Pastorala pascală a Patriarhului României [2023]

† Daniel,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Preacuviosului Cin monahal, Preacucernicului Cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,

har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

Hristos a înviat!

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea  Iadului
şi începutul altei vieţi, veşnice”.
(Canonul Învierii, Cântarea a 7-a)

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este adevărul central al credinţei creştine şi lumina permanentă a vieţii Bisericii. De aceea, Sfintele Paşti sunt sărbătoarea cea mai mare a Ortodoxiei, iar duminica, ziua întâi a săptămânii, orientează timpul vieţii pământeşti a creştinului spre viaţa cerească veşnică, potrivit Crezului ortodox: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Învierea lui Hristos este biruinţa iubirii Sale răstignite pe Cruce asupra iadului, asupra diavolului şi asupra morţii, dar şi începutul unei vieţi noi, viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor. Cu alte cuvinte, Învierea lui Hristos nu este reanimarea unui cadavru sau revenirea la viaţa biologică pământească amestecată cu suferinţa şi moartea. Hristos Cel înviat din morţi este total liber faţă de determinismele spaţiului şi timpului.

El trece prin uşile încuiate când Se arată ucenicilor în seara Învierii Sale (cf. Ioan 20, 19). Călătoreşte cu Luca şi Cleopa spre Emaus ca un pelerin necunoscut, dar Se descoperă lor la frângerea pâinii şi apoi Se face nevăzut (cf. Luca 24, 15-31).

Se arată când şi când ucenicilor Săi (de zece ori), timp de 40 de zile, vorbindu-le despre tainele Împărăţiei cerurilor (cf. Faptele Apostolilor 1, 3), iar apoi Se înalţă întru slavă la ceruri (cf. Faptele Apostolilor 1, 9; Luca 24, 51), pentru a trimite ucenicilor pe Duhul Sfânt Mângâietorul (cf. Ioan 15, 26).

Deşi înălţat întru slavă la ceruri, Hristos Cel răstignit şi înviat din morţi rămâne, prin harul Duhului Sfânt, tainic prezent împreună cu ucenicii în Biserica Sa (cf. Matei, 28, 20). Viaţa sfântă a Bisericii este viaţa lui Hristos Cel răstignit şi înviat dăruită oamenilor prin Sfintele Taine ale Bisericii.

De pildă, Botezul este participarea la moartea şi învierea lui Hristos (cf. Romani 6, 3 şi 11). Sfânta Euharistie este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat, ca arvună a vieţii veşnice (cf. Ioan 6, 54).

Domnul Iisus Hristos, în Evanghelia Sa, spune că la sfârşitul veacurilor va avea loc învierea tuturor celor din morminte: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (Hristos) şi vor ieşi cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea judecăţii” (Ioan 5, 28-29).

La judecata finală, Hristos Cel răstignit şi înviat va fi Dreptul Judecător, iar criteriul ultim de judecată va fi iubirea smerită şi milostivă arătată celor aflaţi în nevoi: flămânzi, săraci, bolnavi, întemniţaţi (cf. Matei 25, 31-46; 2 Corinteni 5, 10; 1 Tesaloniceni 4, 16; 2 Tesaloniceni 1, 7-10).

Învierea universală, sau învierea de obşte, nu este un fenomen natural, ci este darul exclusiv al lui Dumnezeu, dăruit oamenilor prin Iisus Hristos. În acest sens, Domnul Iisus Hristos spune Martei din Betania, sora lui Lazăr: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25).

Chiar dacă va muri cu trupul, va trăi cu sufletul. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel spune despre învierea tuturor oamenilor: „precum în Adam toţi (oamenii) mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15, 22), iar „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (1 Corinteni 15, 26).

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2023 ca fiind şi Anul comemorativ al imnografilor şi cântăreţilor bisericeşti.

Învăţătura despre Învierea Domnului Iisus Hristos şi despre învierea cea de obşte, cuprinsă în Noul Testament, a fost mărturisită şi tâlcuită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii în predici, cateheze sau scrieri tematice, deosebite ca valoare teologică şi frumuseţe literară.

Pe baza acestora, renumiţi imnografi au compus cântări liturgice prin care se arată lumina, pacea şi bucuria Sărbătorilor Sfintelor Paşti.

De exemplu, biruinţa lui Hristos asupra morţii şi dăruirea arvunei vieţii veşnice tuturor oamenilor ritmează, ca un marş de biruinţă, toată perioada pascală, prin troparul Sfintelor Paşti: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”.

În mod deosebit, Canonul Învierii, atribuit Sfântului Ioan Damaschin, este o capodoperă teologică şi liturgică a Ortodoxiei universale.

Inspirat de cuvântările la Paşti ale Sfântului Grigorie Teologul, Sfântul Ioan Damaschin descrie preaslăvirea iubirii smerite şi milostive a lui Hristos şi biruinţa Sa asupra iadului, asupra diavolului şi asupra morţii, care devine izvor de bucurie, pace şi speranţă: „Ziua Învierii! Popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de «pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă»”[1].

Sărbătoarea Sfintelor Paşti, ca anticipare a învierii de obşte şi ca pregustare a bucuriei veşnice, face din Biserică icoană şi arvună a Împărăţiei cerurilor, a cerului nou şi a pământului nou, împodobit cu lumina Învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci, să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”[2].

Cântarea bisericească prefigurează slăvirea neîncetată a lui Dumnezeu în ceruri de către îngeri, dar şi armonia, frumuseţea şi bucuria Raiului. Astfel, Irmosul Cântării a 5-a din Slujba Învierii ne cheamă: „Să alergăm dis-de-dimineaţă şi, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului; şi să vedem pe Hristos, «Soarele Dreptăţii, tuturor viaţă răsărind»”[3].

Învierea lui Hristos, ca rod al jertfei şi al şederii Sale în mormânt, aduce lumii viaţă, scoţând-o din moarte, din întuneric şi din stricăciune. Domnul Iisus Hristos este asemănat în acest text liturgic cu un soare, de la care vine lumina pentru întreaga lume, pentru că El luminează toate.

Iar lumina lui Hristos izvorăşte tocmai din Mormântul Său, risipind astfel întunericul morţii şi aducând tuturor lumina vieţii, simbolizată de lumânările aprinse.

Prima parte a acestui Irmos este inspirată de cuvintele Profetului Isaia: „Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte, duhul meu năzuieşte spre Tine; căci când îndreptările Tale vor fi pe pământ, cei ce locuiesc lumea vor învăţa ce este dreptatea” (Isaia 26, 9).

Aceeaşi râvnă plină de iubire faţă de Dumnezeu o exprimă şi Psalmistul David când spune: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pe Tine Te caut dis-de-dimineaţă; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă” (Psalmul 62, 1-3). Aşadar, toate cuvintele şi toată viaţa lui Hristos sunt lumină, dar în mod deosebit strălucesc, ca o lumină, sfârşitul vieţii Sale pământeşti şi Învierea Sa din morţi.

Învierea Domnului Iisus Hristos îndreaptă întreaga viaţă creştină spre înviere şi spre Împărăţia cerurilor.

