Predică la Duminica a 6-a după Învierea Domnului [2023]
Hristos a înviat!
Iubiții mei[1],
mulți confundă vederea cu înțelegerea, dar una e să vezi un om și altceva e să îl înțelegi. Pentru că a înțelege un om înseamnă a-l vedea interior, a-l vedea duhovnicește, a-l vedea în lăuntrul său și nu doar semnalmentele lui exterioare. Și mare noastră problemă în familie și în societate e tocmai aceasta: că stăm împreună cu alți oameni, că stăm ani de zile împreună cu alți oameni și nu suntem văzuți, adică înțeleși în adâncul nostru. Că, în ciuda atâtor ani de vorbiri și de vederi reciproce, nu știm mai nimic unii despre alții. Pentru că, dacă am spori tot mai mult în vederea celorlalți, în vederea lor interioară, dacă am spori în înțelegerea lor, asta s-ar vedea din cum ne-am schimba continuu față de ei. Dar cum suntem orbi față de noi, așa suntem orbi și față de ceilalți. Îi vedem, trecem pe lângă ei, și nu înțelegem nimic din oamenii pe care îi vedem, pentru că sufletul nostru e orb, nu vede…
Însă sufletul nostru e vederea reală a celorlalți! Cel care nu vede cu sufletul, nu vede datorită împătimirii sale. S-a umplut de întunericul patimilor și de aceea nu mai vede. Pentru că omul duhovnicesc, omul care se curățește interior în mod continuu, vede cu sufletul mai bine decât cu ochii fizici, pe care noi îi lăudăm ca pe cea mai mare comoară a noastră. Și sufletul vede dumnezeiește, dacă e plin de slava lui Dumnezeu. Pentru că așa l-a zidit Dumnezeu pe om: l-a zidit curat și plin de slava Lui cea veșnică. Iar toată teologia pascală a Bisericii e tocmai despre vederea duhovnicească, despre vederea cu sufletul, pentru că cel plin de slava lui Dumnezeu vede cu adevărat.
Când Sfântul Constantinus cel Mare a fost chemat în mod dumnezeiește de către Domnul, el a văzut în mod extatic Crucea Domnului, în amiaza mare, apoi, în vedenia nopții, L-a văzut pe Domnul, Care l-a învățat să poarte Crucea Lui în războaiele sale[2]. Și pentru că a fost chemat în mod dumnezeiește, în mod extatic de către Domnul, și troparul său spune: „Τοῦ Σταυροῦ Σου τὸν τύπον ἐν οὐρανῷ θεασάμενος [Chipul Crucii Tale în cer l-a văzut] καὶ ὡς ὁ Παῦλος τὴν κλῆσιν οὐκ ἐξ ἀνθρώπων δεξάμενος [și ca Pavlos chemarea nu de la oameni a luat-o]”[3]. Și a văzut în cer tiposul/ chipul Crucii, pentru că l-a văzut în vedenie dumnezeiască. De aceea, el, Constantinus[4], Împăratul creștinilor, a fost chemat ca Sfântul Apostol Pavlos de către Domnul, adică prin vedenie dumnezeiască.
Pentru că atunci când primești credința de la oameni, din propovăduirea lor, ești chemat de Dumnezeu la Sine prin oamenii Săi, prin cei care Îl propovăduiesc pe El. Dar atunci când ești chemat prin vedenie și luminare dumnezeiască de către El, atunci ești chemat direct de către El, pentru că El te umple de slava Lui în mod dumnezeiește. Și de această mare chemare dumnezeiască, cum vă mărturiseam și altădată, m-am învrednicit și eu, nevrednicul, atunci când am crezut. Pentru că, prin luminarea lui Dumnezeu, am înțeles că El este Cel care îi face neînfricați în fața morții pe oameni la Revoluția Română din 1989[5], și astfel am crezut în El, în Cel care îi umple de entuziasm dumnezeiesc pe oameni.
