Hristos S-a înălțat!
Iubiții mei[1],
pentru noi și pentru mântuirea noastră, Fiul Tatălui Se întrupează din pântecele Născătoarei de Dumnezeu, din Pururea Fecioară Maria, fără ca să Se despartă vreodată de Tatăl și de Duhul Sfânt după dumnezeirea Sa. Nașterea Lui în lume înseamnă începutul iconomiei Sale cele pentru noi. Și El ne învață toate cele ale Sale și ne vindecă de toate neputințele noastre, iubindu-ne în mod desăvârșit, adică până la a muri pe Cruce pentru mântuirea noastră, a tuturor. Și, ca un biruitor, El coboară în Iad, pentru ca să îi ridice de acolo pe Sfinții Lui. Și Învierea Sa cea de a treia zi înseamnă deschiderea Paradisului pentru toți cei credincioși Lui, pe când Înălțarea Lui la cer înseamnă ridicarea noastră la comuniunea veșnică cu Dumnezeul nostru treimic. Pentru că El a coborât și coboară mereu până în Iad, până în Iadul nostru, până acolo unde suntem noi, ca să ne ridice pe toți la Sine prin slava Lui cea veșnică.
Și dacă n-ar fi marea Sa milă cu noi, cei mult păcătoși, nu ne-ar ridica nimeni din Iadul nostru, pentru că numai Dumnezeu poate să facă cu noi această mare minune a milostivirii Sale. De aceea, când mă spovedesc, eu trăiesc mereu ridicarea mea din Iad, din adâncul căderii mele. Pentru că toate păcatele mele m-au coborât și mă coboară mereu în Iad. Iar când îi spovedesc pe alții, simt marea eliberare a lor ca mare eliberare și a mea și ca bucurie duhovnicească mare pentru ei și trăită dimpreună cu ei, pentru că ridicarea noastră din Iad e reală și e preaminunată. Căci acesta e adâncul de taină al Mărturisirii păcatelor: ridicarea noastră reală din Iad și umplerea noastră de slava Lui.
Însă, dacă la un moment dat nu mai dorim să ne mărturisim păcatele, noi rămânem în ele, în Iad. Și dorința noastră de a nu ne mai mărturisi păcatele e satanică, pentru că e înșelare a noastră de către demoni. Căci ei știu că nemărturisirea noastră până în ceasul morții înseamnă rămânerea noastră în Iad, adică cu ei, cu demonii. Și moartea noastră fizică permanentizează Iadul nostru, pentru că noi eram deja morți sufletește prin nemărturisirea și neiertarea noastră sacramentală.
Dacă, pentru cei vii, Taina Mărturisirii înseamnă ridicarea lor din Iad, pentru cei adormiți, Parastasul este ridicarea lor din Iad. Și Parastasul este Slujba Înmormântării pe scurt, având în prim-plan două rugăciuni de iertare a celor adormiți. În prima, Preotul cere odihnirea sufletelor celor adormiți, odihnirea lor duhovnicească, adică iertarea lor, și sălășluirea lor „în loc luminos [ἐν τόπῳ φωτεινῷ], în loc [cu] verdeață [ἐν τόπῳ χλοερῷ], în loc de odihnă [ἐν τόπῳ ἀναψύξεως]”[2]. Și acest loc luminos, verde, odihnitor e Paradisul lui Dumnezeu, e Raiul Său. Pentru că acolo dorim să mergem cu toții. Dar ajungem în Împărăția Sa, dacă El ne iartă toate păcatele noastre, ca Dumnezeu bun și iubitor de oameni [ὡς ἀγαθὸς καὶ φιλάνθρωπος Θεὸς], păcatele pe care noi le-am făcut „cu cuvântul sau [cu] lucrul sau [cu] mintea [ἐν λόγῳ ἢ ἔργῳ ἢ διανοίᾳ]”[3]. Păcatele cu cuvântul sunt minciunile, mărturiile false, drăcuielile, înjurăturile, blestemele, hulele. Păcatele cu lucrul sunt curviile, furturile, bătăile, vrăjile, avorturile, bețiile, dependența de diverse substanțe, distrugerea mediului în care noi trăim, iar păcatele cu mintea sunt cele pe care le trăim și le plănuim în imaginația noastră și pe care, adesea, le punem și în aplicare. Când plănuim și dorim lucruri rele, potrivnice voii lui Dumnezeu. Și cum păcatele ne omoară sufletul și trupul nostru, ne omoară în întregime și ne coboară în Iad, iertarea preoțească înseamnă ridicarea din Iad a celor adormiți.
