Episcopul în viața Bisericii [17]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Episcopul în viața Bisericii
*
Carte dedicată
Preasfințitului Părinte
Galaction Stângă,
Episcopul meu hirotonitor,
la împlinirea a 70 de ani
de viață
(17 mai 1953-17 mai 2023
*
Teologia pastoralelor sale
Domnul Iisus Hristos nu a stricat pecețile mormântului, după cum n-a stricat nici pecețile fecioriei Născătoarei de Dumnezeu. Pentru că a înviat, așa după cum S-a și întrupat: dumnezeiește.
În inima noastră trebuie să plângem cu adevărat pentru păcatele noastre.
Nu poate fi credință fără pocăință sinceră și nici pocăință întreagă fără credință vie.
Să nu stingem niciodată candela milosteniei[1]!
Hristos Dumnezeu ne împărtășește la fiecare praznic bucuria vieții veșnice pe care El a adus-o în lume.
Omul este singura făptură care a fost creată după chipul lui Dumnezeu cu scopul de a ajunge la asemănarea cu El.
Prin nașterea Sa cea după trup, Hristos Domnul face posibilă înnoirea noastră, adică sfințirea omului.
Ontologic, omul este o ființă însetată de veșnicie, de nemurire[2].
Prin Învierea Sa cea de a treia zi, Domnul ne-a trecut pe noi de la moarte la viață și de pe pământ la cer.
Chemarea lui Dumnezeu nu ne silește, pentru că nu anulează libertatea noastră. Dar ea este de nerefuzat pentru noi.
Când omul a păcătuit prima oară, el a murit mai întâi duhovnicește și apoi trupește.
Băutura cea nouă la care ne cheamă Biserica este Dumnezeiasca Euharistie. Iar trupul Său euharistic e cel cu care Domnul a înviat din morți și prin care Se dăruie mereu întregii lumi.
Postul e o școală și un binecuvântat prilej de reflecție la condiția noastră de oameni păcătoși.
Lucrarea harului în ființa noastră e pe măsura credinței noastre.
A-L pierde pe Dumnezeu echivalează cu singurătatea, cu foamea, cu despărțirea, cu moartea.
În unire cu Hristos, noi primim iubirea Lui și suntem chemați să o împărtășim unii altora.
Numai în Hristos trăim adevărata iubire față de aproapele nostru.
Trebuie să păstrăm bucuria Învierii Domnului în viața noastră de zi cu zi[3].
Multmilostivul Dumnezeu nu Și-a întors fața Sa de la făptura Sa și nu a secat izvoarele dragostei Sale față de ea nici când păcatul neascultării a adus primilor oameni înstrăinarea de harul dumnezeiesc.
Pentru a risipi negura apăsătoare a păcatului în care rătăcea omenirea, Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine și a luat trup omenesc, făcându-Se întru toate asemenea nouă, afară de păcat.
Noi ne pierdem sau ne mântuim în cuprinsul clipei, în timpul vieții noastre pământești.
Trăim într-o lume care nu se mai bucură de lucrurile mărunte ale vieții de zi cu zi.
Prin nașterea Lui, noi am cunoscut întreaga Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pentru că Hristos ne-a vestit că Dumnezeu e Treime de persoane.
Iisus Hristos este Lumina lumii, adică Cel care ne face cunoscută voia lui Dumnezeu. În El și prin El noi aflăm adevăratul rost al vieții noastre: dobândirea mântuirii. Pentru că, cine Îl cunoaște pe El, acela cunoaște viața cea veșnică.
Când noi nu mai puteam merge spre El, a venit El la noi și ne-a iubit cu iubirea cea dintâi.
Dumnezeu rămâne fidel promisiunii Sale și iubirii Sale pentru întreaga lume.
Nașterea unui om este o făgăduință și o taină.
Nașterea Sa este o arvună a Sfintei Lui Învieri. Fecioria Maicii Domnului și Învierea Sa din mormânt, fără ca să strice pecețile mormântului, arată dumnezeirea lui Hristos și posibilitatea îndumnezeirii firii umane.
