Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [35]
În Icosul al II-lea, poetul se adresează Maicii Domnului numind-o „Fecioară a neînseratului veac,/ Sfântă Maică a Luminii”, pentru că ea este Preacurata Fecioară și Maica Luminii lumii, a lui Hristos Dumnezeu, a Celui ce a zis: „Eu sunt lumina lumii” (In. 8, 12). „Expresia „veacul cel neînserat” (sau „ziua cea neînserată”), foarte des utilizată în literatura ortodoxă, desemnează veșnicia, veacul al optulea. Iar Preacurata Fecioară rămâne întru veșnicie una singură Maică a Domnului, Născătoarea după trup a Luminii, a lui Dumnezeu.
Ea este „polata Domnului Iisus”, însemnând cămara (pântecele sau trupul ei ca o cămară) din care El a ieșit ca un Mire venind către mireasa Lui, Biserica, conform profeției: „Și El este ca un mire ieșind din cămara sa” (Ps. 18, 6). Prin nașterea lui Hristos din Fecioara Maria s-a dezlegat blestemul care i-a alungat din Rai pe Protopărinții Adam și Eva: „Preablândă, bună, preasfântă Fecioară/ polata Domnului Iisus,/ dezleagă blestemul ce ne-nzăvoară [care ne-a încuiat porțile Paradisului],/ deschide-ne calea de sus”.
Preacurata Fecioară ne poate ajuta să ne înălțăm duhovnicește, prin rugăciune, până la a contempla în extaz, ca „și noi să putem așijderi cânta/ așa cum Moisi dezlegat de sanda,/ cu fața în văpaia de rug,/ fierbinte de har ție îți striga/ unele ca acestea-n amurg”. Căci idealul vieții creștine este locuirea harului în noi, prin rugăciune, și înălțarea la contemplarea luminii dumnezeiești, încă din această viață, adică întoarcerea la firescul existenței umane de dinainte de căderea din Rai.
Pentru că omul nu a fost creat de Dumnezeu pentru o viață instinctuală, animalică, trecătoare și insignifiantă, ci pentru o existență eternă, în care să fie părtaș la viața dumnezeiască, prin harul Preasfintei Treimi. Iar Maica Domnului, care încă din fragedă pruncie și-a făcut mintea altar preacurat, prin rugăciunea neîncetată, poate, cu atât mai mult, și pe noi să ne ajute să ne ridicăm din neputințele și slăbiciunea noastră și să urmăm „calea de sus” a curățirii noastre lăuntrice.
Sfântul Moisis, care a văzut cu ochii duhovnicești ai sufletului rugul aprins care ardea, dar nu se mistuia, a devenit o primă paradigmă explicită, din Vechiul Testament, a omului curat și sfânt care vede în duh că „Dumnezeul nostru [este] foc mistuind” (Evr. 12, 29; Deut. 4, 24)[1]. Iar rugul cuprins de focul care nu îl ardea a preînchipuit-o pe Preacurata Fecioară și Maică a Domnului, în care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, care a făcut-o pe ea ca un rug aprins de focul Dumnezeirii dar care nu arde niciodată, ci se bucură și se desfată de foarte mult har.
Sfântul Moisis a stat, „dezlegat de sanda”, adică dezlegat de înțelegerile cele pământești, „cu fața în văpaia de rug”, adică în lumina dumnezeiască, fiind „fierbinte de har”. Și aceasta este ipostaza omului duhovnicesc contemplativ, idealul dorit și de Fericitul Daniil. Iar rugul o simboliza pe Preasfânta și Preacurata Fecioară și Maica Domnului.
[1] A se vedea: Sfântul Apostol Pavlos, Epistola către evrei, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2019, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2019/05/24/epistola-catre-evrei/.