Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [37]
Traduceri patristice
vol. 6
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)
III. Cartea a treia a Exaimeronului
3. Lăsați-mă să vă spun acum și despre dogme și învățături care sunt străine sfințeniei. A fost apa nimicitoare a ideologiei elenice, a astrologiei și divinației/ ghicitului. Apa turnării sângelui[1]. Apa amară a ereticei vorbării. Și apa superstiției evreiești: întunecată și greu de înțeles.
Au fost multe ape, multe râuri, multă revărsare și multe delte. Una credea că Dumnezeu nu există; alta credea că purtarea Sa de grijă nu există. Una învăța adorarea soarelui, în timp ce alta închinarea la lemne. Învățătura uneia era despre stânci și pietre, iar alta instruia despre plecarea genunchilor înaintea focului; pe când alta iniția în tainele desfrânării.
Acestea au fost primele ape neroditoare, necurate, otrăvitoare și amare ale lumii locuite. Ele au fost strânse în curte[a pământului], în multe vase, jgheaburi și adunări: adunarea lui Apollon, adunarea lui Cronos, adunarea lui Ammon și alta a lui Serapis, adunarea lui Iulo/ Demeter[2], adunarea lui Hermes, adunarea Pitiei și a lui Artemis. Și nu numai acestea, ci și adunarea evreiască rea și desfrânată: Antihristul și vrăjmașul lui Dumnezeu.
VI. 1. Toate aceste adunări necuvioase și apele neroditoare și învățăturile și doctrinele popoarelor și ale neamurilor în ele! Despre acestea, Dumnezeu poruncește cu glas tare, zicând: „Să se adune apa de sub cer într-o [singură] adunare”[3] a credinței!
Acesta era glasul lui Hristos Dumnezeu. Toate apele și marginile pământului și triburile barbare l-au auzit și apoi, asemenea apelor revărsându-se la crearea lumii, râurile și șuvoaiele lumii locuite au început să curgă repede, cu frică și cutremur. Erau vesele, au alergat, au fost iuți, n-au întârziat. De la miazănoapte și de la miazăzi, de la apus și de la răsărit s-au ridicat și au început să se strângă într-o singură adunare. Cu strălucire s-au întrecut una pe alta, ca și cum ar fi fost călăuzite și silite de Duhul dumnezeiesc și puternic pogorât peste ele, astfel încât toate apele pământului să devină o singură adunare și [o singură] mare.
Putem vedea toate neamurile alergând astfel împreună și unindu-se într-o singură legătură, Biserica, la acea primă Cincizecime[4]. Apa neamurilor credincioase[5] a fost adusă împreună și unită într-o singură adunare a credinței[6] de către glasul puternic al Duhului, care Se purta din nou deasupra ei. Vezi cum, nu numai în întâmplări, ci și în descrierea înseși, unirea mai întâi a acelor ape și apoi [cea] a acestor ape ale neamurilor grăiesc armonios despre Duhul care Se purta deasupra apei.
La cea dinainte, suflarea Duhului le-a adus împreună și le-a unit pe ele într-o singură adunare. La cea din urmă, Însuși Duhul a venit, a insuflat și a creat unirea neamurilor. Acolo s-a scris că Duhul S-a odihnit[7], aici este scris că „Duhul S-a odihnit în fiecare dintre ei”[8]. În acea primă zi, după lumină, Dumnezeu a creat focul[9]. În această primă zi [a săptămânii], duminică, lumina Sfântului Duh a venit în limbi de foc[10].
Acolo s-a scris că, în a treia zi, apa pământului de sub cer s-a adunat la un loc[11]. Aici este scris că, la ceasul al treilea[12], „ei, cu o inimă, erau” adunați „din toate neamurile de sub cer”[13]. Toate apele neamurilor: „parti/ parți, midi/ mezi, elamitai/ elamiți, locuitori din Mesopotamia, din Iudea și Cappadocia, Pontos și Asia, Frigia și Pamfilia și din Egiptos și din ținuturile Libiei, de pe lângă Cirini/ Cirene; romei/ romani și iudei și prozeliți, critei /cretani și arabi”[14].
Cu toții, auzind glasul care a venit din cer, au fost aduși împreună precum mulțimea[15] tuturor apelor, în casa unde stăteau Apostolii[16]. O, bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, ce lucruri noi!
[1] A jertfelor umane aduse idolilor.
[2] Zeița spicelor de grâu.
[3] Fac. 1, 9.
[4] Cf. F. Ap. 2, 1-2. O numește „primă” poate pentru că a urmat o a doua pogorâre a Duhului Sfânt, peste casa lui Cornilios, adică și peste cei dintre neamurile păgâne, cf. F. Ap. 10, 44-46.
[5] Cf. Fac. 1, 2.
[6] Cf. F. Ap. 2, 5-6.
[7] Cf. Fac. 1, 2. Se înțelege că „Se purta” înseamnă: Se odihnea.
[8] F. Ap. 2, 3.
[9] Cf. Fac. 1, 3.
[10] Cf. F. Ap. 2, 3.
[11] Cf. Fac. 1, 9.
[12] Cf. F. Ap. 2, 15.
[13] F. Ap. 2, 1.
[14] F. Ap. 2, 9-11.
[15] Cf. F. Ap. 2, 6.
[16] Cf. F. Ap. 2, 2.