Dar, după cum, venind pe pământ, El n-a părăsit cerul, tot astfel, suindu-Se la cer, El n-a părăsit pământul. Acum, sus, în cer, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, El stă pe scaunul slavei Sale, iar aici, în chip nevăzut, este cu noi în toate zilele până la sfârșitul veacului. Prin Duhul Său cel Sfânt, El ne luminează cugetele noastre, iar sufletele și trupurile noastre ni le sfințește și ne călăuzește pașii noștri pe calea viețuirii cu Sine. Lumină din lumina Lui primim, cu sfințenie din sfințenia Lui ne împodobim și cu putere mereu înnoită din puterea Lui ne întărim.
Domnul are taina adevăratelor mângâieri în întristările noastre. El știe să aducă în inimile noastre adevăratele bucurii, care nu se vor lua de la noi.
A-L iubi pe El înseamnă a-I sluji Lui, iar a-I sluji Lui înseamnă a împlini toate câte El ne-a poruncit nouă[4].
Bucuria Sfintei Învieri a Domnului este bucuria biruinței vieții asupra morții, biruința luminii asupra întunericului.
Viața este darul cel mai de preț oferit omului de către Dumnezeu din nesfârșita Sa bunătate față de noi.
Adevăratul rost al vieții noastre este dobândirea Duhului Sfânt, a vieții celei nepieritoare.
Învierea Domnului este începutul vieții duhovnicești adevărate a omului.
Când Toma se îndoiește de învierea Lui, Hristos nu îl părăsește, nu îi închide ușa, ci îi mai acordă o săptămână, pentru că îl așteaptă cu dragoste.
Pentru mulți, mormântul gol al Domnului rămâne o taină. Însă, pentru cei care cred în El, mormântul Său este sem- nul biruinței Sale asupra morții și totodată ne arată că omul nu e sortit morții.
Biserica Ortodoxă e Biserica Învierii Domnului, deoarece Hristos Cel înviat este prezent, prin Duhul Sfânt, în Sfintele Taine ale Bisericii și li Se împărtășește lor, Același și întreg tuturor, spre viața cea veșnică.
Fiecare faptă de iubire este un început al învierii noastre[5].
Nașterea Mântuitorului ne îndeamnă la o atitudine doxologică, de preamărire a iubirii lui Dumnezeu.
Sfânta Biserică a statornicit, încă de la întemeierea ei, sărbătorile religioase ca modalități de rememorare spirituală, de reasumare și trăire a evenimentelor mântuitoare. Desigur, sărbătorile ortodoxe rămân autentice în măsura în care ele nu se contaminează de dimensiunea profanului și nu se transformă în festin prelungit, în momente golite de activitate spirituală. Sărbătorile autentice trebuie să fie culmi de trăire spirituală, ocazii de reînduhovnicire, de trăirea adevărată întru Hristos. Asumate în acest mod, ele devin nu numai momente duhovnicești accesibile prin reamintire, ci și linii de har, permanențe tainice ale Sfântului Duh, pietre de temelie care ne fac contemporani și părtași evenimentului sărbătorit. Astfel, înțelegem că sărbătorile Sfintei Biserici nu sunt doar zile libere de readucere în actualitate a unor realități trecute, ci respirația de har a fiecărui credincios în parte.
Biserica este Trupul divino-uman al lui Hristos extins în umanitate (Părintele Dumitru Stăniloae), care îi pregătește pe oameni pentru Împărăția lui Dumnezeu. Ea este un organism teandric în care Dumnezeu este prezent întreg în fiecare dintre credincioși.
Viața Bisericii este o neîncetată epifanie a Sfintei Treimi.
Biserica este și Învierea tainică a Domnului în cei credincioși, când El îi ridică din întuneric și din umbra morții, este Înălțarea lui Hristos în noi la cerurile cele de iubire ale lui Dumnezeu, dar și o Cincizecime continuă, prin care Duhul Sfânt umple de slava Sa cea necreată pe fiecare credincios în parte, deschizându-i perspectiva veșnică a unirii cu Dumnezeu.
