Predică la Duminica a 4-a după Învierea Domnului [2023]
Hristos a înviat!
Iubiții mei[1],
Sfântul Fotios cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, spunea că mărgăritarele [μαργαρίτας] Domnului sunt cuvintele Sale cele sfinte. Pentru că ele sunt cele mai de preț pentru mântuirea noastră, căci din ele învățăm cum să ne mântuim. Pe când câinii [κῠνες] sunt ereticii și oamenii necredincioși, care latră mereu la Biserică, iar porcii [χοῖροι] [Mt. 7, 6, BYZ] sunt oamenii care se rostogolesc mereu în mocirla patimilor lor[2], fără dorința sfântă de a se pocăi. Dar dacă vrei să fii al lui Dumnezeu, trebuie să te îmbraci în lumina Sa ca într-o haină, în veșmântul slavei Sale celei dumnezeiești, împlinind mereu cuvintele Sale. Pentru că cuvintele Sale sunt comoara noastră cea veșnică.
Și Domnul îi compară pe oamenii păcătoși cu câinii și cu porcii, nu pentru că oamenii sunt animale, ci pentru a arăta în mod ilustrativ, prin comportamentul lor, răul păcatului. Pentru că ereticul se comportă la fel ca un câine rău, care latră mereu și stă să te muște. El latră împotriva Bisericii, împotriva celor credincioși, fiindcă e în luptă cu adevărul lui Dumnezeu. Iar când îți plac păcatele tale, când le faci ca pe ceva „obișnuit”, ca pe ceva care „te caracterizează”, ești ca porcul în cocina lui, care se simte bine stând în murdăria sa.
Numai că Domnul nu i-a „felicitat”, prin aceste comparații, nici pe eretici și nici pe păcătoșii notorii, ci i-a chemat și ne cheamă pe toți la pocăință, la îndreptarea vieții noastre. Pentru că El nu dorește să fim răi ca câinii și nici nesimțiți ca porcii, ci dorește să fim ca El, adică desăvârșiți [τέλειοι][Mt. 5, 48, BYZ] întru toate. Dorește să fim desăvârșiți în tot lucrul cel bun, adică plini de toate virtuțile cele dumnezeiești. Și nu putem fi desăvârșiți decât aici, în Biserica lui Dumnezeu, unde primim slava Lui în noi înșine de la Botez și credința mântuirii noastre.
Și am început astfel predica de azi, pentru că Domnul ne vorbește în ea tocmai despre indiferența și nesimțirea noastră. Pentru că ne vorbește despre un om care a bolit 38 de ani în mijlocul tuturor [In. 5, 5-6, BYZ], fără ca cineva să îl ajute. Și la acesta, la omul bolnav de 38 de ani, la cel cu boală nevindecabilă, a venit Domnul și l-a întrebat: „Voiești să te faci sănătos [Θέλεις ὑγιὴς γενέσθαι]?” [In. 5, 6. BYZ]. De unde înțelegem că Dumnezeu nu dorește ca să fim bolnavi, ci să fim mereu sănătoși. Atât trupește, cât și sufletește. Și, mai ales, El nu dorește ca să fim indiferenți la boala nimănui, la situația de viață a nimănui. Căci indiferența, bădărănia, ipocrizia, răutatea fac parte din boală, din boala noastră, și nu din desăvârșirea noastră.
A fi desăvârșit înseamnă a fi Sfânt. Numai că sfințenia e fără sfârșit. Creștem mereu în rugăciune, în curăție, în luminare dumnezeiască, în sfințenie. Sfințenia nu spune niciodată: „E de ajuns cât am făcut! Știu foarte multe, am tot ce îmi trebuie”, ci, dimpotrivă, ea e o trudă și o împlinire continuă.
Tocmai de aceea, când Dumnezeu ne cere să fim oameni desăvârșiți, să fim oameni atenți și buni și curați, ne cere să fim la nesfârșit astfel și nu doar în anumite momente. Fapt pentru care, nevoința mântuirii noastre e continuă și nu doar de două clipe. Pentru că și azi și mâine și în fiecare zi, noi trebuie să fim desăvârșiți, așa cum Dumnezeu e desăvârșit [Mt. 5, 48].
