Predică la Înălțarea Domnului [2023]
Hristos S-a înălțat!
Iubiții mei[1],
Hristos S-a înălțat întru slava Sa pentru ca să îi încredințeze pe Ucenicii Săi și, prin ei, pe noi toți, că El este Fiul lui Dumnezeu [ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ], Răscumpărătorul lumii [ὁ Λυτρωτὴς τοῦ κόσμου][2]. Și El a răscumpărat neamul omenesc din robia demonilor prin aceea că a împlinit iconomia cea pentru noi [οἰκονομίαν τὴν ὑπὲρ ἡμῶν]. Întreaga Sa lucrare răscumpărătoare pentru noi. Și unindu-ne pe noi, pe cei de pe pământ, cu cei din cer, adică pe oamenii cei credincioși cu Sfinții Săi Îngeri, S-a înălțat întru slava Sa la Tatăl și la Duhul Sfânt, de Care niciodată nu S-a despărțit după dumnezeirea Lui, pentru ca să rămână nedepărtat [ἀδιάστατος] de noi[3], de toți membrii Bisericii Sale.
– Și cum rămâne nedepărtat de noi, dacă El e în cer?
– Prin aceea că El e mereu cu noi și în noi prin slava Lui, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru că S-a sălășluit în noi de la Botezul nostru. Și de aceea noi nu simțim nicio distanță interioară între noi și Dumnezeul mântuirii noastre, pentru că El e în noi de când ne-a făcut ai Lui, de când ne-a făcut fiii Săi duhovnicești prin Dumnezeiescul Botez. Care Botez, pentru noi, a însemnat răscumpărarea noastră personală din mâinile demonilor, pentru ca El să împărățească întru noi prin slava Lui. Așa că pe El, Cel din cer, Cel care S-a înălțat la cer cu umanitatea Sa cea cu totul îndumnezeită, Îl simțim în noi și e mereu cu noi, pentru că El ne-a răscumpărat din robia demonilor și ne-a făcut ai Lui. Și știm că răscumpărarea noastră a fost reală, pentru că noi trăim mereu împreună cu Tatăl și cu Fiul și cu Duhul Sfânt în noi înșine, atâta timp cât slava Lor e vie și mereu izvorâtoare în noi înșine.
Însă, „Înălțarea [Sa] la cer și șederea [Sa] cea de-a dreapta Tatălui reprezintă deplina pnevmatizare și îndumnezeire a trupului Său omenesc…[fără ca aceasta să însemne] topirea trupului lui Hristos în infinitatea dumnezeiască”[4]. Căci umanitatea Domnului nu a fost desființată prin totala ei îndumnezeire, ci a fost cu totul împlinită și desăvârșită. Pentru că, în unirea ipostatică sau personală a umanității Sale cu dumnezeirea Lui, umanitatea Sa și-a trăit totala ei împlinire în îndumnezeirea ei. Și astfel, ajungând cu totul îndumnezeită, umanitatea Domnului este mediul cu totul transparent prin care se revarsă în noi iubirea cea veșnică a lui Dumnezeu[5].
De aceea, Domnul având acum umanitatea Sa deplin îndumnezeită, El Se sălășluiește în mod tainic în cei care cred în El[6]. Fapt pentru care, noi trăim la propriu cuvântul Său profetic, cel în care ne-a făgăduit: „Iată [ἰδού], Eu sunt împreună cu voi [Ἐγὼ μεθ᾽ ὑμῶν εἰμι] [în] toate zilele până la sfârșitul veacurilor!” [Mt. 28, 20, BYZ]. Pentru că noi trăim împreună cu Domnul, Cel care Se sălășluiește în mod mistic în noi înșine, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru ca să împărățească în noi și să fie mereu cu noi. Și dacă El va fi cu noi în întreaga istorie a lumii, El va fi cu noi și în toată veșnicia Lui, pentru că relația dumnezeiască pe care o începem aici cu Dumnezeu se înveșnicește întru Împărăția Sa.
Însă prezența Lui în noi o trăim și o înțelegem după măsura credinței noastre, a deschiderii noastre față de El[7]. Iar „cei ce simt prezența lui Hristos nu o simt numai în ei înșiși, ci și în alții și uneori și în jurul lor sau pretutindeni”[8]. Și prin aceasta înțelegem cât de importantă este sfințirea noastră continuă, pentru că numai așa putem înțelege în mod profund pe semenii noștri. Continua noastră îndumnezeire personală, prin slava lui Dumnezeu, este continua noastră împlinire personală. Pentru că reala împlinire a omului se trăiește în relația continuă cu Dumnezeu, pe măsură ce El ne umple de slava Lui cea veșnică.