Credința în Hristos Cel întrupat ne duce la comuniunea cu El, ne duce la comuniunea cu Însăși Lumina. Dobândirea acestei lumini dumnezeiești a lui Hristos e însăși starea noastră de sfințenie. De aceea, în Sfintele Icoane, Sfinții sunt înfățișați cu aureole de lumină în jurul capului lor, pentru că ei sunt plini de lumina lui Hristos și din ei radiază lumina Lui. Pentru că Sfinții nu sunt lumini prin ei înșiși, ci datorită lui Hristos, Care este în ei. Și pentru că El este în ei, de aceea și Sfinții sunt purtători ai luminii lui Hristos.
Credința noastră trebuie să devină lucrătoare prin iubire, adică să rodească fapte de iubire. Iar în fiecare faptă de iubire săvârșită față de semenii noștri, noi ne aflăm în comuniune cu Dumnezeu.
Viața adevărată a omului începe cu această credință care îi predă lui Hristos tot sufletul, toată inima, toată mintea și toată puterea noastră, iar Acesta le sfințește și le îndumnezeiește treptat. Cu cât credința este mai mare, cu atât darul lui Dumnezeu este mai bogat în cel credincios și înțelegem că viața noastră este cu adevărat viață numai în măsura în care este o viață întru Hristos.
Prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, Dumnezeu a chemat la masa dragostei Sale pe toți oamenii, ca să se ospăteze din belșug și în toată deplinătatea, ca fii și moștenitori ai Împărăției cerurilor.
Păcatul este cel care întunecă mintea omului și falsifică realitatea.
Sfânta Lui întrupare este temeiul ontologic al mântuirii noastre. Pentru că, prin ea, întreaga omenire se află pe calea către îndumnezeire. Iar Cel care lucrează, în mod eficient și dinamic, la mântuirea noastră, înduhovnicindu-ne pe noi mereu, este Însuși Hristos Dumnezeu. Iar prin binecuvântarea revărsată peste întreaga creație prin nașterea Sa, Hristos Cel întrupat ne cheamă la o stare nouă, la viața fără de păcat, la viața harică a Bisericii.
Primirea harului nu înseamnă că nu vom mai păcătui niciodată, ci că nu vom mai păcătui atâta vreme cât harul lui Hristos este lucrător în noi. Iar dacă păcătuim este un semn că harul ne-a părăsit, că l-am pierdut din cauza nevredniciei noastre. Căci întreaga noastră luptă este pentru a păstra harul lui Dumnezeu în noi, iar, când îl pierdem, trebuie să ne silim să îl redobândim.
Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu Se face om pentru Sine Însuși, nu Își asumă trupul pentru vreun motiv egoist, ci, dimpotrivă, El Se naște pentru întreaga lume, nașterea Lui oferind omului posibilitatea de a moșteni viața cea veșnică.
Darurile Magilor sunt aurul iubirii, smirna nădejdii și tămâia credinței celei adevărate.
Dacă nu s-ar fi născut Mântuitorul Hristos, noi am fi rămas în întunericul păcatului. Cerul ar fi rămas pe mai departe încuiat, nimeni nu s-ar fi mântuit, pentru că harul Duhului Sfânt nu s-ar fi dat oamenilor. Însă mila lui Dumnezeu n-a răbdat ca „făptura Sa să fie înghițită de pieire”, ci ne-a trimis pe Fiul Său Cel iubit, Care, unind cerul cu pământul, a adus în lume adierea veșniciei și mireasma zilei celei de taină. Pentru că El ne-a dat tuturor puterea de a deveni fiii Împărăției Sale.
El ne-a iubit pe noi și S-a făcut om, pentru ca să ne cheme pe noi la o viață nouă, la o viață în care dragostea pentru aproapele să fie regula de aur a traiului nostru și evidența creșterii noastre duhovnicești.
Toate situațiile grele prin care omenirea a trecut nu au fost altceva decât crize de iubire. Din lipsă de iubire pornește războiul și din aceeași lipsă de iubire cel bogat vrea mereu tot mai mult. Din lipsă de iubire, bogatul căruia i-a rodit țarina își construiește hambare tot mai mari în loc să dăruie din prea plinul său și altora[6].
Prin sfânta Lui naștere, Hristos ne dăruie lumina de a-L cunoaște pe Dumnezeu ca Tată iubitor al nostru, al tuturor oamenilor, de a înțelege voia și poruncile Sale. Ne dăruie puterea de a cunoaște, prin credință, că în Fiul Său stă mântuirea noastră și că așa cum El S-a făcut asemenea nouă și noi trebuie să ne străduim cu toată ființa noastră să devenim asemenea Lui, să ne schimbăm viața noastră din temelii pentru a moșteni viața cea veșnică.
Mărturia Păstorilor arată vocația misiunii întregii Biserici, cler și credincioși, aceea de a „propovădui Evanghelia la toată făptura” [Marcu 16, 15].
Credința reprezintă aripile sufletului nostru și este cea dintâi condiție a mântuirii din partea omului.
El a acoperit atotputernicia și nemurirea Sa pentru a ne arăta puterea dumnezeirii Sale în slăbiciunea firii Sale omenești și în suportarea morții.
„Taina cea din veac ascunsă” a nașterii Fiului lui Dumnezeu s-a descoperit atunci, în Betleemul Iudeii, pe vremea regelui Irod, dar ea continuă să se descopere mereu, an de an, ca și atunci, în Betleemul sufletelor noastre. De aceea, noi trăim această taină sub semnul prezentului, o trăim ca pe o realitate permanentă.
Omul pleacă de la Viață și refuză comuniunea cu Cel ce i-a dat viață, devenind stricăcios prin păcat și muritor. Pentru a birui moartea și stricăciunea intrate în trupul omului prin păcat era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să Se îmbrace în acest trup și să le biruie pe acestea ființial, din interiorul persoanei Sale divino-umane.
Crăciunul este pentru fiecare dintre noi legat de multe amintiri, de multe emoții încărcate de gustul copilăriei, de o ambianță caldă însoțită de sentimente plăcute, în care fiecare se simte mai disponibil pentru aproapele său și mai bun.
Mântuitorul Hristos ne iubește pe noi, pe toți. Cât S-a aflat pe pământ, El n-a căutat nimic pentru Sine, dar a dăruit vedere orbilor și picioare ologilor, a săturat mulțimile înfometate în pustie, a chemat la viață pe cei cuprinși de moarte, încununându-Și viața cu jertfa cea de bunăvoie de pe Golgota pentru a mântui neamul omenesc.
Hristos Domnul blestemă smochinul cel neroditor, pentru a arăta că nerodirea e semnul despărțirii de Dumnezeu, e moarte veșnică.
Regula de aur a unei vieți trăite în duh creștinesc este să te dărui pentru binele semenilor tăi, urmând pilda Mântuitorului Hristos[7].
Când omul credincios reactualizează interior praznicul Bisericii, el devine contemporan cu acesta.
În lumina Sfintei Învieri a Domnului, orice clipă a vieții noastre poate deveni o clipă a mântuirii, asemenea clipei de mărturisire a Tâlharului pocăit de pe Cruce.
Viața noastră trebuie să devină un Paști, adică o trecere de la moarte la viață, prin credință, fapte bune și cu împreuna lucrare a harului lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne iubește și ne vrea fericiți și de aceea rabdă îndelung, așteptând răspunsul nostru de iubire față de El.
Pocăința este primul pas spre învierea noastră interioară.
Iertarea și iubirea sunt virtuțile noastre fundamentale și condițiile esențiale ale mântuirii noastre.
Creația este icoana iubirii veșnice a lui Dumnezeu, iar omul e coroana acestei creații a Sa.
Crucea este iubire[8].
Omul este alcătuit din trup pământesc și din suflet dăruit din suflarea de viață a lui Dumnezeu. Astfel, omul este orientat în sus, spre cer, fiind înzestrat de Dumnezeu cu dorul de El.