Și numai când Dumnezeu mi S-a revelat ca Izvorul cel veșnic viu al entuziasmului dumnezeiesc, eu m-am umplut de credința în El, pentru că am primit certitudinea că El este mereu cu noi. La fel și Sfântul Pavlos pe drumul Damascosului, cât și Sfântul Constantinus pe câmpul de luptă, au primit credința în El, pentru că El li S-a revelat ca Cel veșnic viu în viața lor. Și când Dumnezeu ni Se revelează în viața noastră, atunci El ne răspunde la toate întrebările noastre fundamentale. Pentru că atunci aflăm că El există cu certitudine și că El ne iubește și că El dorește să trăiască veșnic împreună cu noi. Și dacă El există cu adevărat, atunci El ne-a făcut, El ne călăuzește mereu, El ne dorește tot binele și El știe tot ceea ce ne trebuie nouă, pentru că împlinirea este numai cu El.
De aceea, vederile extatice sunt fundamentul real al teologiei Bisericii. Pentru că revelările lui Dumnezeu în viața noastră sunt cele prin care aflăm cine e Dumnezeu și ce face El în viața noastră și a întregii lumi. Și aflând cine e El, aflăm că El are toate adevărurile, are toate răspunsurile vieții noastre, pentru că e Însuși Adevărul și Viața. Și din viața cu El înțelegem cum e El și câte minuni nenumărate săvârșește în mod continuu. Astfel înțelegem întru câtva de ce Sfinții Lui, cei care L-au cunoscut pe El cu adevărat, nu pot fi dezlipiți de El de nimeni și de nimic: pentru că ei au fost și sunt convinși de către El în mod direct, în mod real, prin vederile, luminările, simțirile și minunile dumnezeiești pe care El le lucrează în viața lor. Așa cum noi nu putem fi convinși de către cineva de contrariul lucrurilor, când știm că am văzut, am trăit, avem o relație reală cu cineva, nici ei nu pot fi convinși de contrariu. Pentru că ei sunt cu Dumnezeu în mod real și nu imaginar. Și ei sunt cu Dumnezeu mereu, în fiecare clipă, pentru că El locuiește în ei prin slava Lui cea veșnică.
Orbul din naștere [In. 9, 1-38] a avut parte de o rezidire a ochiului său. Însuși Domnul a făcut aceasta, scuipând în praf și făcând tină, făcând unguent vindecător pentru el [In. 9, 6]. Ca o prefigurare a ceea ce va fi învierea tuturor celor adormiți. Pentru că atunci, la învierea de obște, nu vom fi înviați de către Domnul cu mădulare lipsă, ci cu trupuri întregi și transfigurate. Slava Lui cea veșnică va transfigura toate trupurile oamenilor. Însă, El nu va schimba identitatea noastră interioară, conținutul sufletului nostru, ci, în aceste trupuri transfigurate, proprii pentru a trăi în veșnicie, noi vom fi, în adâncul nostru, lumini dumnezeiești sau întunericuri vii, după cum am fost în viața noastră.
Adică, dacă aici n-am avut o mână sau un picior, un rinichi sau un plămân, dacă am avut boli ereditare sau am murit călcați de tren sau striviți la cutremur, când Domnul ne va învia, ne va învia cu trupuri întregi și înveșnicite de către El. Dar noi, în sufletul nostru, vom fi cei care am ales să fim. Vom fi cei care am păcătuit din destul, dar ne-am și pocăit din destul și prin asta ne-am îndreptat în viața cu Dumnezeu sau n-am avut niciun chef de Dumnezeu și de Biserica Lui și am murit în întunericul nostru. Și când vom fi înviați de către El, „cei care au făcut cele bune, [vor învia] întru învierea vieții [εἰς ἀνάστασιν ζωῆς], iar cei care au făcut cele rele, întru învierea judecății [εἰς ἀνάστασιν κρίσεως]” [In. 5, 29, BYZ]. Pentru că în sufletele și în trupurile lor transfigurate și pline de slava lui Dumnezeu, Sfinții se vor bucura dumnezeiește, pe când cei păcătoși, care nu s-au pocăit și nu s-au îndreptat în viața lor de aici, se vor chinui veșnic în sufletele și în trupurile lor cele transfigurate.
Și când vă tot vorbesc despre slava cea veșnică a lui Dumnezeu, de care trebuie să ne umplem încă de acum, vă vorbesc tocmai din acest motiv: pentru că ea este conținutul veșnic al vieții noastre. Toate faptele și vorbele noastre bune trebuie să ne umple de slava Lui, pentru că întru ea vom trăi veșnic. Slava Lui este lumina Împărăției Sale, iar cei din Iad tocmai pe ea nu o au în ei înșiși, pentru că n-au vrut-o niciodată. Lipsa luminii Sale este întunericul, așa după cum lipsa soarelui e întunericul. Și întunericul cel viu, cel care locuiește în noi, e sufletul nostru orbit și înnegurat continuu de păcatele noastre.
Numai că sufletul nostru e creat de Dumnezeu în noi, la zămislirea noastră în pântecele mamei, pentru ca să fie soarele nostru rațional. Sufletul nostru ne este dat de Dumnezeu pentru ca să îl umplem cu lumina și cunoașterea Lui și cu toată frumusețea Sa cea veșnică, dimpreună cu trupul nostru. El ne e dat pentru a fi dumnezeiești și raționali și nu pentru a fi animalici și pământești. De aceea, când nu dorim să fim ceea ce trebuie să fim, adică oameni dumnezeiești, ne arătăm ca oameni netrebnici, ca oameni de nimic, pentru că ne călcăm în picioare demnitatea și măreția noastră.
Fiindcă Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca să ne îndumnezeiască pe noi. Prețul îndumnezeirii noastre e totala Lui coborâre la noi și pentru noi. De aceea, când nu dorim demnitatea și măreția noastră, de fii duhovnicești ai lui Dumnezeu și de copărtași veșnici la viața cu Dumnezeu, noi ne ratăm pentru veșnicie, pentru că ne ratăm ontologic. Pentru că noi, în întregimea persoanei noastre, suntem destinați îndumnezeirii. Sufletul, cât și trupul nostru, se îndumnezeiesc continuu și aici și veșnic prin slava lui Dumnezeu, în relație continuă cu El. Iar dacă nu dorim să ne împlinim dumnezeiești, atunci ne ratăm veșnic. Fiindcă, opusul îndumnezeirii personale este satanizarea continuă. Este dezumanizarea abisală și veșnică. Pentru că omul care se îndumnezeiește în relația cu Dumnezeu se personalizează continuu, devine tot mai om, pe când cel care se îndepărtează și acum și veșnic de Dumnezeu, acela se dezumanizează tot mai mult, devine tot mai neom.
Iar, în Sinaxarul Bisericii, noi îi avem pe oamenii prin excelență ai umanității. Pe oamenii reali, pe oamenii lui Dumnezeu, pe moștenitorii Împărăției Sale. Pe când în cărțile de istorie îi avem pe păcătoșii de tot felul ai umanității, mulți dintre ei fiind călăii Sfinților lui Dumnezeu. Pentru că i-au prigonit, i-au chinuit, i-au omorât în chip și fel pe Sfinții lui Dumnezeu, pentru ca „să se termine” cu ei. Și mulți își doresc asta, pentru că nu vor să îi mai vadă pe pământ, printre ei. Însă Sfinții vor învia în mod preafrumos, ca sori mai presus de soare. Vor învia plini de lumina Lui, pentru că sunt plini încă de acum de ea. Dar ca să vezi lumina din ei trebuie să ai ochi, ochii sufletului văzători de Dumnezeu și de oameni. Iar dacă am avea ochii sufletului curățiți de patimi, atunci n-am mai avea probleme în familie și nici la locul de muncă și nici în lume când ieșim.
Căci copiii noștri nu sunt dependenți de telefon și de computer degeaba, ci pentru că nu-i iubim și nu avem relații reale cu ei și nu suntem enciclopedii vii pentru ei. Când părinții lor sunt serbezi, sunt plictisitori la culme, copiii încearcă să se amuze și să se distreze pe unde pot. Când părinții lor nu știu de niciunele și nici nu vor să învețe și nici nu comunică cu ei și nici nu îi consideră vrednici de interesul lor, copiii își caută afecțiunea și plăcerea în online, în televizor, în jocurile video, pentru că acolo găsesc acțiune, dinamism, noutate, mergerea în pas cu lumea lor.
Dacă părinții muncesc, bunica sau bona îi înlocuiește pe părinți cu totul, pentru că ele creează conținutul vieții lor zi de zi. Dacă pleci de lângă ei, copiii vor fi alții. Ei nu sunt niște căni pentru ceai, pe care să le găsești tot acolo când te întorci de la muncă, ci niște ființe extrem de receptive, într-o continuă schimbare interioară. Pe fiecare zi învață și pe fiecare zi viața lor se poate transforma într-un dezastru. Dacă părinții nu sunt prietenii lor cei mai buni și cei care îi ajută în toate, alții îi vor învăța să trăiască sau să moară.