Deoarece fiecare săptămână începe în calendar cu Ziua Învierii sau Ziua Domnului, cu Duminica, toată viaţa creştină este timp de pregătire pentru învierea de obşte şi pentru bucuria vieţii veşnice în iubirea lui Hristos, a Preasfintei Treimi: „Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor «este şi sărbătoare a sărbătorilor, în care binecuvântăm pe Hristos în veci»”[4].

Tâlcuind prima Stihiră a Paştilor, Părintele Dumitru Stăniloae arată că Paştile sunt serbate în Ortodoxie ca trecere, în sensul de transcendere a creaţiei în viaţa şi bucuria lui Hristos Cel înviat: „Transcenderea pe care Biserica o numeşte Paşti e trăită într-o negrăită bucurie, într-o bucurie de copii nevinovaţi şi zburdalnici. Biserica exprimă această transcendere într-o înşirare de atribute care ar vrea să fie fără sfârşit, pentru că sunt cu neputinţă de cuprins şi de exprimat, şi prin care încearcă să exprime negrăita stare cu totul nouă în care ea transformă firea: «Paştile cele sfinţite astăzi nouă S-au arătat. Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile Raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii»”[5].

Sfintele Paşti sunt precedate de o perioadă de post şi pocăinţă, de rugăciune intensă către Dumnezeu, de milostenie şi împăcare cu semenii noştri.

De aceea, Ziua Învierii ne îndeamnă să ne luminăm viaţa prin iertare şi iubire frăţească pentru toţi oamenii, ca să înviem prin iubire sfântă din robia egoismului: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: Fraţilor! şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”[6].

Troparele de duminică, ale fiecărui glas, care se referă la Învierea lui Hristos, conţin o teologie profundă şi o frumuseţe liturgică plină de lumină pentru suflet.

Ecou al frumuseţii liturgice pascale şi al bucuriei Sărbătorii Sfintelor Paşti, poezia La Paşti, scrisă de George Coşbuc, descrie atmosfera de Paşti din satul românesc:

Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi sălciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară,
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar,
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete.
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână,
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

Dreptmăritori creştini,

Lumina, pacea şi bucuria Sfintelor Paşti ne cheamă să arătăm în jurul nostru, prin cuvânt frumos şi faptă bună, lumină, pace şi bucurie. Să aducem bucurie acolo unde este întristare şi suferinţă, sărăcie şi singurătate. Să oferim daruri şi semne de preţuire copiilor orfani, bătrânilor singuri, bolnavilor şi refugiaţilor, familiilor îndurerate şi îndoliate.

Să arătăm semne de iubire frăţească şi tuturor românilor aflaţi printre străini.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paşti, vă adresăm tuturor calde doriri de sănătate şi fericire, pace şi bucurie, dimpreună cu salutarea pascală:

– Hristos a înviat!
– Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Daniel,Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.


[1] Canonul Învierii, în Slujba Învierii, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 38.

[2] Canonul Învierii, p. 39.

[3] Canonul Învierii, p. 42.

[4] Canonul Învierii, p. 50.

[5] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Paştile – sărbătoarea luminii şi a bucuriei în Ortodoxie, în rev. Studii Teologice, XXVII (1975), 5-6, pp. 351-358.

[6] Slavă… Şi acum… de la Stihirile Paştilor, în Slujba Învierii, p. 56.

Predică la Învierea Domnului [2023]

Iubiții mei[1],

Hristos a înviat!

Domnul nostru Iisus Hristos a înviat din morți, din mijlocul tuturor celor morți. Din mijlocul celor morți care erau în Iad. Pentru că, murind cu trupul pe Cruce, sufletul Său a coborât în Iad, „în temnița [ἐν φυλακῇ]” [I Petr. 3, 19, BYZ] Iadului. Și a coborât în Iad, pentru că acolo erau toți Sfinții Lui, toți Sfinții Vechiului Testament. Și a coborât în Iad, pentru ca să îi scoată pe ei din Iad. Iar învierea Lui din morți a fost totodată și eliberarea lor din Iad, pentru că, înviind din morți, a plecat din Iad cu toții Sfinții Lui. Și a plecat cu ei din Iad ca un biruitor, pentru că a deschis Paradisul pentru toți Sfinții Lui.

De aceea, „din moarte către viață [ἐκ θανάτου πρὸς ζωήν]”[2] i-a dus pe Sfinții Lui din Iad. Căci Iadul era moartea lor cea veșnică, pe când viața e Paradisul sau Împărăția Lui cea veșnică. Pe când, pe noi cei credincioși, prin învierea Lui cea de a treia zi, Domnul ne duce „de la pământ către cer [ἐκ γῆς πρὸς οὐρανόν]”[3]. Ne duce de aici, din partea văzută a Bisericii Sale, în partea cea nevăzută a Bisericii Lui, în cea din cer, în Împărăția Sa cea veșnică. Căci o singură Biserică are Dumnezeu, deopotrivă pe pământ și în cer, pentru că noi, cei credincioși, ne înălțăm mereu spre Sfinții și Îngerii Lui, pentru ca să fim pentru veșnicie cu ei. Și ne înălțăm spre cer duhovnicește, prin toată viața noastră de curăție și de sfințenie. Pentru că toată viața și sfințenia Bisericii sunt aripile noastre duhovnicești prin care zburăm către cerul lui Dumnezeu.

Trăim pe pământ, dar zburăm neîncetat către cer. Și aceasta, pentru că în noi locuiește slava lui Dumnezeu, care e lumina veșnică a Împărăției lui Dumnezeu. Și de aceea zburăm, zburăm mereu spre casa noastră cea veșnică, pentru că „avem zidire de la Dumnezeu [οἰκοδομὴν ἐκ θεοῦ ἔχομεν], casă nefăcută de mână [οἰκίαν ἀχειροποίητον], veșnică în ceruri [αἰώνιον ἐν τοῖς οὐρανοῖς]” [II Cor. 5, 1, BYZ].

Și am primit slava Lui în dar la Botezul nostru și mereu ne umplem de slava Lui în Biserica slavei Sale, pentru ca întru slava Lui să trăim pentru veșnicie. Căci casa noastră cea veșnică, cea zidită de Dumnezeu pentru noi, e zidită dumnezeiește în slava Lui cea veșnică, pentru că e în Împărăția Lui cea veșnică. „Și noapte nu va [mai] fi acolo[, în Împărăția Sa], și nu au nevoie de luminător și de lumina soarelui [Sfinții Lui], că[ci] Domnul Dumnezeu îi va lumina pe ei; și vor împărăți [βασιλεύσουσιν] întru vecii vecilor” [Apoc. 22, 5, BYZ] împreună cu Domnul Dumnezeu și cu toate Sfintele Puteri cerești.

Dar Domnul Dumnezeu [Κύριος ὁ Θεὸς] [Ibidem], Cel care ne luminează și ne va lumina veșnic cu slava Lui cea veșnică, e Dumnezeul nostru treimic. Pentru că Fiul este lumina noastră cea veșnică, Tatăl este lumina noastră cea veșnică și Duhul Sfânt este lumina noastră cea veșnică. Pentru că Dumnezeul nostru Cel întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, e Lumina cea întreit-strălucitoare a întregii creații. Și El, Dumnezeul nostru, ne face la Botez din robii demonilor, robii Săi duhovnicești, umplându-ne pe noi de slava Lui cea veșnică.