El ne caută pe noi mai întâi, nu noi pe El.
Omul trebuie să se deschidă în mod liber lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să lucreze în el.
Nașterea Domnului e singura sărbătoare care vine din cer.
Iubirea îi cere și îl ajută pe om ca să se depășească pe sine însuși.
Nașterea Domnului ca Prunc într-o familie ne cheamă astăzi să acordăm o grijă deosebită familiei, mai ales în vremurile pe care le trăim acum.
Criza familiei din zilele noastre, prin pierderea sfințeniei Căsătoriei și prin pierderea legăturii dintre Căsătorie și nașterea de prunci, face ca familia să devină o formă de conviețuire „liberă”, bazată pe individualism și realizare de sine separată a soților, lipsită de orice comuniune a amândurora „într-un trup”, după cum a binecuvântat Dumnezeu prima familie în Rai. Avem astăzi tot mai multe familii destrămate și tot mai mulți copii părăsiți. Știm însă că avem și multe familii adevărate, cu părinți iubitori și cu copii cuminți și, tocmai de aceea, vă îndemnăm să fiți veghetori la educația și la buna creștere a copiilor dumneavoastră! Oferiți copiilor mai puțin televizor și mai multă lectură din cărți frumoase și, pe cât se poate, pagini alese din Sfânta Scriptură! Oferiți-le mai mult timp din timpul dumneavoastră, vorbiți cu ei, sfătuiți-i, învățați-i să rostească cu bucurie numele lui Dumnezeu și să-și iubească Biserica, Patria și Neamul[9]!
Unicitatea arhieriei lui Hristos vine din consistența Jertfei Sale. Pentru că El nu aduce jertfă ceva străin de Sine, ci pe Sine Însuși Se dă pentru viața lumii.
Datorită Învierii Domnului, noi trăim un timp al pregustării Împărăției lui Dumnezeu.
Pentru a învia duhovnicește, trebuie să murim. Să murim față de egoismul nostru, să murim față de temerile noastre, să murim față de tot ceea ce face ca lumea aceasta să fie atât de rece, atât de săracă, atât de crudă.
Viața cea veșnică este unirea noastră cu Hristos, pe când moartea cea veșnică este refuzul conștient de a-L iubi pe Hristos Dumnezeu, deși El a murit și a înviat pentru noi toți, pentru mântuirea tuturor.
Fără virtuțile Sfinților Mucenici, Creștinismul nostru e lipsit de consistență lăuntrică, e mai mult o etichetă decât o realitate[10].
Pentru a ne întâlni cu El cu adevărat și pentru a-L putea primi în inimile noastre, trebuie să ne întâlnim mai întâi cu noi înșine și cu aproapele nostru.
Porunca iubirii față de Dumnezeu și față de oameni ne arată că omenirea întreagă este o mare familie.
Iubirea înseamnă dăruire, ieșire întru întâmpinarea semenilor noștri, cu bunăvoință și jertfire pentru celălalt. Ea este legătura care îi unește pe toți membrii Bisericii, este liantul prin care ei alcătuiesc un singur trup al Său.
Orice om are nevoie de comuniunea și sprijinul celorlalți oameni.
Nimeni nu se poate mântui de unul singur, ci numai în comuniune cu ceilalți oameni.
Fiul lui Dumnezeu „S-a golit pe Sine Însuși” de slava Sa cea dumnezeiască spre a Se împărtăși de lutul nostru, iar noi la rândul nostru avem chemarea să urmăm pildei Sale spre a ne împărtăși de slava Lui. Acest lucru ne cheamă la o conformitate, la o urmare a lucrărilor harului lui Hristos, la faptele credinței, spre a ajunge la asemănarea cu El.
Nașterea Domnului este sărbătoarea familiei, a părinților și a copiilor[11].
Învierea Mântuitorului Hristos este vocația umanității, iar starea de îndumnezeire a firii umane înfăptuită prin ea devine sensul istoriei, care presupune nădejdea omului în înviere.
În Rai, Adam nu știa ce este moartea, nici păcatul, nici teama, căci fiind nedespărțit de Dumnezeu nu avea cum să cunoască moartea și, în desăvârșită ascultare trăind, el nu știa păcatul. După căderea în păcat însă, glasul lui Dumnezeu îl înspăimântă. Păcatul adusese cu el rușinea și teama. De atunci și până la Sfânta Înviere, toți urmașii lui Adam au rămas supuși sentinței divine „Pământ ești și în pământ te vei întoarce!”, păcătuind cu rușine și murind cu teamă.
Creștinismul nu este o învățătură a morții, ci a vieții. Sfinții Apostoli nu au fost trimiși la propovăduire să vestească învierea morților, ci „pocăința spre iertarea păcatelor”, adică viața cea nouă.
Biserica este intrarea în viața înviată a lui Hristos, este creșterea omului în iubire jertfelnică și așteptarea „zilei celei neînserate” a Împărăției lui Dumnezeu[12].
Hristos este pilda de slujire a oamenilor.
Timpul pentru noi, creștinii, nu mai e drumul spre moar- te, ci drumul spre viață. Căci, prin credință, fiecare ceas al vieții noastre poate deveni o clipă a pocăinței, o clipă a izbăvirii.
Întruparea lui Hristos înseamnă certitudinea îndumnezeirii omului[13].
Învierea Domnului e o bucurie trecută prin suferință.
După cum lemnul uscat al Sfintei Cruci poartă în sine roadele Învierii Sale, tot astfel și Preacuratul Trup al Domnu- lui coborât de pe ea, deși este mort, poartă în sine sămânța Învierii Sale, a vieții și a nemuririi. El este comoara de neprețuit și izvorul plin de bunătăți al vieții noastre. Căci Domnul poartă în Sine cele două firi, cea omenească și cea dumnezeiască, pe cea prin care a murit și pe cea prin care va învia, pentru ca noi toți să murim păcatului și să înviem la viața cea împreună cu El[14].
Orice sărbătoare are un conținut istoric bine conturat în timp, dar și un conținut duhovnicesc care pătrunde adânc în sufletele noastre.
Pacea și bună-voirea între oameni sunt moștenirea și porunca pe care Domnul Iisus Hristos le-a lăsat Bisericii Sale.
Dumnezeu nu discriminează pe nimeni, pentru că El voiește să se mântuie toți oamenii[15].
Sfintele Taine sunt „porțile cele veșnice” [Ps. 23, 9] ale iubirii lui Dumnezeu așezate înaintea noastră, a celor credincioși Lui.
Dumnezeu voiește ca noi să fim fericiți și aici, cât și în viața cea veșnică. Dar fericirea noastră depinde în mare mă- sură de noi, adică de ceea ce facem noi pentru a dobândi această fericire.
Prin Învierea Domnului, pământul nu mai este un mâncător de trupuri, ci un pântece roditor și locașul învierii morților.
Sfântul Ioan Hrisostom a fost adevărata trâmbiță a Duhului Sfânt[16].
Domnul Se naște în staul și nu Se murdărește prin acesta, ci sfințește staulul și îl transformă în Biserică a lui Dumnezeu.
Pruncul Hristos dorește să locuiască în sufletele luminate de lumina credinței în El și încălzite de lucrarea faptelor celor bune[17].
Oamenii au vrut să Îl facă pe Dumnezeu muritor, dar El, prin Sfânta Sa Înviere, ne-a făcut pe noi nemuritori[18].
Bucuria Nașterii Domnului este o bucurie doxologică de proporții cosmice.
În Dumnezeiasca Întrupare a Domnului, Dumnezeu Se descoperă pe Sine omului, iar omul Îl descoperă pe Dumnezeu.
Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este chemarea permanentă și nepărtinitoare a oamenilor la mântuire[19].
Odată cu Învierea Domnului, Cimitirul nu mai este mâncător de trupuri, ci cămara în care trupul își așteaptă învierea și împărtășirea lui de slava lui Dumnezeu[20].
Fără Dumnezeu, omul e în derivă, e un călător fără țintă.
