Predică la Duminica a 3-a după Învierea Domnului [2023]

Hristos a înviat!

Iubiții mei[1],

Ucenicele [Μαθήτριαι] Domnului au amestecat mirurile [τὰ μύρα] cu lacrimile [τοῖς δάκρυσι][2] lor cele pline de durere, când au venit la Mormântul Domnului ca să ungă trupul Său. Dar când L-au văzut pe El înviat, când El li S-a arătat lor cu umanitatea Sa transfigurată și plină de slavă dumnezeiască, atunci s-au umplut de lacrimi de bucurie și de multă veselie dumnezeiască, pentru că s-au umplut de slava Lui. Căci slava Lui cea dumnezeiască această minune preafrumoasă face în noi înșine: schimbă durerea noastră profundă într-un izvor continuu de bucurie dumnezeiască. Și îți uiți durerea, îți uiți boala, îți uiți neputința, pentru că ești plin de bucuria lui Dumnezeu.

Purtătoarele de miruri, Miroforele [Μυροφόροι] sau Mironosițele, așa cum le cunoaștem noi, sunt Ucenicele [Μαθήτριαι] Domnului[3]. Sunt cele care au învățat de la Domnul voia Sa, dimpreună cu Sfinții Săi Apostoli. Și ele au venit dimineața devreme[4], în răcoarea zorilor, la Mormântul Domnului. Și au venit la mormânt, pentru că Îl iubeau pe El. Nu au venit doar pentru că acesta era obiceiul, pentru că așa trebuia să facă, ci pentru că Îl iubeau pe El…

De la care și noi am învățat să mergem la mormintele celor ai noștri dimineața devreme, dar tot devreme să venim și la Biserică. Pentru că graba cea bună, graba evlaviei dumnezeiești, arată iubirea noastră pentru Dumnezeu.

Fiindcă cel ce iubește se grăbește spre iubita lui. Și el se îmbracă cu bucurie, se îmbracă cu atenție, se pregătește interior de întâlnirea cu ea, pentru că ea este totul pentru el. Și are bucurie în el, izvor de bucurie, are cuvinte pline de bucurie și de atenție pentru ea, pentru că iubirea știe să vorbească și să îmbrățișeze frumos.

Cu atât mai mult e plin de bucurie și de atenție cel care Îl iubește pe Dumnezeu. Căci cel care Îl iubește pe Dumnezeu e întotdeauna plin de bucurie pentru El. Pentru că are mereu cuvinte pline de dor pentru El, are mereu atenția îndreptată spre El, e absorbit mereu de prezența Lui dumnezeiască în persoana sa, pentru că este cu El mereu.

Și când îi vezi de-a aproape pe oamenii lui Dumnezeu, pe cei care Îl iubesc pe El în mod negrăit, înțelegi diferența enormă, abisală, dintre angajații Bisericii, cei distanți față de Domnul, dar atenți la salariul lor, și cei care Îi slujesc lui Dumnezeu cu adevărat. Pentru că slujitorii Lui Îi slujesc Domnului în adâncul lor. Ei nu au o iubire declarativă și nu muncesc pentru Dumnezeu doar când au reverenda pe ei, ci muncesc tot timpul. De aceea, slujirea lor, munca lor, e plină de bucurie dumnezeiască, pentru că ea este un izvor continuu de har și de împlinire sfântă. Căci acolo unde clocotește iubirea pentru Dumnezeu, unde râvna pentru El te mistuie continuu, se văd marile rezultate dumnezeiești ale mântuirii oamenilor. După cum, acolo unde se lucrează la normă, unde se lucrează de ochii lumii, avem rezultate pipernicite, după mentalitatea seculară, care nu tind niciodată spre cer. Și nu tind niciodată spre cer, pentru că numai iubirea reală pentru Dumnezeu ajunge în cer, ajunge la El Însuși. Numai iubirea pentru Dumnezeu ne umple de slava lui Dumnezeu, pentru că El coboară în noi și locuiește în noi mereu.

Când toți își vedeau de ale lor, doar acestea, Sfintele Ucenice ale Domnului, erau spre El…Dimineața devreme, în zori, veneau spre Domnul, ca să ne învețe adevărata matinalitate: cea duhovnicească, cea pusă în slujirea Domnului …Și veneau, pentru că erau pline de iubirea Lui. Iubirea pentru El le făcea să vină. Cum tot iubirea pentru El ne trezește dimineața devreme, dacă vrem să facem lucruri durabile, lucruri pentru El, lucruri pentru mântuirea tuturor.

Pentru că El îi știe pe toți ai Lui! Pentru că în toți ai Lui, El revarsă slava Sa. De aceea oamenii duhovnicești nu doresc să iasă în față, să fie remarcați, să fie crezuți neapărat de către toți, pentru că lor le e de ajuns că sunt cu Dumnezeu și Dumnezeu este cu ei. Ce să dorească mai mult de atât? Cine le-ar putea da lor mai mult decât le dă Dumnezeu? Iar cine crede în oamenii duhovnicești nu îi ridică pe aceștia, ci primesc de la ei cele sfinte. Pentru că nu noi îi ajutăm pe ei, ci ei ne ajută pe noi dumnezeiește. Și ne ajută dumnezeiește prin aceea că aprind în noi slava Lui, adevărata noastră viață, viața noastră cea veșnică, și ne întăresc pe noi pe calea lui Dumnezeu.

Pentru că, dacă avem nevoie de Profesori pentru științele și meseriile pe care dorim să le învățăm, pe calea mântuirii ajungem doar prin Părinții duhovnicești ai Bisericii. Căci avem nevoie de călăuze duhovnicești, de îndrumători teologici, de prieteni cu conștiință dumnezeiască, de oameni care să ne iubească enorm și să ne explice îndelung voia lui Dumnezeu, teologia Lui, dar și modul evanghelic de viețuire a Bisericii. Pentru că trebuie să știi știința despătimirii, a luminării și a îndumnezeirii din propria ta viață, pentru ca să o predai și altora spre mântuirea lor. Trebuie să cunoști drumul interior al mântuirii și al sfințirii omului pentru ca să îl predai și altora dumnezeiește. Și, cunoscându-l, poți da răspunsuri imediate, prompte, la probleme personale complicate, pentru că tu însuți ești o sinteză vie, inimaginabilă, a teologiei și a vieții Bisericii.

Ucenicele Domnului, primind de la Înger și de la Însuși Domnul revelarea faptului că El a înviat din morți, că El este viu, „semne dătătoare de bucurie au vestit Apostolilor [χαροποιὰ σύμβολα τοῖς Ἀποστόλοις ἐκήρυττον]”[5] Săi. Și semnele bucuriei erau detaliile pe care le văzuseră și le auziseră de la Îngerul Domnului și de la Însuși Domnul Cel înviat. După cum noi, cei care trăim împreună cu Domnul, suntem martorii faptului că El este viu, pentru că El e în noi pururea. Și noi putem să vestim tuturor această certitudine dumnezeiască, această temelie a mântuirii tuturor: că El e viu și e pururea cu noi, pentru că împărățește mereu în sufletul și în trupul nostru.

De aceea, pe lângă martorii primi ai Învierii Sale, Ucenicele și Ucenicii Domnului, pe lângă martorii din fiecare secol ai Domnului, noi, cei de azi, fiii lui Dumnezeu, suntem martorii Lui. Suntem martorii Lui că El este viu și că noi suntem vii prin El și că trăim cu El în fiecare clipă. Și calitatea noastră de martori autentici ai Săi e dată de prezența slavei Lui în noi înșine. Pentru că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, Dumnezeul nostru treimic, ne-a dat nouă în apa Botezului nostru slava Lui, când ne-a înfiat pe noi dumnezeiește, când ne-a făcut fiii Săi, iar slava Lui e mereu în noi și prin ea noi suntem vii duhovnicește. Și tot ceea ce facem, facem împreună cu Dumnezeu, Cel care ne întărește, ne curățește, ne luminează și ne sfințește continuu în Biserica Sa, prin toate cele ale Sale, pentru ca să fim Sfinți și Dumnezeiești.

Cum a înviat Domnul? „A înviat precum a zis [ἀνέστη καθὼς εἶπεν], [a înviat] ca Atotputernicul [ὡς Παντοδύναμος]”[6]. Ca Dumnezeul Cel atotputernic, biruind Iadul. Pentru că El este singur fără de moarte [τὸν μόνον ἀθάνατον] și dătător de viață [ζωοδότα][7]. Și nu putea să stea în Iad, Cel care dăruie viață tuturor.

De aceea, pe Cruce a desființat blestemul lemnului [τὴν τοῦ ξύλου κατάραν] și a făcut din Crucea Lui putere prea mare și binecuvântare dumnezeiască pentru toți. Îngropându-Se și coborând în Iad a omorât tăria morții [τοῦ θανάτου τὸ κράτος], pentru că s-a făcut începătorul învierii tuturor. Iar prin Învierea Lui cea de a treia zi a luminat neamul omenesc[8], pentru că ne-a dat tuturor posibilitatea să fim fotofori, adică purtători de lumină.

Numai că noi purtăm lumina Lui nu pe palmele noastre, nu în candele, ci în întreaga noastră persoană! Lumânarea pascală e lumânarea Botezului nostru. Ea este simbolul luminii dumnezeiești pe care o avem în noi de la Botezul nostru. Și, de Învierea Domnului, noi purtăm lumânări, făclii și candele aprinse în mâinile noastre pentru ca să mărturisim slava Lui care e în noi și care e bucuria noastră cea veșnică. Și așa cum multele lumini aprinse fac din noapte o zi, tot la fel, în mijlocul întunericului acestei lumii, noi suntem luminile duhovnicești ale lui Dumnezeu, care ardem necontenit întru slujirea Lui. Și a arde neîncetat înseamnă a iubi pe Dumnezeu și pe oameni. Pentru că focul dumnezeiesc, focul Cincizecimii, slava lui Dumnezeu cea veșnică e lumina Lui din noi înșine, coborâtă de Dumnezeu în noi la Botezul nostru, e lumina dumnezeiască care a țâșnit din Hristos Cel răstignit și înviat. Pentru că aceeași slavă, prin care noi am murit și am înviat duhovnicește pentru ca să fim fiii lui Dumnezeu, aceeași a țâșnit din umanitatea transfigurată a Domnului în ziua învierii Sale și a luminat și luminează neîncetat întreaga lume.

Și El ne luminează neîncetat, pentru că ne scoate mereu „din întunericuri și [din] umbra morții [ἐκ σκότους καὶ σκιᾶς θανάτου]”[9]. De ce Sfântul Patriarh Anatolios [Ανατόλιος], Imnograful, folosește un Ac. pl. [σκότους], întunericuri, și nu vorbește doar despre întuneric? Pentru că orice înșelare demonică e întuneric! Și trebuie să ne curățim de multe întunericuri, pentru ca să vedem în mod luminat adevărul lui Dumnezeu. Și când scăpăm, prin luminarea lui Dumnezeu, de o înșelare demonică, adică de o idee sau de o faptă pe care o credeam „bună”, dar ea este rea, atunci vedem răutatea întunericului ei. Vedem cât rău ne-a adus nouă înșine.

Iar umbra morții e păcatul, pentru că prin păcat ne umbrim cu moartea. Pentru că păcatul ne-a adus moartea și întunericul ei în noi înșine. Și aceste mari rele, păcatul și înșelarea adusă de el în noi, sunt marea luptă zilnică a noastră. Pentru că noi ne nevoim zilnic să ne curățim de păcate și de înșelările demonice de tot felul și să ne umplem de teologia și de viața lui Dumnezeu. Ca slava Lui să fie mereu în noi și să fie lumina noastră cea veșnică.

Mult spor în tot lucrul cel bun! Și să aveți multă încredere în voia lui Dumnezeu cu noi! Pentru că El dorește să ne mântuie pe fiecare dintre noi. Amin!


[1] Începută la 7. 20, în zi de miercuri, pe 26 aprilie 2023. Soare, 7 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p14.html.

[3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Ibidem. [9] Ibidem.