De aceea, când auzim că „acum toate a[u] fost umplut[e] de lumină [νῦν πάντα πεπλήρωται φωτός], și cerul și pământul și cele de dedesubt [οὐρανός τε καὶ γῆ καὶ τὰ καταχθόνια]”[4], înțelegem că lumina Lui cea veșnică, cea care umplea cerul și pământul, a fost văzută și în cele de dedesubt, în Iad, unde El a coborât după Sfinții Lui cu sufletul Său. Iar mormântul Domnului s-a făcut pentru toți „izvorul nestricăciunii [ἀφθαρσίας πηγήν]”[5], pentru că El a înviat cu trupul transfigurat, plin de lumină veșnică, care iradiază în viața tot celui care crede întru El.

Și dacă celor din Iad le-a strălucit lumina Lui cea veșnică, aceeași lumină veșnică ne-a adus-o și nouă, în Biserica Sa, prin toată iconomia Sa cea pentru noi. Pentru că, în toate Slujbele Bisericii, noi primim lumina Lui cea veșnică sau slava Lui cea veșnică pentru a ne curăți, a ne lumina și a ne sfinți continuu. Și pentru aceasta venim și iar venim la Biserică la orice Slujbă și rugăciune a Bisericii: pentru ca să ne umplem de slava Lui și de adevărul Său cel veșnic. Căci acolo unde e adevărul Lui e și slava Lui, iar unde e adevărul și slava lui Dumnezeu, acolo e și El e în noi și în mijlocul nostru.

Un tânăr neștiutor credea că Domnul Cel înviat e „un zombi”[6]. Că e, cu alte cuvinte, o ființă „respingătoare” după învierea Sa din morți. Însă adevărul adevărat e acesta și e cu totul copleșitor: că Domnul Cel înviat e cea mai mare frumusețe duhovnicească a întregii creații. Domnul Cel înviat e Cel mai frumos dintre toți. Pentru că, în umanitatea Lui cea transfigurată, cea plină de lumină veșnică, noi vedem, la modul desăvârșit, ceea ce trebuie să fim și noi înșine: oameni plini de lumină, oameni purtători de lumina Lui cea veșnică.

Căci, înviind din morți, Domnul a fost pârga [ἀπαρχὴ], a fost Cel dintâi înviat din morți, apoi vor învia și „cei ai lui Hristos la venirea Sa [οἱ τοῦ Χριστοῦ ἐν τῇ παρουσίᾳ Αὐτοῦ]” [I Cor. 15, 23, BYZ] întru slavă. El a înviat, pentru ca să fie primul dintre toți pe care îi va învia. Pentru că toți oamenii, care s-au zămislit vreodată în pântece, vor învia prin puterea Sa, ca o consecință directă a învierii Sale celei de a treia zi, dar numai cei Sfinți ai Lui vor fi ai lui Hristos și ai Tatălui și ai Duhului Sfânt, ai Dumnezeului nostru treimic. Pentru că numai Sfinții Lui vor învia „întru învierea vieții [εἰς ἀνάστασιν ζωῆς]”, pentru viața veșnică împreună cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui Îngeri, pe când cei păcătoși vor învia „întru învierea judecății [εἰς ἀνάστασιν κρίσεως]” [In. 5, 29, BYZ], pentru ca judecata Lui, care i-a trimis în Iad, să fie veșnică întru ei…

Hristos a înviat, iubiții mei, pentru ca să prăznuim dumnezeiește biruința Lui asupra morții, a Iadului și a păcatului! Hristos a înviat, pentru ca să ne arate că nu moartea e veșnică, ci viața. Pentru ca să ne arate că Iadul nu e locul nostru veșnic, ci acasa noastră este Împărăția Lui cea veșnică, iar păcatele nu ne duc la viață, ci la moarte veșnică. Pentru că adevărata viață e viața cu Dumnezeu, e viața cea pururea fericită, pe când Iadul e un continuu chin și o continuă moarte.

Hristos a înviat, „[cu] moartea [Sa] pe moarte călcând [θανάτῳ θάνατον πατήσας]”[7], pentru că Iadul nu putea să-L țină pe Dumnezeu în temnița lui. Iar din Iad, „Domnul nu i-a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele Sfinților din veac, ținute cu sila de Iad, le-a slobozit [de acolo] și le-a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[8], în Împărăția Sa.

Iar clipa când Domnul a înviat din morți nimeni nu a simțit-o[9], pentru că toate ale Sale sunt mai presus de mintea noastră, de înțelegerea noastră. Dar, pentru ca să le arate că e viu, că e pururea viu, El S-a arătat Maicii Sale și Sfintelor Femei Mironosițe, iar acestea au vestit marea veste Sfinților Săi Apostoli. După care li S-a arătat și lor și i-a încredințat că El e viu, că e pururea viu. După cum ne încredințează și pe noi, pe toți, prin tot ceea ce face în viața noastră, că El e pururea viu și că e mereu cu noi.

„Ca un biruitor [ὡς νικητής][10]” a înviat din morți!  Pentru că a înviat din Iad dimpreună cu toți Sfinții Lui, zdrobind puterea Iadului[11]. Și a zdrobit Iadul, pentru că nimeni nu mai ieșise până atunci din Iad. Și El, Stăpânul și Domnul Cel înviat, a ieșit din Iad ca un biruitor al Iadului, pentru ca să îi urce pe Sfinții Lui întru Împărăția Sa, iar nouă, celor care mergem spre Împărăția Sa, să ne spună că adevărata viață creștină e plină de bucuria Învierii Lui cea de a treia zi.

Căci atunci când El le-a spus Sfintelor Femei Mironosițe: „Bucurați-vă [Χαίρετε]!” [Mt. 28, 9, BYZ], ne-a spus tuturor că adevărata bucurie e sfințenia. Pentru că cel care se sfințește cu adevărat pe fiecare zi, acela e umplut de Dumnezeu de multe bucurii dumnezeiești, neștiute de omul păcătos. Și el se bucură în bucurii, dar și în necazuri, în zilele de odihnă, dar și în cele de chin și de ispitire, pentru că întotdeauna Dumnezeu îl mângâie cu bucurii sfinte. Pentru că în fiecare clipă Dumnezeu îl fericește cu fericire veșnică.

De aceea, adevărata viață creștină nu poate fi mimată și nici explicată din exterior, pentru că ea e împreuna-locuire cu Dumnezeu în noi înșine. Și când El ne umple de înțelepciune, de curăție, de luminare, de sfințenie, de multe harisme dumnezeiești, noi le trăim pe toate acestea cu multă bucurie și recunoștință față de El, pentru că le trăim pe toate ca daruri ale Sale în viața noastră. Căci știm că nu pentru nevoința noastră le-am primit, ci pentru bucuria Sa cu care El ne bucură pe noi. Fiindcă El ne vrea întotdeauna bucuroși, fericiți și împliniți în viața cu El, căci așa e adevărata viață a omului, viața cea duhovnicească.