Unirea cu Domnul înseamnă încrederea neclintită, că dacă vom viețui cu El până la sfârșitul zilelor vieții noastre, Domnul ne va face părtași Împărăției Sale celei veșnice.
Hristos Domnul este Darul cel mai de preț care ni s-a făcut nouă[21].
Răspunsul la salutul pascal, Adevărat a înviat!, nu e o simplă formă de răspuns, ci un crez și o mărturisire de credință personală și responsabilă a Învierii Domnului.
Sfântul Apostol Toma nu numai Îl recunoaște pe Hristos Cel înviat, ci totodată mărturisește că El este Dumnezeu și om. Iar după mărturisirea Sfântului Toma, Domnul le descoperă Ucenicilor Săi cea de a 10-a fericire: Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!
Credința în Învierea Domnului este un izvor de fericire în sufletele noastre.
Timpul Bisericii e timpul învierii noastre dimpreună cu El. Căci Învierea Domnului, în Biserica Sa, este un astăzi permanent[22].
S-a întrupat Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, în calitatea Sa de Chip al Tatălui, pentru ca să îl rezidească pe omul cel căzut.
Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este începutul mântuirii noastre, al înfierii noastre duhovnicești, este temelia vieții noastre creștine[23].
Paști înseamnă trecere, trecerea noastră de la starea de păcat la starea de comuniune cu Dumnezeu. Pentru că Învierea lui Hristos este trecerea noastră desăvârșită „de la moarte la viață și de pe pământ la cer”[24].
Învierea Domnului a început cu pogorârea Sa în Iad[25].
Evangheliștii consemnează numai ceea ce s-a petrecut după ce Domnul a ieșit din mormânt, cu trupul Său preamărit, dar niciunul nu descrie Învierea Sa, deoarece niciun muritor nu a fost martor la această minune[26]. Biruința lui Hristos asupra morții este un triumf total al iubirii[27].
După învierea Sa din morți, Domnul nu silit de nevoie mănâncă împreună cu Ucenicii Săi, ci pentru ca să nu li se pară că văd un duh[28].
Prin Hristos, moartea s-a făcut chemare a vieții[29].
Lumânarea aprinsă de la Învierea Domnului ne amintește de lumânarea Botezului nostru[30].
Creștinii nu mai sunt robi, ci liberi, căci au dobândit libertatea prin înfierea lor de către Iisus Hristos. Bucuria Învierii o simte cel dezlegat de suferință, cel eliberat de închisoare, cel străin, care este primit în familie, cel înfometat care este hrănit. Cel mai frumos imn de iubire din lume este acela din noaptea Învierii: „Să numim frați chiar și pe cei ce ne urăsc pe noi. Să iertăm toate pentru Înviere”[31].
Darurile Magilor aduse Domnului închipuie faptele noastre cele bune, pe care noi trebuie să I le dăruim lui Dumnezeu. Pentru că El așteaptă de la noi acele fapte care ne ex-primă pe noi în mod profund[32].
Întruparea Domnului ne arată că Dumnezeu Însuși a îngăduit Sfintele Icoane. Căci, născându-L pe Fiul Său, ni L-a descoperit pe Fiul ca pe Icoana Sa ființială, dar l-a făcut și pe om după Chipul Său, după Icoana Sa. De unde rezultă că Însuși Dumnezeu e primul făcător al Sfintelor Icoane[33].
[1] Pastorala la Învierea Domnului din anul 2023, cf. https://archive.org/details/pastorala-la-invierea-domnului-2023.
[2] Pastorala la Nașterea Domnului din anul 2022, cf. https://archive.org/details/pastorala-la-nasterea-domnului-2022.
[3] Pastorala la Învierea Domnului din anul 2022, cf. https://archive.org/details/pastorala-pascala-2022.
[4] Pastorala la Nașterea Domnului din anul 2021, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2021/12/24/pastorala-la-nasterea-domnului-a-preasfintitului-parinte-galaction-stanga-2021/.
[5] Pastorala la Învierea Domnului din anul 2021, cf. https://archive.org/details/pastorala-ps-galaction-2021.