…Și omul bolnav, nevăzut de nimeni, Îi vorbește lui Dumnezeu despre indiferența celorlalți și despre singurătatea lui [In. 5, 7]. Despre singurătatea lui, pe care o considera totală. Pentru că Îi spusese: „Doamne [Κύριε], om nu am [ἄνθρωπον οὐκ ἔχω]” [In. 5, 7, BYZ] ca să mă ajute! Și simțim cu toții, de multe ori, cum arată singurătatea imensă, atunci când nu are cine să ne ajute în mod real, imediat. Simți singurătatea mai ales când păcatul ți-a răcit inima și te-a făcut slab și te-a însingurat. Când simți că Dumnezeu stă departe de tine, pentru că tu stai departe de El. Și pentru că stai departe de El, de aceea n-ai curaj, n-ai îndrăzneală față de El, căci știi că ești păcătos.
Și cu toate că omul n-a știut să-I dea răspunsul corect în cuvinte, cu toate că n-a spus în mod explicit acest lucru, el l-a dat prin toată realitatea lui interioară. Căci cine nu ar vrea să fie sănătos după o viață de boală? Cine ar mai dori să stea o clipă în boală, dacă ar ști că Dumnezeu îl va vindeca imediat?
Și Dumnezeu, cunoscând răspunsul întregii lui ființe, că el dorea vindecarea, de aceea i-a spus lui: „Scoală-te [Ἔγειραι], ia-ți patul tău [ἆρον τὸν κράββατόν σου] și umblă [καὶ περιπάτει]!” [In. 5, 8, BYZ]. Pentru că Dumnezeu ne vrea mereu lucrători și nu leneși. Pentru că El vrea să ne ridice mereu din păcatele noastre. Pentru că El dorește să fim plini de dinamismul vieții duhovnicești, de bucuria cea veșnică a vieții cu Dumnezeu.
În locul bolii noastre, pe care noi ne-am agonisit-o, El ne dă bucuria cea nesfârșită, vindecarea cea dumnezeiască, iertarea sfântă a păcatelor noastre celor multe. Noi, care n-avem oameni, Îl avem pe Dumnezeu. Noi, care n-avem relații, care n-avem familii, care n-avem bani, care n-avem putere, Îl avem pe Dumnezeu, pe Cel care e totul pentru noi. Și simțim cum El ne ajută, cum El ne vindecă, cum El ne călăuzește pe fiecare zi, în ciuda faptului că noi suntem neputincioși și singuri. Și aceasta, pentru că Dumnezeu ajută pe tot omul și pe tot animalul și pe toată pasărea și pe tot peștele și întreaga creație în viața lor. Ajutorul nostru, al tuturor, e de la El, pentru că El ne cheamă pe noi să ne mântuim împreună cu El.
Vitesda [Βηθεσδά] [In. 5, 2, BYZ] înseamnă casa milei[3]. Casa milei lui Dumnezeu. Pentru că Vitesda vorbea în mod tainic despre Biserica lui Dumnezeu, cea în care se revarsă necontenit slava lui Dumnezeu. Dar dacă ești câine și te lupți cu Biserica Lui, nu ai parte de mila lui Dumnezeu, de mântuirea ta. Iar dacă, după ce ai primit mila Lui, după ce ai devenit fiu al Bisericii, nu te comporți ca un fiu, ci ca un porc, care stai în mocirla ta, iarăși nu te bucuri de mila lui Dumnezeu. Pentru că El voiește ca noi să fim plini de lumină și nu de întuneric. El vrea să strălucim ca mărgăritarele cele de mult preț, ca pietrele scumpe, pentru că suntem plini de slava Lui, de slava Învierii Sale.
Suntem în 4-a duminică a praznicului Învierii Domnului și vorbim despre un om vindecat în zi de sărbătoare, pentru că era sabatul [σάββατον] în ziua aceea [In. 5, 9, BYZ]. De ce îl vindecă Domnul în ziua sabatului, scandalizându-i astfel pe evrei, pe conaționalii Săi? Pentru ca să le spună că vindecarea e adevărata sărbătoare a omului! De sabat ei trebuia să se vindece cu adevărat, să se vindece duhovnicește. Și îl vindecă pe cel nebăgat în seamă de ei, pe cel ignorat sistematic de ei, pentru că sabatul e zi de bucurie, de vindecare și de comuniune, nu de lene și de indiferență față de toți și de toate. Sabatul, adică adevărata odihnă a omului, adevărata lui sabatizare, odihnire interioară, e atunci când el e plin de har și sănătos și vesel și împlinit.
De aceea, „cel ce s-a făcut părtaș de odihna zilei a șaptea a lui Dumnezeu, luată asupra Sa pentru noi, se va împărtăși și de lucrarea Lui cea îndumnezeitoare, întreprinsă de asemenea pentru noi, din ziua a opta, adică de învierea cea tanică”[4]. Cel ce se odihnește în slava lui Dumnezeu, după ce s-a curățit de patimi și s-a umplut de slava Lui prin luminarea Sa cea dumnezeiască, acela învie continuu, în fiecare clipă, și e mereu viu, pentru că se îndumnezeiește continuu. Pentru că ziua a 8-a, ziua veșniciei, e aceea în care Sfinții Lui vor crește la nesfârșit în slava lui Dumnezeu.
Iudeii aveau dreptate că în zi de sabat nu trebuie să mergi cu patul în spate pe stradă [In. 5, 10]. Așa spunea legea lui Dumnezeu! Lege dată pentru om, pentru binele omului, și nu împotriva omului. Pentru ca omul să nu se extenueze de atâta muncă, ci să se întărească prin odihnă. Dar iudeii nu avuseseră dreptate nicidecum când ignoraseră boala omului, când îl ignoraseră sistematic, pentru că asta e inuman. Și pentru lipsa lor de umanitate, pentru răutatea și indiferența lor, Domnul tocmai atunci îl vindecă pe cel bolnav și îi poruncește să-și poarte patul [In. 5, 11], pentru că nimeni nu îl purtase spre vindecarea lui.
Dar pentru că oamenii întorseseră legea lui Dumnezeu, cea dată pentru om, pentru mântuirea lui, împotriva omului, nu s-au bucurat de bucuria omului vindecat, ci i-au invidiat bucuria lui. I-au călcat-o în picioare, i-au disprețuit-o, așa cum îi disprețuiseră și boala. De unde vedem că disprețuirea omului era marea lor boală interioară, a acestor oameni răi și invidioși, care nu îl suportau pe cel în neputință, pe cel în boală, pe cel cu handicap.
Marginalizarea altora are de-a face cu noi, cu urâtul din noi, pentru că nu știm să ne bucurăm de oameni. Încercăm să îi minimalizăm pe alții în ideea că ne vom simți „mai bine”. Dar când minimalizezi pe altul nu te simți mai bine, ci mai rău, pentru că te desparți tot mai mult de oameni. Prin fiecare păcat împotriva omului sapi o groapă imensă între tine și el, pentru că se deschide un Iad imens în inima ta. Numai când te apropii în mod real de oameni, când faci bine altuia și îl apropii de tine, atunci tu te vindeci interior.
Și Domnul l-a trimis pe cel vindecat printre oameni pentru ca să se bucure și să îi învețe și pe alții să se bucure. Să ne învețe pe toți să ne bucurăm de binele și de mântuirea oamenilor. L-a trimis ca apostol al bucuriei, al vindecării, al milei lui Dumnezeu față de oameni. Pentru că, prin vindecarea lui, omul acesta a devenit, deodată, viu, pentru că, în boală fiind, ei îl tratau ca pe un mort. Dar când omul vindecat a început să împlinească voia lui Dumnezeu, el a început să îi streseze pe oameni. Pentru că a început să se comporte altfel decât ei, cei indiferenți.
Cel vindecat a început să meargă la templu [In. 5, 14], a început să Îl slăvească pe Dumnezeu. Și acolo l-a aflat Domnul și l-a avertizat să nu mai păcătuiască [Ibidem]. Pentru că păcatul te îmbolnăvește la loc și ajungi mai bolnav decât atunci când te-a vindecat Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dacă te întorci ca porcul la mocirla ta, atunci îți va fi și mai rău. Pentru că vei coborî în Iad pentru veșnicie. Căci „ceva mai rău [χεῖρόν τί]”[In. 5, 14, BYZ] e Iadul cel veșnic.