Hristos a înviat, pentru ca noi să înviem continuu.

Hristos a înviat, pentru ca sensul vieții noastre să fie clar tuturor: îndumnezeirea continuă. Și ne îndumnezeim continuu prin slava Lui cea veșnică, cea care ne înduhovnicește în fiecare clipă.

Hristos a înviat, pentru ca nimeni să nu rămână în moarte, în moartea păcatului, ci să învie mereu prin pocăință și mărturisire.

Hristos a înviat, pentru ca să ni Se dăruie mereu ca mâncare și băutură spre viața veșnică în Dumnezeiasca Sa Euharistie.

Hristos a înviat, pentru ca să fie mereu pe cale cu noi, pe calea vieții noastre și să ne ajute în toate cele ale vieții noastre. Căci El, Cel înviat, e mereu cu noi duhovnicește și în noi prin slava Lui, pentru că nimic nu Îi mai stă în cale, atâta timp cât întreaga Sa umanitate e cu totul îndumnezeită. Și El Se unește cu noi duhovnicește, pentru ca și pe noi să ne îndumnezeiască în fiecare clipă. Căci noi primim putere și întărire și sfințire din umanitatea Sa cea plină de lumină și preafrumoasă, care ne face și pe noi cu totul frumoși și duhovnicești.

Așadar, iubiții mei, prăznuim și ne bucurăm împreună cu Domnul nostru Cel înviat din morți, pentru că El este cu noi pururea! Și noi Îl știm pe El și Îl iubim pe El și ne bucurăm cu El în fiecare clipă a vieții noastre, pentru că El împărățește peste sufletele și trupurile noastre. Și împărățește în noi prin slava Lui cea veșnică, prin care ne-a împăcat sufletul cu trupul nostru și ne-a umplut de multa sfințenie și cunoaștere a slavei Sale. Și toți câți vor să fie ai lui Dumnezeu trebuie să se umple de slava Lui cea dumnezeiască, pentru ca să trăiască dumnezeiește pe pământ.

Praznicul Învierii Domnului a început azi, dar el ține 39 de zile, până pe 24 mai 2023, când avem odovania sau sfârșitul praznicului. Și până atunci noi ne vom saluta pascal, ne vom saluta cu salutul Învierii Domnului, care e o mărturie de credință. Pentru că atunci când spunem că „Hristos a înviat”, noi spunem că El e împreună cu noi și ne călăuzește viața noastră. Și dacă El este cu noi și în noi, atunci trebuie să prăznuim dumnezeiește în toate zilele vieții noastre, pentru că El e în noi dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și va fi cu noi veșnic. Amin!


[1] Începută la 18. 21, în Lunea Mare, pe 10 aprilie 2023. Cer înnorat, 16 grade, vânt de 11 km/ h.

[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html.

[3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem.

[6] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Zombi.

[7] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html.

[8] Penticostar, Ed. IBMBOR, București, 1999,  p. 19.

[9] Idem, p. 20.

[10] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html.

[11] Ibidem.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [31]

Am terminat volumul anterior, al nouălea, din Istoria mea[1], cu un capitol dedicat Acatistelor compuse de Fericitul Ieroschimonah Mucenic Daniil Tudor, în tradiția liturgic-bizantină a imnelor-acatiste, dar însumând deopotrivă, într-un mod fericit, tradiția lirică românească și poetica modernistă. Am afirmat acolo, în final, că nu voi mai întârzia asupra Imnului Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, pentru că autorul însuși l-a explicat într-un Epilog. Reflectând însă asupra acestui subiect, îmi dau seama că e nevoie și de un comentariu amănunțit al acestei opere, care este o încununare a imnelor anterioare, întrucât, chiar și cu explicațiile autorului, este o poezie mistică extrem de dificil de parcurs și de înțeles pentru cititorii contemporani (inclusiv pentru cei credincioși).

E un exercițiu poetic dificil, după cum am afirmat anterior de mai multe ori, atât prin ermetismul teologic al textului și prin intertextualizarea unei expresivități lirice care pretinde o cultură stimabilă în domeniu, cât și prin anumite opțiuni poetice arhaice (fără ca autorul să fie un adept al arhaizării limbii; dimpotrivă, utilizează cu dexteritate anumite neologisme și nu le consideră improprii pentru materia teologică la care accede).

Compunând acest Acatist, Fericitul Daniil a dorit să-și exprime imnic ardoarea credinței și a mulțumirii, precum vechii și marii Teologi ai Bisericii, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, să arate că vechea tradiție de gândire, exprimată poetic, nu s-a pierdut și nici nu s-a perimat. În felul acesta, este singurul dintre cei numiți „tradiționaliști”, în interbelic, care a recurs cu adevărat la un gest artistic de preluare, conservare și perpetuare a tradiției poetice, ortodoxe și românești, în sinteză.

Fericitul Daniil a retradus în română și versificat, anterior, Acatistul Buneivestiri, veche capodoperă ortodoxă, teologică și literară (nu știu dacă a avut cunoștință despre traducerea Sfântului Dosoftei, dar, atât prin traducere, cât și prin efortul de versificare, se află neîndoielnic în tradiția acestuia). Plecând de la această experiență, a dorit să creeze un Acatist original, închinat Maicii Domnului ca Ocrotitoare a isihaștilor și Învățătoare a rugăciunii neîncetate și a tuturor nevoințelor pe calea sfințirii și a îndumnezeirii. În acest sens, refrenul condacelor este: „Bucură-te, Mireasă, urzitoare de nesfârșită rugăciune!”.

Maica Domnului, ca cea mai mare și mai puternică rugătoare pentru noi, este și cea mai mare ajutătoare a noastră pentru a deprinde rugăciunea, pentru ca rugăciunea să devină mediul nostru interior de viețuire, fără întreruperi.

În acest acatist, autorul urmează tradiția imnografică în sens mistic și simbolic, nu prozodic. El spune, în Epilog, că „toată imnologia e o teologie în faptă, în acțiune, și prin aceasta s-ar asemăna și ar putea să țină locul unui tratat de mistică”[2]. Iar el a scris Acatistul Rugului Aprins ca „un ciclu de rugăciuni care, prin conținutul lor, să ne învețe ce este în sine rugăciunea pnevmatică”, ca un „ciclu de icoane imnologice” formând „o scară de contemplație”, având ca fundament teologic faptul că „Ipostasul Maicii Domnului ca rugăciune e ca o scară a lui Iacob, așa cum a văzut-o Biserica, în capul căreia așteaptă Emanuelul”[3].

Un acatist mistico-teologic, care să aibă în centru învățătura isihastă, a mai scris, înainte, Sfântul Nicodimos Aghioritul (artizanul reînvierii Teologiei patristice, mistice și isihaste, în secolul al XVIII-lea): Acatistul Sfântului nume al lui Iisus[4], vorbind despre însemnătatea chemării neîncetate a numelui Mântuitorului în rugăciune și a unirii ei cu respirația, despre sălășluirea harului treimic în omul rugător și nevoitor și transfigurarea pe care aceasta i-o aduce. Iarăși, nu știu dacă Fericitul Daniil a avut cunoștință despre existența acestui acatist, dar o parte din opera Sfântului Nicodimos Aghioritul (pe care îl numește Nicodim Hagioritul[5]) îi era cunoscută.

