știu dacă Fericitul Daniil a avut cunoștință despre existența acestui acatist, dar o parte din opera Sfântului Nicodimos Aghioritul (pe care îl numește Nicodim Hagioritul[5]) îi era cunoscută.
Teologic, Acatistul Rugului Aprins urmărește aceeași temă, dar este centrat pe persoana Născătoarei de Dumnezeu, care a întrupat în cel mai înalt grad, dintre toți oamenii, această virtute a rugăciunii contemplative, dobândind prin aceasta sălășluirea trupească a Fiului lui Dumnezeu întru ea, nu numai pe cea duhovnicească. Prin aceasta, Preasfânta Fecioară este icoana vie a scării virtuților (fiind preînchipuită, în Vechiul Testament, de scara văzută în extaz de Sfântul Patriarh Iacov și de rugul care ardea și nu se mistuia, văzut de asemenea în extaz de Sfântul Profet Moisis) și este preaputernică să ajute tuturor credincioșilor care vor să urmeze aceeași cale a desăvârșirii.
Fericitul Daniil mai scrie, în Punct hermeneutic la Imnul Acatist al „Rugului”: „Rugăciunea ajunge foc nemistuitor și izvor dumnezeiesc de unire. Conlucrăm total, prin conștiința limpede, cât mai limpede a rugăciunii noastre până la amănuntul răsuflării, la îndumnezeirea noastră. Prin rugăciunea curată și tainică și lucidă se introduce până în amănuntul adânc al firii noastre «focul dumnezeirii»”[6].
[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2023/02/06/istoria-literaturii-romane-vol-9/.
[2] Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Acatiste, ediție îngrijită de Alexandru Dimcea, Ed. Christiana, București, 1999, p. 57.
[3] Ibidem.
[4] A se vedea: Cuvioșii Teolipt al Filadelfiei și Nicodim Aghioritul, Paraclisul și Acatistul Sfântului nume al lui Iisus, traducere de Diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 25 ș.u.
[5] Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Acatiste, op. cit. p. 64.
[6] Idem, p. 34.