Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [34]

Condacul al II-lea precizează lucrul care a făcut-o unică pe Maica lui Dumnezeu: încă de când era „Doamnă Pruncă Cuvioasă”, Preasfânta Fecioară a devenit o rugăciune vie și neîncetată, prin „străina[1] cuviință a cuvântului tău cald/ și chemarea cu priință dintru a minții rugăciune”: chemarea lui Dumnezeu în rugăciunea minții, pe care Preasfânta Fecioară a deprins-o în primii ani ai vieții. Ea a avut „străină cuviință” în fața lui Dumnezeu, în rugăciune, adică o așezare interioară peste fire de sfântă și dreaptă, încă de la naștere, iar cuvântul rugăciunii ei a fost de la început „cald”, plin de căldura dragostei de Dumnezeu.

În felul acesta, „cea dintâi tu ai intrat la pristolul [altarul] de minune,/ sfânta-sfintelor din om, locul nostru de smarald”. Aici, Fericitul Daniil ne lămurește că, mai înainte ca Fecioara Maria să fie primită în Sfânta sfintelor din templul de la Ierusalim, de către Sfântul Zaharias (loc unde a stat, de la 3 ani, timp de 12 ani, până a primit vestirea Arhanghelului Gavriil și a fost apoi logodită cu Sfântul Iosif, pentru a o păzi), ea a intrat, prin rugăciune, în locul cel mai adânc al minții, unde este altarul lui Dumnezeu din om. În felul acesta, s-a făcut cu adevărat vrednică de a intra și a locui 12 ani în Sfânta sfintelor, în care doar Arhiereul intra o dată pe an.

Vrednicia ei cea preamare și râvna ei preaminunată în rugăciune au făcut-o să fie primită, în mod cu totul excepțional, de către Sfântul Arhiereu Zaharias (luminat de Dumnezeu) și lăsată să locuiască acolo unde nici el nu intra decât o dată pe an (hrănită fiind de Sfântul Arhanghel Gavriil). Pentru că ea făcuse deja din mintea ei altarul cel mai adânc și mai tainic al lui Dumnezeu.

Fericitul Daniil numește altarul minții „locul nostru de smarald” în sens mistic. Smaraldul apare, spre exemplu, în vedeniile dumnezeiești ale Apocalipsisului: „Și numaidecât am fost întru Duhul! Și, iată, tronul stătea în cer! Iar pe tron, șezând, în vedenie, era Cineva asemenea cu piatra iaspisului și cu sardiul! Și curcubeul era împrejurul tronului asemenea cu înfățișarea pietrelor de smarald” (Apoc. 4, 2-3); „Și temeliile zidului cetății erau cu toată piatra cea cinstită împodobite. Temelia cea dintâi era iaspisul. A doua temelie era safirul. A treia temelie era calcedonia. A patra temelie era smaraldul”… (Apoc. 21, 19)[2].

Dar culoarea verde este asociată și porumbiței din Psalmi, care este unul dintre simbolurile Maicii Domnului: „Dacă aveți să dormiți în mijlocul sorților, aripile argintate ale porumbiței veți avea și cele ale spatelui ei vor fi întru verdeața aurului” (Ps. 67, 14)[3]. Sfântul Dosoftei poetiza: „aur cu lucoare [lumină] verde” (Ps. 67, 53) – adică, probabil, în interpretarea lui Dosoftei, o lumină de aur cu raze verzi.

Maica Domnului este împodobită în veșmânt de aur și într-o altă profeție psalmică: „Stătut-a împărăteasa din cele de-a dreapta Ta, fiind îmbrăcată în îmbrăcăminte împletită cu aur și înfrumusețată” (Ps. 44, 10)[4].

În vedenia despre Judecata de apoi și răsplătirile celor Drepți, din Viața Sfântului Vasile cel Nou, citim și acestea:

„…iată, o Femeie dintre cele ce ședeau de-a dreapta a venit la chemarea Unuia-Născut Fiul și Dumnezeul ei […] iar fața ei dumnezeiască și cu adevărat asemenea cu Dumnezeu era strălucitoare, mai presus decât soarele, și slava înfricoșătoare a Domnului era cu ea. […] Cea dintâi a intrat la El Maica întrupării Lui, cea care L-a hrănit, Cea fără de prihană și Preacurată Pururea Fecioară Maria și cortul neîntinat al înfricoșătoarei Lui iconomii. Și îndată aducând înfricoșata [înfricoșătoarea] cunună pe care o purta pe capul Lui din flori multicolore și din pietre prețioase, mărgăritare înțelegătoare felurit și dumnezeiește lucrate, a pus-o pe sfântul ei cap, zicându-i ei: «Primește, o, Maica Mea, această diademă și slavă, pe care Tatăl Meu mi-a dat-o Mie, trofeu de biruință împotriva diavolului și a morții, biruință pe care am lucrat-o prin trupul dumnezeiesc împrumutat din tine!». […] I-a mai dat ei și alt veșmânt, lucrat de negrăita putere și energie a Duhului Sfânt, despre care se spune în cartea Psalmilor că este îmbrăcată în haină aurită și înfrumusețată. Și i s-au dat ei și alte veșminte înfricoșate [înfricoșătoare], în zeci de mii de feluri înțelegătoare, trandafirii, strălucind ca zăpada, roșii, albastre, din toate culorile, lucrate toate de mâna atotțiitoare. Era în acestea aparența unor materiale de mult preț, neasemănate și nepovestite, pe care ea le-a primit cu bucurie în mâinile ei dumnezeiești și fără de prihană”[5].