Teologic, Acatistul Rugului Aprins urmărește aceeași temă, dar este centrat pe persoana Născătoarei de Dumnezeu, care a întrupat în cel mai înalt grad, dintre toți oamenii, această virtute a rugăciunii contemplative, dobândind prin aceasta sălășluirea trupească a Fiului lui Dumnezeu întru ea, nu numai pe cea duhovnicească. Prin aceasta, Preasfânta Fecioară este icoana vie a scării virtuților (fiind preînchipuită, în Vechiul Testament, de scara văzută în extaz de Sfântul Patriarh Iacov și de rugul care ardea și nu se mistuia, văzut de asemenea în extaz de Sfântul Profet Moisis) și este preaputernică să ajute tuturor credincioșilor care vor să urmeze aceeași cale a desăvârșirii.

Fericitul Daniil mai scrie, în Punct hermeneutic la Imnul Acatist al „Rugului”: „Rugăciunea ajunge foc nemistuitor și izvor dumnezeiesc de unire. Conlucrăm total, prin conștiința limpede, cât mai limpede a rugăciunii noastre până la amănuntul răsuflării, la îndumnezeirea noastră. Prin rugăciunea curată și tainică și lucidă se introduce până în amănuntul adânc al firii noastre «focul dumnezeirii»”[6].


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2023/02/06/istoria-literaturii-romane-vol-9/.

[2] Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Acatiste, ediție îngrijită de Alexandru Dimcea, Ed. Christiana, București, 1999, p. 57.

[3] Ibidem.

[4] A se vedea: Cuvioșii Teolipt al Filadelfiei și Nicodim Aghioritul, Paraclisul și Acatistul Sfântului nume al lui Iisus, traducere de Diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 25 ș.u.

[5] Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Acatiste, op. cit. p. 64.

[6] Idem, p. 34.

Epistola către Romei, cap. 5, cf. BYZ

1. Așadar, am fost îndreptați din credință, pace avem înaintea lui Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos,

2. prin Care și intrare [τὴν προσαγωγὴν] am avut [cu] credința întru harul acesta în care am stat și ne lăudăm în[tru] nădejdea slavei lui Dumnezeu [καὶ καυχώμεθα ἐπ᾽ ἐλπίδι τῆς δόξης τοῦ Θεοῦ].

3. Dar nu numai [atât], ci ne lăudăm și în[tru] necazuri, știut [fiind] că necazul lucrează răbdare [ἡ θλίψις ὑπομονὴν κατεργάζεται],

4. iar răbdarea încercare [ἡ δὲ ὑπομονὴ δοκιμήν], iar încercarea nădejde [ἡ δὲ δοκιμὴ ἐλπίδα];

5. și nădejdea nu rușinează, că[ci] dragostea lui Dumnezeu a fost vărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt [ἡ ἀγάπη τοῦ Θεοῦ ἐκκέχυται ἐν ταῖς καρδίαις ἡμῶν διὰ Πνεύματος Ἁγίου], Cel care ne-a fost dat nouă [τοῦ δοθέντος ἡμῖν].

6. Căci încă Hristos, fiind noi slabi, după vreme pentru cei neevlavioși a murit [κατὰ καιρὸν ὑπὲρ ἀσεβῶν ἀπέθανεν].

7. Căci cu greutate va muri cineva pentru cel Drept; căci pentru cel bun poate îndrăznește cineva să și moară.

8. Dar Dumnezeu întărește dragostea Sa întru noi [Συνίστησιν δὲ τὴν Ἑαυτοῦ ἀγάπην εἰς ἡμᾶς ὁ Θεός], că[ci] [ὅτι], încă păcătoși fiind noi [ἔτι ἁμαρτωλῶν ὄντων ἡμῶν], Hristos pentru noi a murit [Χριστὸς ὑπὲρ ἡμῶν ἀπέθανεν].

9. Așadar, [cu] mult mai mult, am fost îndreptați acum cu sângele Său [δικαιωθέντες νῦν ἐν τῷ αἵματι Αὐτοῦ] [și] vom fi mântuiți prin El de urgie [σωθησόμεθα δι᾽ Αὐτοῦ ἀπὸ τῆς ὀργῆς].

10. Căci [γὰρ], dacă vrăjmași fiind [εἰ ἐχθροὶ ὄντες], am fost împăcați [cu] Dumnezeu prin moartea Fiului Său [κατηλλάγημεν τῷ Θεῷ διὰ τοῦ θανάτου τοῦ Υἱοῦ Αὐτοῦ], [cu] mult mai mult [acum, când] am fost împăcați, vom fi mântuiți în[tru] viața Sa [σωθησόμεθα ἐν τῇ ζωῇ Αὐτοῦ];

11. dar nu numai [atât], ci și lăudându-ne în[tru] Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am luat acum împăcarea [δι᾽ Οὗ νῦν τὴν καταλλαγὴν ἐλάβομεν].

12. Pentru aceea, precum printr-un om a intrat păcatul întru lume [ὥσπερ δι᾽ ἑνὸς ἀνθρώπου ἡ ἁμαρτία εἰς τὸν κόσμον εἰσῆλθεν] și, prin păcat, moartea, și așa moartea a trecut întru toți oamenii [καὶ οὕτως εἰς πάντας ἀνθρώπους ὁ θάνατος διῆλθεν], în[tru] care toți am păcătuit [ἐφ᾽ ᾧ πάντες ἥμαρτον];

13. căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu este luat în seamă nefiind lege.

14. Ci a împărățit moartea de la Adam până la Moisis[1] [Ἀλλ᾽ ἐβασίλευσεν ὁ θάνατος ἀπὸ Ἀδὰμ μέχρι Μωϋσέως] și în cei care n-au păcătuit în[tru] asemănarea călcării lui Adam [καὶ ἐπὶ τοὺς μὴ ἁμαρτήσαντας ἐπὶ τῷ ὁμοιώματι τῆς παραβάσεως Ἀδάμ], care este tipul Celui care va veni [ὅς ἐστιν τύπος τοῦ μέλλοντος].

15. Ci nu precum [este] greșeala [τὸ παράπτωμα], așa [este] și harisma [τὸ χάρισμα]. Căci, dacă [prin] greșeala unuia au murit cei mulți, [cu] mult mai mult harul lui Dumnezeu [πολλῷ μᾶλλον ἡ χάρις τοῦ Θεοῦ] și darul în[tru] harul celui al Unuia [καὶ ἡ δωρεὰ ἐν χάριτι τῇ τοῦ Ἑνὸς], al omului Iisus Hristos [ἀνθρώπου Ἰησοῦ Χριστοῦ], întru cei mulți a prisosit [εἰς τοὺς πολλοὺς ἐπερίσσευσεν].