În a doua rugăciune a Parastasului (sau a treia a Înmormântării mirenilor), dezlegarea păcatelor oamenilor e mărturisită ca putere [ἐξουσίαν][4] dumnezeiască sau harismă dumnezeiască, pe care am primit-o de la Domnul prin Sfinții Săi Apostoli. Căci puterea iertării preoțești, primită în Dumnezeiasca Hirotesie întru Duhovnic, este „preasfânt dar și har [ὑπεραγίας δωρεᾶς καὶ χάριτος]”[5] dumnezeiesc. Adică, ceea ce primesc cei vii prin Mărturisire, primesc cei adormiți prin Parastas: iertarea păcatelor lor și ridicarea lor din Iad, pentru că puterea iertării păcatelor e de la Domnul și e a Domnului. Fiindcă El ne iartă când ne spovedim păcatele Duhovnicului nostru, după cum tot El ne iartă când suntem pomeniți liturgic cu Parastas sau la Dumnezeiasca Liturghie. Și iertarea Lui se face prin slava Lui cea dumnezeiască, cea care ne ridică pe noi din Iad și ne duce în Împărăția Sa. Și dacă El îi iartă la Parastas pe cei adormiți, iertarea Lui înseamnă sălășluirea sufletelor lor împreună cu Sfinții [μετὰ τῶν Ἁγίων] întru Împărăția Sa cea veșnică. Și toți Sfinții Lui sunt la un loc, în Împărăția Sa, pentru că ei sunt cei care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu[6].
Ocupându-se de Sinodul I Ecumenic de la Nicea [Νίκαια][7], Părintele Daniel Benga afirma că Simbolul de credință al Bisericii „a fost scris cu sângele Martirilor și al Mărturisitorilor”[8] Bisericii. Căci Sfinții Părinți sinodali trecuseră prin multe chinuri și persecuții până când Biserica a primit libertate de manifestare.
Și Simbolul de la Nicea e acesta: „Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεὸν Πατέρα [Credem întru unul Dumnezeu Tatăl], Παντοκράτορα [Atotțiitorul], πάντων ὁρατῶν τε καὶ ἀοράτων Ποιητήν [Făcătorul tuturor celor văzute și al celor nevăzute].
Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστὸν [Și întru unul Domn Iisus Hristos], τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ [Fiul lui Dumnezeu], γεννηθέντα ἑκ τοῦ Πατρὸς [născut din Tatăl], Μονογενῆ [Unul-născut], τουτέστιν ἐκ τῆς οὐσίας τοῦ Πατρός [adică din ființa Tatălui], Θεὸν ἐκ Θεοῦ [Dumnezeu din Dumnezeu], Φῶς ἐκ Φωτός [Lumină din Lumină], Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ [Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat], γεννηθέντα, οὐ ποιηθέντα [născut, nu făcut], ὁμοούσιον τῷ Πατρί [deoființă (cu) Tatăl], δι’ Οὗ τὰ πάντα ἐγένετο [prin Care toate s-a(u) făcut], τά τε ἐν τῷ οὐρανῷ καὶ τὰ ἐν τᾐ γᾐ [și cele din cer și cele de pe pământ], τὸν δἰ ἡμᾶς, τοὺς ἀνθρώπους, καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν κατελθόντα καὶ σαρκωθέντα [Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a coborât și S-a întrupat], ἐνανθρωπήσαντα [S-a făcut om], παθόντα καὶ ἀναστάντα τὴν τρίτη ἡμέρα [a pătimit și a înviat a treia zi], ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανούς [S-a înălțat întru ceruri], ἐρχόμενον κρῖναι ζῶντας καὶ νεκροὺς [(și) venind (va veni) să judece viii și morții].
Καὶ εἰς τὸ Ἅγιον Πνεῦμα [Și întru Duhul Sfânt]”[9].
Care vorbește în primul rând despre Dumnezeu Tatăl, apoi despre Dumnezeu Fiul în mod extins, terminându-se cu mărturisirea credinței și în Dumnezeu Duhul Sfânt. Și Sfinții Părinți sinodali au folosit cuvântul ὁμοούσιον [deoființă] pentru a exprima revelația de la In. 10, 30, BYZ: „Ἐγὼ καὶ ὁ Πατὴρ ἕν ἐσμεν [Eu și Tatăl una suntem]”[10]. Pentru că una suntem înseamnă că avem aceeași ființă. Pentru că Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt deoființă, pentru că Dumnezeul nostru treimic are una și aceeași ființă dumnezeiască.
Sintagma τουτέστιν ἐκ τῆς οὐσίας τοῦ Πατρός [adică din ființa Tatălui] era împotriva lui Arios și a adepților săi[11], care negau dumnezeirea Fiului. Și dacă Fiul este din ființa Tatălui, dacă e deoființă cu Tatăl, atunci El nu poate fi „o creatură”, așa cum spuneau ereticii arieni. De asemenea, precizarea că El este născut din Tatăl, nu făcut de către Tatăl, era tot împotriva arienilor. Căci „a fi făcut” însemna că e „o creație” a Tatălui. Dar când mărturisești că El este născut din Tatăl, atunci spui că El e deoființă cu Tatăl, că e Dumnezeu ca și Tatăl.
Sfântul Atanasios cel Mare a spus faptul că deși ὁμοούσιον nu e un termen scriptural, înțelesul lui e conform Scripturii[12]. Cu alte cuvinte, putem folosi cuvinte nescripturale, cuvinte care nu se regăsesc în Dumnezeiasca Scriptură, în teologia și predicarea noastră, dar ele trebuie să exprime teologia Scripturii și a dogmelor și a canoanelor și a cultului Bisericii și a învățăturii Sfinților Părinți. Pentru că noi trebuie să reformulăm, pe înțelesul oamenilor, teologia Bisericii, pentru ca să fim proprii înțelegerii lor.
Căci mai întâi de toate trebuie să ne intimizăm cu învățătura Bisericii, să o facem una cu noi, pentru ca să fim în stare să o reformulăm și pe înțelesul copiilor și al tinerilor și al maturilor și al bătrânilor. Pentru că scopul nostru e de a-i întări în credință pe cei credincioși și de a-i aduce la dreapta credință pe toți. Dar pentru ca să ai credința Bisericii, trebuie să o accepți, să o înveți zilnic și să o faci una cu tine, pentru ca să o poți preda altora în cuvinte pe înțelesul lor.
Sfântul Epifanios al Salaminei folosea Crezul nicean în cult, dar l-a amplificat pentru a răspunde noilor erezii[13]. Și, în mod minunat, multe din noile învățături incluse de el în Crezul Bisericii, se regăsesc și în Crezul deplin al Bisericii, cel redactat la Constantinopol în 381. Spre exemplu, el a adăugat în Crezul nicean că Domnul S-a născut din Sfânta Maria, cea Pururea Fecioară, prin Duhul Sfânt, și că Și-a asumat din ea umanitatea, dar fără de păcat[14]. Că El a unit dumnezeirea cu umanitatea în persoana Sa și, prin înălțarea Sa la cer, șade de-a dreapta Tatălui, că va veni în același trup, întru slava Sa, ca să judece lumea, iar Împărăția Lui nu are sfârșit. Că Duhul Sfânt a vorbit prin Lege și prin Profeți, El locuiește în Sfinți și purcede din Tatăl. Că există o singură Biserică a lui Dumnezeu, catolică și apostolică, un Botez al pocăinței și o înviere a morților, pentru că există viața veșnică[15]. Și spre finalul Crezului său amplificat, Sfântul Epifanios numește Biserica mama noastră[16], pentru că ea ne-a născut dumnezeiește prin Botez.