De aceea, El S-a înălțat la cer, pentru ca să ne tragă și pe noi în cer. Și continua noastră îndumnezeire personală e continua noastră urcare în cer. Pentru că Domnul voiește să ne ridice „la aceeași putere și slavă a libertății și a iubirii la care Se află El”[9]cu umanitatea Sa îndumnezeită. Însă, dacă El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Se sălășluiește întru noi prin slava Lui, noi suntem cerul cel rațional al lui Dumnezeu[10]. Căci El vine în noi, pentru ca să ne ridice pe noi la Sine. Pentru că „înălțarea trupului Domnului la cer e înălțarea noastră însăși, înălțarea din patimile noastre, în unitatea cu El, înălțare începută pentru noi prin înălțarea Domnului, dar având să se continue până la desăvârșirea ei”[11]. Iar în perspectiva Înălțării Sale, toată viața noastră e o înălțare continuă din patimile noastre pentru a fi proprii vieții veșnice cu Dumnezeu. Învierea Lui ne-a scos din Iad și ne-a umplut de slava Sa cea dumnezeiască, dar noi trebuie să înaintăm continuă în sfințenie. Iar continua noastră sfințire interioară e continua noastră înălțare la Dumnezeu, la Cel care ne trage pe noi la Sine prin slava Lui.
– Însă ce ne spune Sfântul Pavlos despre venirea cea de-a două a Domnului, cea întru slava Sa, cu trupul Său cel cu totul îndumnezeit?
– Că venirea Domnului va avea loc, pentru că El Se va coborî din cer [καταβήσεται ἀπ᾽ οὐρανοῦ][I Tes. 4, 16, BYZ], așa după cum S-a înălțat la cer [F. Ap. 1, 11, BYZ], adică cu umanitatea Sa cea îndumnezeită. Și atunci, cei care au murit în Hristos, cu credința în El, vor învia întâi [I Tes. 4, 16, BYZ]. Și cei credincioși, care vor învia, dimpreună cu cei credincioși care vor fi atunci în viață și care vor fi transfigurați și ei prin slava Lui, ca și cei înviați din morți, vor fi răpiți în nori, în norii slavei dumnezeiești, întru întâmpinarea Domnului întru văzduh [εἰς ἀπάντησιν τοῦ Κυρίου εἰς ἀέρα], pentru ca să fie pururea [πάντοτε] cu El [I Tes. 4, 17, BYZ]. Și de aici înțelegem că scopul vieții noastre e să ne înălțăm mereu către Domnul dimpreună cu El. Pentru că înălțarea noastră interioară e continua noastră curățire de patimi, continua noastră luminare dumnezeiască, continua noastră îndumnezeire personală, pe care o trăim în comuniune cu întreaga Biserică a lui Dumnezeu.
Și chiar dacă noi vom muri, viața noastră ascensională, viața noastră aflată în suire continuă către Dumnezeu, se va continua în cer prin sufletul nostru. Iar la învierea cea de obște, când Domnul ne va învia trupurile noastre și ni le va transfigura prin slava Lui, vom fi oameni deplini, cu trupul și sufletul nostru transfigurate, pline de slava lui Dumnezeu, pentru ca astfel să trăim veșnic cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că atât trupul, cât și sufletul nostru, se împlinesc în relația veșnică cu Dumnezeu și nu sunt destinate morții.
Moartea a apărut ca urmare a păcatului [Rom. 7, 13, BYZ][12]. Nici păcatul și nici moartea nu au de-a face cu noi, cu ontologia noastră, cu modul în care ne-a zidit pe noi Dumnezeu. Și învierea cea de obște, cât și viața veșnică a omului, ne arată că moartea va fi desființată de Dumnezeu [I Cor. 15, 26, BYZ], pentru că omul e creat de Dumnezeu să fie veșnic viu.
Așadar, iubiții mei, suntem creați de Dumnezeu pentru a fi vii, pentru a fi veșnic vii și nu putem fi veșnic vii și cu totul împliniți decât în relația noastră continuă cu Dumnezeul mântuirii noastre. Orice împlinire a voii Lui e o continuă înălțare a noastră spre El, pentru că e o continuă creștere în asemănarea noastră cu El. Poruncile Lui ne fac ca El, ca Dumnezeul nostru. Dar orice păcat ne coboară din suișul nostru continuu spre Dumnezeu.
De aceea, să ne trăim viața mereu împreună cu Dumnezeul mântuirii noastre, pentru ca să fim mereu cu El! Căci El ne va umple pe noi de toate bunătățile Sale cele veșnice și ne va face asemenea Lui, dacă nu Îl părăsim pe Cel care e mereu cu noi și în noi prin slava Lui. Amin!
[1] Începută la 6. 59, în zi de vineri, pe 19 mai 2023. Soare, 15 grade, vânt de 5 km/ h.
[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3611/sxsaintinfo.aspx.
[3] Ibidem.
[4] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 190.
[5] Ibidem.
[6] Idem, p. 191.
[7] Idem, p. 191-192.
[8] Idem, p. 192.
[9] Idem, p. 194.
[10] Idem, p. 195.
[11] Idem, p. 197.
[12] Textul e acesta: „Ci păcatul [Ἀλλὰ ἡ ἁμαρτία], pentru ca să se arate [că este] păcat [ἵνα φανῇ ἁμαρτία], prin cea bună îmi lucrează mie moarte [διὰ τοῦ ἀγαθοῦ μοι κατεργαζομένη θάνατον]”.