Marea problemă, singura noastră problemă reală, este iubirea. Pentru că ea e porunca nouă a Domnului, cea în care ne cere să ne iubim unii pe alții dumnezeiește, adică așa cum ne iubește El pe noi [In. 13, 34, BYZ]. Toată discuția despre adicții, despre dependențe cade, dacă suntem iubiți și dacă iubim cu adevărat. Pentru că dependențele de filme, de violență, de droguri, de băutură, de bani, de faimă, de curiozitate se ofilesc atunci când avem relații reale cu oamenii, care ne împlinesc în mod real și care țin loc de lumea toată. E normal să vezi un film, să citești o carte, să joci un joc, să ai nevoia reală de a cunoaște alți oameni, locuri, lucruri, dar e anormal să te izolezi într-o patimă și să nu mai ai nevoie de nimeni. Pentru că patima e, de fapt, absența relațiilor reale cu oamenii. Ai patima băuturii, a fumatului, a curviei, a înavuțirii, nu pentru că ai nevoie de excitante sau de multe lucruri în viața ta, ci pentru că nu ai iubiri reale în viața ta. Nu ai convorbiri reale în viața ta. Căci dacă ai avea, te-ar interesa să îl înțelegi pe celălalt și să crești întru înțelegere alături de el și nu te-ai însingura pătimaș.
De aceea, venirea noastră la Biserică în mod continuu e pentru ca să trăim social și comunional în mod neîntrerupt. Te vezi neîncetat cu oamenii, dar și trăiești dimpreună cu ei viața ta cu Dumnezeu. Dacă te închizi în casa sau în apartamentul tău duminica și în sărbători și nu mai ieși de acolo, nu mai știi cum e lumea, dar nici nu te mai bucuri dimpreună cu oamenii de Dumnezeul mântuirii noastre. Și nu te bucuri de ei, pentru că nu vrei să ai relații reale cu oamenii. Dar noi, aici, în Biserică, creștem în înțelegerea noastră reciprocă, dar și în înțelegerea lui Dumnezeu. Pentru că toată slujirea, viața și teologia Bisericii ne sunt de obște, iar noi, prin ele, creștem ca oameni credincioși, dar și ca oameni sociali. Fiindcă ce învățăm și trăim aici ne schimbă pentru totdeauna. Și mesajul Bisericii noi îl ducem tuturor, pentru că trăim și gândim și iubim și acționăm ca oameni credincioși, ca slujitorii lui Dumnezeu.
Sfântul Constantinus a fost Apostol și Împărat al lumii. Cel în[tre] Împărați Apostol [ὁ ἐν Βασιλεῦσιν Ἀπόστολός][6]. Și a fost Apostol al Lui, pentru că El l-a chemat și El l-a trimis să fie propovăduitorul Său în lume.
Însă, fiecare dintre noi suntem trimișii Lui, suntem apostolii Lui în lume, pentru că suntem fiii Săi duhovnicești. Și cine se uită la noi, se uită la El, așa cum te uiți la copii, pentru ca să îi vezi în ei pe părinții lor. Și, în unii, îi vezi pe părinți ca într-un tablou: și sub aspect fizic, dar și mental. Pentru că sunt aproape o copie a lor. Dar cel mai minunat e când Îl vezi în om, ca într-o Icoană a Lui, pe Dumnezeu Însuși. Pentru că atunci vezi măreția omului, înălțimea lui duhovnicească, împlinirea lui reală, când el e o Icoană a lui Dumnezeu.
Și noi, cu toții, suntem chemați la această mare împlinire interioară: la comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Suntem chemați la bucuria cea veșnică, cea cu totul împlinitoare a Împărăției Sale.
Multă împlinire și pace în tot ceea ce faceți! Dumnezeu să ne lumineze mereu pentru ca să facem voia Lui cea mântuitoare! Amin!
[1] Începută la 7. 50, în zi de luni, pe 15 mai 2023. Cer înnorat, 11 grade, vânt de 8 km/ h.
[2] Cf. Predică la Sfinții Împărați Constantinus și Helena [2021], în Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Praedicationes (vol. 17), Teologie pentru azi, București, 2021, p. 439.
[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.
[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great.
[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_Română_din_1989.
[6] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.