Iar câinii erau proprii Săi compatrioți! Pentru că „iudeii Îl prigoneau [ἐδίωκον] pe Iisus și căutau să-L omoare pe El [καὶ ἐζήτουν Αὐτὸν ἀποκτεῖναι]” [In. 5, 16, BYZ]. Și căutau să-L omoare, nu pentru că ar fi făcut ceva rău, ci pentru că făcea mult bine oamenilor, vindecându-i și în zi de sabat [Ibidem].
Însă, ce sabat e ăla fără bucurie, fără veselie dumnezeiască? Ce sărbătoare e aia în care nu învii duhovnicește? Pentru că reala bucurie e când ești plin de pace și de sănătate și de bucurie dumnezeiască. Praznicul adevărat e praznicul în care te simți viu, pentru că Dumnezeu te umple pe tine de viața Lui. Dar când interpretezi voia lui Dumnezeu împotriva Lui și a omului pe care El voiește să îl mântuie, atunci nu mai propovăduiești o teologie, ci o tiranie demonică împotriva omului. Pentru că teologia lui Dumnezeu e viața omului, e mântuirea lui, e bucuria lui cea veșnică. Teologia lui Dumnezeu îl ridică pe om din morți, îl face viu, pentru că îl umple de bucuria cea veșnică a lui Dumnezeu.
Ucenicindu-i Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintelui nostru, am trăit din plin această împlinire reală a dumnezeieștii teologii. Pentru că el îmi revela de fiecare dată noi vedenii și înțelegeri dumnezeiești ale lor și ale multor lucruri din Dumnezeiasca Scriptură și de la Sfinții lui Dumnezeu. Și prin tot ceea ce îmi spunea, el îmi arăta cum se revelează Dumnezeu Sfinților Lui. Cu ce bucurie, cu ce pace, cu ce seninătate, cu ce bunătate ni Se face cunoscut nouă. Și așa cum ni se face cunoscut în vedenie și în luminarea cea dumnezeiască, așa dorește să o primim mereu în inima noastră: cu toată seninătatea și încredințarea. Fiindcă teologia Lui sau voia Lui cu noi e viața noastră. Și El voiește ca noi să trăim împreună cu El în toată pacea și cuviința dumnezeiască, sorbindu-I cuvintele cu cea mai mare bucurie și încredințare sfântă.
Așadar, iubiții mei, viața cu Dumnezeu nu are nimic de-a face cu indiferența și cu răutatea și cu invidia demonilor! Dacă nu ne pasă de alții, nu ne pasă nici de noi, pentru că mântuirea noastră depinde de mântuirea tuturor. A trăi dumnezeiește înseamnă a trăi în pacea lui Dumnezeu și în pace cu toți. Pentru că El voiește să fim cetățile cele vii ale bucuriei Sale celei dumnezeiești. Amin!
[1] Începută la 10. 21, în zi de marți, pe 2 mai 2023. Soare, 20 de grade, vânt de 10 km/ h.
[2] Cf. ΒΕΝΕΔΙΚΤΟΣ, Ιερομόναχος Αγιορείτης, Προετοιμασία για την Θεία Κοινωνία. Με Οδηγό τους Πατέρες της Εκκλησίας, Ἔκδοσις. Συνοδία Σπυρίδωνος Ἱερομονάχου Ἱερὰ Καλὺβη «Ἅγ. Σπυρίδων Α`» Νέα Σκήτη Ἁγ. Ὄρους, 2015, p. 115, apud Dr. Monah Miron [Laurențiu Mihai] Pătru, Prosopografia și opera Sfântului Fotie, Patriarhul Constantinopolului. Canoanele Sinoadelor fotiene. Monahismul și schisma ignatiană, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2020, p. 129.
A se vedea întreaga carte: https://lavrentie-sovre.eu/Prosopografia-si-opera-sf-fotie-24-FINAL.pdf.
[3] Cf. Eastonʼs Bible Dictionary, 557, apud BW 10.
[4] Filocalia românească, vol. 2, trad. din gr., introd. și note de Preotul Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMO, București, 2008, p. 187.