[6] Pastorala la Nașterea Domnului din anul 2020, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2020/12/26/pastorala-la-nasterea-domnului-a-ps-galaction-stanga-2020/.
[7] Pastorala la Nașterea Domnului din anul 2019, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/12/23/pastorala-la-nasterea-domnului-a-ps-galaction-stanga-2019/.
[8] Pastorala la Învierea Domnului din anul 2019, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/04/26/pastorala-pascala-a-ps-galaction-stanga-2019/.
[9] Pastorala la Nașterea Domnului din anul 2018, cf. https://archive.org/details/Pastorala2018.
[10] Pastorala la Învierea Domnului din anul 2018, cf. https://archive.org/details/Pastoralapascala2018.
[11] Pastorala la Nașterea Domnului din anul 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/24/pastorala-la-nasterea-domnului-a-ps-galaction-stanga-2017/.
[12] Pastorala la Învierea Domnului din anul 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/15/pastorala-pascala-a-ps-galaction-stanga-2017/.
[13] Pastorala la Nașterea Domnului din anul 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/27/pastorala-la-nasterea-domnului-a-ps-galaction-stanga-2016/.
[14] Pastorala la Învierea Domnului din anul 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/24/pastorala-pascala-a-ps-galaction-stanga-2016/.
[15] Pastorala la Nașterea Domnului din anul 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/12/27/pastorala-la-nasterea-domnului-a-ps-galaction-stanga-2015/.
[16] Pastorala la Învierea Domnului din anul 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/04/12/pastorala-pascala-a-ps-galaction-stanga-2015/.
[17] Pastorala la Nașterea Domnului din anul 2014, cf. https://archive.org/details/NastereaDomnului2014.
[18] Pastorala la Învierea Domnului din anul 2014, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/04/20/pastorala-pascala-a-ps-galaction-stanga-2014/.
[19] Pastorala la Nașterea Domnului din anul 2013, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2013/12/25/pastorala-la-nasterea-domnului-a-ps-galaction-stanga-2013/.
[20] Pastorala la Învierea Domnului din anul 2013, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2013/05/05/pastorala-pascala-a-ps-galaction-stanga-2013/.
[21] Pastorala la Nașterea Domnului din anul 2012, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2012/12/27/scrisoarea-pastorala-a-ps-galaction-stanga-la-nasterea-domnului-2012/.
[22] Pastorala la Învierea Domnului din anul 2012, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2012/04/16/pastorala-pascala-a-ps-galaction-stanga-2012/.
[23] Pastorala la Nașterea Domnului din anul 2010, cf. https://ro.scribd.com/doc/45913490/PS-Galaction-Stanga-Pastorala-La-Nasterea-Domnului-2010.
[24] Cf. † Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Pastorala la Învierea Domnului 2009, în rev. Biserica Ortodoxă, anul XI, nr. 1, ianuarie-iunie 2009, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2009, p. 6.
[25] Idem, p. 10.
[26] Cf. † Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Pastorala la Învierea Domnului 2008, în rev. Biserica Ortodoxă, anul X, nr. 1, ianuarie-iunie 2008, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2008, p. 8.
[27] Idem, p. 10.
[28] Cf. † Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Pastorala la Învierea Domnului 2007, în rev. Biserica Ortodoxă, anul IX, nr. 1, ianuarie-iunie 2007, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2007, p. 7.
[29] Cf. † Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Pastorala la Învierea Domnului 2006, în rev. Biserica Ortodoxă, anul VII, nr. 1, ianuarie-iunie 2005, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2005, p. 6.
[30] Idem, p. 10.
[31] Ibidem.
[32] Cf. † Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Pastorala la Nașterea Domnului 2006, în rev. Biserica Ortodoxă, anul VII, nr. 1, iulie-decembrie 2006, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2007, p. 11.
[33] Cf. † Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Pastorala la Nașterea Domnului 2001, în rev. Biserica Ortodoxă, anul III, nr. 2, iulie-decembrie 2001, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2002, p. 6.