16. Și nu precum prin unul care a păcătuit [este] darul [τὸ δώρημα]; căci judecata [este] din unul spre osândă [τὸ μὲν γὰρ κρίμα ἐξ ἑνὸς εἰς κατάκριμα], iar harisma [este] spre îndreptarea din multele greșeli [τὸ δὲ χάρισμα ἐκ πολλῶν παραπτωμάτων εἰς δικαίωμα].

17. Căci, dacă [cu] greșeala unuia, moartea a împărățit prin unul[2], [cu] mult mai mult cei [care] prisosirea harului și a darului dreptății luând, în viață vor împărăți prin Unul Iisus Hristos.

18. Deci, așadar, precum printr-o greșeală întru toți oamenii [aceasta este] spre osândă, așa și printr-o îndreptare întru toți oamenii [aceasta este] spre îndreptarea vieții.

19. Căci, precum prin neascultarea unui om păcătoși au fost făcuți cei mulți, așa și prin ascultarea Unuia Drepți vor fi făcuți cei mulți.

20. Iar legea a intrat pentru ca să înmulțească greșeala; iar unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul [οὗ δὲ ἐπλεόνασεν ἡ ἁμαρτία, ὑπερεπερίσσευσεν ἡ χάρις];

21. pentru ca, precum a împărățit păcatul în moarte, așa și harul are să împărățească prin îndreptarea spre viața cea veșnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru.


[1] De la forma de N. Μωϋσῆς, pentru că în text avem forma de G.

[2] Prin păcatul unui om.

Epistola către Romei, cap. 4, cf. BYZ

1. Așadar, ce vom zice [despre] Avraam, părintele nostru? Să afle după trup [εὑρηκέναι κατὰ σάρκα]?

2. Căci, dacă Avraam din fapte a fost îndreptat, are laudă, dar nu înaintea lui Dumnezeu.

3. Căci ce zice Scriptura? „Și a crezut Avraam lui Dumnezeu [Ἐπίστευσεν δὲ Ἀβραὰμ τῷ Θεῷ] și i-a fost socotită[1] lui întru dreptate [καὶ ἐλογίσθη αὐτῷ εἰς δικαιοσύνην]”.

4. Iar celui care lucrează, plata nu i se socotește după har, ci după datorie.

5. Iar celui care nu lucrează, dar crede în Cel care îl îndreaptă pe cel neevlavios, i se socotește credința sa întru dreptate [λογίζεται ἡ πίστις αὐτοῦ εἰς δικαιοσύνην].

6. Precum și David zice [despre] fericirea omului [τὸν μακαρισμὸν[2] τοῦ ἀνθρώπου], căruia Dumnezeu îi socotește dreptatea fără fapte [ᾧ ὁ Θεὸς λογίζεται δικαιοσύνην χωρὶς ἔργων]:

7. „Fericiți [sunt] cărora le-au fost iertate fărădelegile [Μακάριοι ὧν ἀφέθησαν αἱ ἀνομίαι] și cărora le-au fost acoperite păcatele [καὶ ὧν ἐπεκαλύφθησαν αἱ ἁμαρτίαι]!

8. Fericit [este] omul căruia nu are să-i socotească Domnul păcatul [Μακάριος ἀνὴρ ᾧ οὐ μὴ λογίσηται Κύριος ἁμαρτίαν]!”.

9. Așadar, fericirea aceasta [este] în tăierea împrejur sau și în netăierea împrejur? Căci zicem că: „I-a fost socotită lui Avraam credința întru dreptate [Ἐλογίσθη τῷ Ἀβραὰμ ἡ πίστις εἰς δικαιοσύνην]”.

10. Așadar, cum i-a fost socotită? În[tru] tăierea împrejur fiind sau în[tru] netăierea împrejur? Nu în[tru] tăierea împrejur, ci în[tru] netăierea împrejur;

11. și semn a luat tăierea împrejur, pecetea dreptății credinței cea din netăierea împrejur [σφραγῖδα τῆς δικαιοσύνης τῆς πίστεως τῆς ἐν τῇ ἀκροβυστίᾳ]; spre a fi el părintele tuturor celor care cred prin netăierea împrejur, spre a li se socoti și lor dreptatea;

12. și [este] părintele tăierii împrejur nu numai al celor din tăierea împrejur, ci și al celor care urmează urmelor credinței [τοῖς ἴχνεσιν τῆς πίστεως] celei din netăierea împrejur a părintelui nostru Avraam.

13. Căci nu prin lege este făgăduința lui Avraam sau a seminței sale, [pentru] a fi el moștenitor al lumii [τὸ κληρονόμον τοῦ κόσμου], ci prin dreptatea credinței [ἀλλὰ διὰ δικαιοσύνης πίστεως].

14. Căci, dacă cei din lege [sunt] moștenitorii, [atunci] a fost golită credința [κεκένωται ἡ πίστις] și a fost anulată făgăduința [καὶ κατήργηται ἡ ἐπαγγελία].

15. Căci legea urgie lucrează [ὁ γὰρ νόμος ὀργὴν κατεργάζεται]; căci unde nu este lege, nici călcare [a ei nu este].

16. Pentru aceea din credință, ca după har, spre a fi sigură făgăduința [la] toată sămânța, nu numai celui din lege, ci și celui din credința lui Avraam, care este tatăl nostru, al tuturor[3]

17. precum a fost scris că: „Tată a multe neamuri te-am pus pe tine” –, înaintea lui Dumnezeu [în] Care a crezut [κατέναντι Οὗ ἐπίστευσεν Θεοῦ], a Celui care îi face vii pe cei morți [τοῦ ζῳοποιοῦντος τοὺς νεκρούς] și Care le cheamă pe cele nefiind ca fiind [καὶ καλοῦντος τὰ μὴ ὄντα ὡς ὄντα].

18. Care[4], în afară de nădejde [fiind], prin nădejde a crezut [ἐπ᾽ ἐλπίδι ἐπίστευσεν][5], spre a se face el tată a multe neamuri, după [cum] a fost zis: „Așa va fi sămânța ta”.

19. Și nu a slăbit [cu] credința [Καὶ μὴ ἀσθενήσας τῇ πίστει], nu a socotit trupul său deja omorât – fiind de circa 100 de ani – și [nici] moartea pântecelui Sarrei;

20. iar întru făgăduința lui Dumnezeu nu a fost îndoindu-se [cu] necredința, ci a fost întărindu-se [în] credință [ἀλλ᾽ ἐνεδυναμώθη τῇ πίστει], a dat slavă lui Dumnezeu [δοὺς δόξαν τῷ Θεῷ]

21. și a fost pe deplin încredințat că, ceea ce a făgăduit[6], puternic este și să facă.

22. Pentru aceasta i-a fost și socotită lui întru dreptate[7].

23. Dar nu s-a scris numai despre el că i-a fost socotită lui,

24. ci și despre noi, cărora li se va socoti, celor care cred în Cel care a înviat din morți, [în] Iisus, Domnul nostru,

25. Care a fost dat pentru fărădelegile noastre [Ὃς παρεδόθη διὰ τὰ παραπτώματα ἡμῶν] și a fost înviat pentru îndreptarea noastră [καὶ ἠγέρθη διὰ τὴν δικαίωσιν ἡμῶν].


[1] I-a fost socotită credința în Dumnezeu.

[2] Formă unică în BYZ.

[3] Al tuturor celor credincioși.

[4] Sfântul Avraam.

[5] Prin nădejdea în El a crezut în Dumnezeu.

[6] Ceea ce Dumnezeu a făgăduit.

[7] Credința lui i-a fost socotită ca dreptate personală.

Episcopul în viața Bisericii [4]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Episcopul în viața Bisericii

*

Carte dedicată
Preasfințitului Părinte
Galaction Stângă,
Episcopul meu hirotonitor,
la împlinirea a 70 de ani
de viață
(17 mai 1953-17 mai 2023)

*

Ce fac Episcopii în Biserica lui Dumnezeu

Sfântul Cuvios Siluan [Силуан][1] Atonitul, în însemnările sale duhovnicești, ne-a lăsat scrise aceste cuvinte totalizatoare despre lucrarea Episcopilor în viața Bisericii: „Domnul cheamă Episcopi să păstorească turma Sa și le dă în dar harul Sfântului Duh. Duhul Sfânt a așezat în Biserică Episcopi [F. Ap. 20, 28] și, în Duhul Sfânt, ei au puterea de a lega și dezlega păcatele [In. 20, 21-22]. Iar noi suntem oile Domnului, pe care El le-a iubit până la capăt [In. 13, 1] și ne-a dat pe Sfinții Păstori [ai Bisericii]. Ei sunt moștenitorii Apostolilor și, după harul dat lor, ne duc la Hristos. Ne învață pocăința, ne învață să păzim poruncile Domnului. Ne vorbesc cuvântul lui Dumnezeu, ca să-L cunoaștem pe Domnul. Ne povățuiesc pe calea mântuirii și ne ajută să ne ridicăm la înălțimea duhului smerit al lui Hristos. Ei adună în staulul Bisericii oile întristate și rătăcite ale lui Hristos, ca sufletele lor să-și găsească odihna în Dumnezeu. Se roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca toți să ne mântuim. Pot, ca niște prieteni ai lui Hristos, să roage pe Domnul și să ceară: pentru cei vii, smerenia și harul Duhului Sfânt; pentru cei morți, iertarea păcatelor, iar pentru Biserică, pacea și libertatea [duhovnicească]. Poartă în ei pe Duhul Sfânt și, prin Duhul Sfânt, ne iartă păcatele. Au cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt și, asemenea unor Îngeri, văd cu mintea pe Dumnezeu. Au destulă putere să desfacă și mintea noastră de [la] pământ și să o statornicească în Domnul. Se întristează când văd că întristăm pe Domnul și nu-L lăsăm pe Duhul Sfânt să vieze întru noi. Asupra lor apasă necazurile și întristările întregului pământ, și sufletele lor sunt atrase de iubirea lui Dumnezeu și se roagă neîncetat ca să dobândim mângâiere în întristări și necazuri și pace pentru întreaga lume. Prin rugăciunile lor fierbinți ei ne atrag și pe noi să Îi slujim lui Dumnezeu cu duh smerit și iubire. Pentru smerenia și iubirea lor de popor îi iubește pe ei Domnul. Se află în mare osteneală și luptă duhovnicească și de aceea sunt bogați în înțelegerea Sfinților, pe care-i imită în viețile lor”[2].

Experiența sfântă a Episcopilor e consecința intimității lor cu Dumnezeu, iar întreaga lor slujire bisericească este spre folosul nostru. Și dacă „sunt [și] unii Episcopi nevrednici…, [cei] care au harisma Duhului Sfânt, văd harul Preoției care există în Episcopii aceia, în ciuda nevredniciei lor”[3]. Pentru că văd duhovnicește fundamentul Arhieriei lor și anume slava lui Dumnezeu primită în Taina Dumnezeieștii Hirotonii. Căci slava lui Dumnezeu e cea care ne dă nouă să slujim toate cele preoțești.

ÎPS Ieroteos Vlahos [Ιερόθεος Βλάχος][4] pune la baza povățuirii altora înștiințarea de la Dumnezeu[5]. Atunci când ești luminat de Dumnezeu pentru a face acest lucru. Și „această înștiințare [dumnezeiască] se dă în Biserică și se înfăptuiește cu binecuvântarea Bisericii. Și asta pentru că nicio harismă duhovnicească nu este autonomă, nu se exercită independent de Biserică și de binecuvântarea Episcopilor, deoarece același Duh Sfânt dăruie harismele duhovnicești și harisma Preoției și alcătuiește structura [divino-umană a] Bisericii”[6].

Vorbind despre misionarismul duhovnicesc al Sfinților, ÎPS Ieroteos îl unește „cu isihia ortodoxă și bisericească”[7]. Căci „un misionarism care nu are înlăuntrul lui elementul isihiei, exprimat prin toate harismele duhovnicești ale smereniei, pocăinței, păcii, respectului față de structurile canonice bisericești, nu este autentic”[8]. Și nu e autentic, pentru că nu te duce la liniștea interioară, la vederea de sine, la pocăință, care e adevărata stare interioară a creștinului.

„Rolul Episcopului în Biserică este locul celui care păstorește și nu al celui ce este păstorit. […]. [Pentru că] Episcopul unei Eparhii este Păstorul adevărat al clericilor, al monahilor și al laicilor”[9]. Însă, pentru a păstori în mod real Biserica lui Dumnezeu trebuie să ai acordul interior al celor credincioși. Ei trebuie să vadă în tine pe adevăratul Păstor al Bisericii, pe adevăratul următor al Sfinților Ierarhi ai Bisericii, pentru ca să te însoțească prin toate eforturile lor ascetice.

ÎPS Ieroteos consideră că secularizarea e de vină[10] pentru „desconsiderarea locului Episcopului în Biserică. Este vorba despre o serioasă abatere eclesiologică, care se consideră ca erezie eclesiologică”[11]. Pentru că „în Biserică există o ierarhizare a harismelor. Profeții nu pot niciodată să substituie sau să depășească pe Apostoli, Didascălii nu pot să treacă peste locul Profeților. Același lucru, desigur, se întâmplă și cu celelalte harisme”[12]. Și spunea acest lucru, pentru a sublinia faptul că harismele duhovnicești nu strică niciodată ierarhia harismelor în Biserică, adică nu strică rânduiala ierarhică tripartită a Bisericii. Căci oamenii duhovnicești ai Bisericii conlucrează în toate ale lor cu membrii ierarhiei Bisericii, adică cu Episcopii, Preoții și Diaconii Bisericii. Pentru că harismele Bisericii sunt date de Dumnezeu celor Sfinți ai Săi pentru a sluji Biserica Sa.

Comentându-l pe Sfântul Simeon al Tesalonicului, ÎPS Ieroteos conchide că „Episcopii de azi, în privința harului Arhieriei [lor], nu se deosebesc cu nimic de Sfinții Apostoli… [pentru că] harul Preoției cu care săvârșesc Sfintele Taine este același atât la Apostoli cât și la Ierarhi. Ceea ce diferă este numai virtutea fiecăruia. [Căci] lucrarea Tainelor vechilor Părinți este aceeași cu a celor de azi”[13]. Dar cum mulți dintre noi nu ne mai împărtășim de harul lui Dumnezeu în slujirea Episcopilor, pentru că stăm distanți și reci față de ei, de aceea minimalizăm slujirea și rolul lor în Biserică. Și aceasta, pentru că cerem de la ei să aibă o viață sfântă, o viață cu multe minuni, pentru ca noi să îi „recunoaștem” în inima noastră ca Episcopi, neînțelegând că rolul lor fundamental în Biserică e acela de a ne împărtăși harul lui Dumnezeu prin slujirea lor. Dar pentru a simți harul lui Dumnezeu din Episcopii Bisericii trebuie să slujești împreună cu ei și să te lași pătruns de harul lui Dumnezeu care lucrează prin ei.

Înainte de a fi hirotonit, am participat la multe slujiri ale Episcopilor și, cu atât mai mult, după aceea și am trăit din plin harul rugăciunilor Episcopilor în Slujbele Bisericilor. Dar în hirotoniile și hirotesiile mele, eu am simțit în mod profund harismatic puterea dumnezeiască a Episcopilor. Pentru că atunci am simțit plinătatea Preoției pe care o au Episcopii și m-am cutremurat dumnezeiește, umplându-mă de veselie dumnezeiască. Căci am înțeles în mod pragmatic, prin slujirea lui asupra mea, că Episcopul e cel care îi împlinește pe toți prin harisma Episcopatului primită de el de la Dumnezeu.

De aceea, cred că e nevoie ca fiecare credincios să aibă parte de rugăciunea, de binecuvântarea, de sfătuirea Episcopului, pentru ca să simtă harul lui Dumnezeu care locuiește în el. Pentru că numai primirea smerită a slujirii lui ne face să simțim harul lui Dumnezeu care lucrează prin Episcop. Iar dacă am simți cu toții harul lui Dumnezeu din Episcopii lui Dumnezeu, atunci „ne-am supune Episcopilor pentru harul Preoției pe care îl au și nu pentru virtutea lor personală”[14].


[1] Cf. https://ru.wikipedia.org/wiki/Силуан_Афонский.

[2] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei. Însemnări duhovnicești, ed. a II-a, revizuită și adăugită, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 152.

[3] Ierotei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viață profetică, apostolică și martirică, trad. de Monahul Calist, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005, p. 34.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Hierotheos_Vlachos.

[5] Ierotei Vlahos, Mitropolit de Nafpaktos, Monahismul ortodox ca viață profetică, apostolică și martirică, ed. cit., p. 35.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 37.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 107.

[10] Idem, p. 306.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 307.

[14] Idem, p. 308.

Episcopul în viața Bisericii [3]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Episcopul în viața Bisericii

*

Carte dedicată
Preasfințitului Părinte
Galaction Stângă,
Episcopul meu hirotonitor,
la împlinirea a 70 de ani
de viață
(17 mai 1953-17 mai 2023)

*

Succesiunea apostolică a Episcopilor

Sfântul Sfințit Mucenic Irineos [Εἰρηναῖος][1] al Lugdunumului (Lyonului), vorbind despre Tradiția Bisericii, care e de la Sfinții Apostoli[2], ne spune că am păstrat-o în Biserică „prin succesiunea Presbiterilor [per successiones Presbyterorum]”[3]. Și când spune Presbiteri, la fel ca Sfântul Pavlos în F. Ap. 20, 17, se referă la Episcopii Bisericii. Iar Tradiția Bisericii [Traditionem Apostolorum], subliniază el, o găsim în fiecare Biserică din toată lumea[4], pentru că succesiunea apostolică e în toate Bisericile[5]. Și referindu-se la Gallia din timpul său, Sfântul Irineos spune că Biserica Romei, întemeiată de Sfinții Apostoli Petros și Pavlos, a predicat credința oamenilor și ea a ajuns și în Gallia prin succesiunea Episcopilor [per successiones Episcoporum] hirotoniți de Biserica Romei[6].

Iar pentru a arăta în mod istoric această succesiune episcopală, Sfântul Irineos ne vorbește despre Patriarhii Romei de până la el. Fericiții Apostoli care au zidit Biserica Romei, Sfinții Apostoli Petros și Pavlos, au dat slujirea episcopală [τὴν τῆς ἐπισκοπῆς λειτουργίαν] Sfântului Sfințit Mucenic Linus[7]. Lui i-a urmat Sfântul Sfințit Mucenic Anacletus, iar al 3-lea după Apostoli a fost Sfântul Sfințit Mucenic Climis [Κλήμης] I, care a avut învățătura Apostolilor și Tradiția lor înaintea ochilor săi[8].  Al 4-lea Patriarh al Romei a fost Sfântul Sfințit Mucenic Evarestos [Εὐάρεστος] I, i-a urmat Sfântul Alexander I, Sfântul Sfințit Mucenic Xistos [Ξύστος] I, Sfântul Sfințit Mucenic Telesforos [Τελεσφόρος], Sfântul Sfințit Mucenic Ighinos [Ὑγῖνος], Sfântul Sfințit Mucenic Pius I, Sfântul Sfințit Mucenic Anichitos [Ἀνίκητος], Sfântul Sfințit Mucenic Soter[9], iar Patriarhul din vremea sa era Sfântul Sfințit Mucenic Elefteros [Ἐλεύθερος], care a fost al 12-lea Patriarh al Romei[10]. Și după ce îi enumeră pe cei 12 Patriarhi ai Romei, Sfântul Irineos conchide: „[În] această ordine și [în] această succesiune, și Tradiția Apostolilor în Biserică, cât și predica adevărului, au venit până la noi”[11].

Tradiția Sfinților Apostoli e Tradiția Bisericii și ea a fost transmisă de-a lungul secolelor de Episcopii Bisericii, care au transmis și învățătura de credință a Bisericii. Căci toate ale Bisericii se transmit în lăuntrul ei, pe cale ierarhică. De aceea și Sfântul Irineos, fiind convins de faptul că are toată învățătura lui Dumnezeu în Biserică, toată învățătura mântuirii, ne spune: „există una și aceeași credință de viață făcătoare [uiuificatricem fidem], care este în Biserică, de la Apostoli și până azi”[12]. Și credința Bisericii ne dă viață, viață veșnică, pentru că e plină de slava lui Dumnezeu cea veșnică. Pentru că slava Lui e cea care confirmă și întărește credința Bisericii.


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Irenaeus.

[2] Irénée de Lyon, Contre les hérésies, Livre III, texte latin, fragments grecs, introd., trad. et notes de F. Sagnard, en SC 34, Éd. du Cerf, Paris, 1952, p. 100.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 102.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 104. Urmăresc și Lista Patriarhilor Romei: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_papilor.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 106.

[10] Idem, p. 106-108.

[11] Idem, p. 108.

[12] Ibidem.

1 2 3 4 5