Crezul Bisericii de la 381, în cele din urmă, nu conține toate adăugările sfinte ale Sfântului Epifanios, dar asta nu înseamnă că ele nu sunt adevărate. Pentru că toate învățăturile sale introduse în el sunt adevărate. Și tot la fel trebuie să gândim despre toate mărturisirile de credință ale Sfinților: că ele sunt adevărate în măsura în care exprimă credința Bisericii.
Iar în Dogmatica mea tocmai acest lucru fac: adun cu minuțiozitate revelarea lui Dumnezeu din Scriptură și de la Sfinții lui Dumnezeu din toate secolele, pentru a arăta că fiecare afirmație teologică este importantă pentru mântuirea noastră. Pentru că pe baza acestora, puse toate la un loc, sintetizate, rezultă marile elaborări teologice care ne răspund la întrebările vieții noastre. Iar Dumnezeieștii Părinți au pornit de la Scriptura, Tradiția și viața Bisericii, de la experiența lor de viață, ca oameni ai credinței, pentru a scrie teologie. Și au scris-o cu deplină încredințare, cu deplină încredere în Dumnezeu, pentru că era credința care îi mântuia pe ei.
Așadar, iubiții mei, cu o săptămână înainte de Cincizecime, de ziua de naștere a Bisericii, noi îi pomenim pe Sfinții Părinți sinodali de la Sinodul I Ecumenic. Și îi pomenim cu evlavie și cu multă bucurie sfântă, pentru că fundamentul Bisericii e deopotrivă credința Sfinților Apostoli și coborârea în ei a slavei lui Dumnezeu. Credința lor a fost pecetluită de Dumnezeu în mod interior cu slava Lui cea veșnică. Căci Duhul Sfânt a coborât în ei prin slava Lui, prin slava comună Treimii, și a rămas în ei, dimpreună cu Tatăl și cu Fiul. De aceea, fundamentul Bisericii e trinitar, pentru că Dumnezeul nostru treimic e prezent în noi prin slava Lui. Și noi nu putem fi creștini fără credința Bisericii, dar nu putem fi creștini nici fără prezența în noi a slavei Lui și fără viața de sfințenie. Căci, deopotrivă, trebuie să credem cu adevărat și deplin în Dumnezeu, pentru ca să trăim în mod sfânt întru El, ca unii plini de slava Lui. Iar cine e plin de slava Lui, acela dorește tot adevărul Bisericii și nu suportă minciuna, contrafacerea, erezia. Cine crede în Dumnezeu, acela trăiește viață sfântă pe pământ, pentru că credința e una cu viața lui. Și dacă viața ta e plină de credința și de slava lui Dumnezeu, atunci ești creștin, adică urmaș real al Domnului.
Vă doresc mult spor și multă împlinire în tot ceea ce faceți! Și Dumnezeul milostivirilor să ne întărească pe noi în toată nevoință și în toată așteptarea noastră cea bună! Amin!
[1] Începută la 8. 10, în zi de marți, pe 23 mai 2023. Soare, 16 grade, vânt de 5 km/ h.
[2] Cf. http://users.uoa.gr/~nektar/orthodoxy/prayers/funeral_translation.htm.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nicaea.
[8] Preot Conf. Dr. Daniel Benga, Cred, mărturisesc și aștept viața veșnică. O istorie teologică a Simbolului Niceo-Constantinopolitan, Ed. Basilica, București, 2013, p. 108.
[9] Idem, p. 120. Textul grecesc e preluat din carte, pe când corectura textului și traducerea îmi aparțin.
[10] Idem, p. 123.
[11] Idem, p. 124.
[12] Idem, p. 128.
[13] Idem, p. 151.
[14] Idem, p. 152-153.
[15] Idem, p. 153.
[16] Idem, p. 154.