Asocierea mistică a aurului și a verdelui o face, în descendența psalmului și a poeziei Sfântului Dosoftei, și poetul Ion Barbu, în cunoscutul poem Riga Crypto și lapona Enigel (în care sufletul înțelept al omului care aspiră la viața cerească, îngerească – Enigel însemnând Înger – se opune seducției, ciupercii păcatului, care vrea să îl atragă în lumea umbrelor[6]): „Mă-nchin la soarele-nțelept.// La lămpi de gheață, supt zăpezi,/ Tot polul meu un vis visează./ Greu taler scump cu margini verzi/ De aur, visu-i cercetează”[7]. Aici, Ion Barbu merge pe interpretarea lui Dosoftei, gândind un soare de aur „cu margini verzi”, cu raze verzi.

Revenim însă la versurile Fericitului Daniil: „Precistă prea-mângâioasă,/ Doamnă Pruncă Cuvioasă!/ Cu străina cuviință a cuvântului tău cald/ și chemarea cu priință dintru a minții rugăciune,/ cea dintâi tu ai intrat la pristolul de minune,/ sfânta-sfintelor din om, locul nostru de smarald”. Smaraldul indică, deci, printr-o culoare mistică, altarul tainic al minții pe care se aduce jertfa rugăciunii curate.

Interesant este că această rimă, „cald/ smarald” o făcuse Arghezi, într-un Psalm cucernic și mistic al său, în care vorbește despre rugăciunea mistică isihastă („Ruga mea e fără cuvinte”), își exprimă tânjirea după ieșirea din sine în extaz („Pentru ca mintea mea să poată să-nțeleagă/ Nengenunchiată firii de pământ”) și după vederea luminii dumnezeiești („Sufletul meu, deschis ca șapte cupe,/ Așteaptă o ivire de cristal,/ Pe un ștergar cu brâie de lumină”). Aici, în acest Psalm, apare o terțină tainică (penultima strofă a poemului): „Spune tu, Noapte, martor de zmarald,/ În care-anume floare și tulpină/ Dospește sucul fructului său cald?”.

Cuvintele acestea denumesc deopotrivă realități concrete și simboluri mistice. Adresarea către „Noaptea” de smarald poate fi înțeleasă ca o interogație retorică spre cerul înstelat. Dar smaraldul nu indică o nuanță specifică nopții, decât cu un efort de imaginație, încât – mai ales în contextul acestui poem – trebuie să ne orientăm spre alte semnificații. Și anume spre a înțelege versurile ca o întrebare a poetului cu mintea înălțată spre Dumnezeu, spre „Noaptea” sau „Întunericul supraluminos” al Teologiei mistice dionisiene, despre „sucul fructului său cald”, adică despre harul lui Hristos („Fructus ventris” Maicii Sale), „în care-anume floare și tulpină/ Dospește”. Adică: unde se ascunde harul Lui cel mult dorit și căutat, în care „floare și tulpină” din acest univers? Pentru că cel tânjitor simte că harul Său e în toate și e smerit de faptul că el nu îl primește prin revelație. „Sucul cald” este slava Lui dumnezeiască, care trebuie să umple tulpina și floarea ființei noastre.

Faptul că Fericitul Daniil a recurs intenționat la aceleași simboluri, unite în rimă („cald/ smarald”) mă face și mai mult să cred că semnificațiile versurilor argheziene sunt de asemenea tainice și mistice. De altfel, în același Condac II, este intertextualizat și Eminescu, mai departe: „Cu îndrăznită înțelepciune,/ Tu ai spart cercul robirii, cerc de moarte, cerc de somn/ biruind blestemul firii, greul vieții noastre domn,/ prin puterea curăției, pentru care pururea/ Celuia ce ni te-a dat să-I rostim înflăcărat: Aliluia!”.

Cu adevărat, „cercul”, adică repetiția la nesfârșit a patimilor și a erorilor umane (deșertăciunea deșertăciunilor), reprezintă o temă esențială a poeziei lui Eminescu. Iar acest cerc s-a făcut oamenilor spre somnul morții veșnice („cerc de moarte, cerc de somn”). Și ar fi rămas o repetiție eternă dacă nu s-ar fi născut Maica Domnului care, prin întruparea din sine a Fiului lui Dumnezeu, să spargă acest cerc, care ne devenise „greul vieții noastre domn”.

Cu altă semnificație, și fiica de împărat îl numise pe Luceafăr „dulce-al nopții mele domn”. Din versul eminescian, Fericitul Daniil a reținut „greutatea” sentimentului, a durerii.


[1] Străin/ă, în limbaj bisericesc, înseamnă cu totul neobișnuit, străin de tot ceea ce este firesc sau comun, fiind traducerea fidelă a cuvântului grecesc corespondent.

[2] Cf. Sfântul Apostol Ioannis, Apocalipsis (BYZ, ediția liturgică), traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2023, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/04/04/apocalipsis-byz-editia-liturgica/.

[3] Cf. Psalmii liturgici, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[4] Cf. Ibidem.

[5] Viața Sfântului Vasile cel Nou. Vămile văzduhului și vederea Înfricoșătoarei Judecăți, traducere din limba greacă de Laura Enache, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 292-293, 398.

[6] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2008/11/20/poezia-lui-ion-barbu-ii/.

[7] După cum am specificat în comentariul de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/08/26/poezia-lui-ion-barbu-adevarul-elementar-ermetizat-actualizat/ (care reprezintă reluarea și dezvoltarea primelor mele exegeze, din 2008, dedicate poeziei lui Ion Barbu – regăsindu-se și în volumul anterior al Istoriei de față).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *