Lună: iunie 2023

Din nou, heretisirile Icosului al VI-lea îi asociază Preacuratei Fecioare simboluri metaforice în acord cu virtuțile sale și cu virtuțile pe care intervenția sa în rugăciune către Dumnezeu le naște în noi, în oamenii credincioși. Astfel, este numită „cruce a înflăcărării și agerimii alesului”, pentru că ea dăruie, odată cu rugăciunea neîncetată, înflăcărarea iubirii și agerimea minții, două axe preaputernice ale sufletului care formează o cruce nebiruită cu care cel ales se luptă împotriva inamicilor spirituali.

Ea este „osia cerului cu luceafărul înțelesului” (o splendidă metaforă, pe care nu cred că am mai întâlnit-o în altă parte), pentru că întrupează întreg diametrul sau întreaga lungime a virtuților duhovnicești, cerești, având în vârf „luceafărul înțelesului”, adică ajungând la cea mai mare înălțime a cunoașterii tainelor dumnezeiești, dintre toate făpturile raționale. De aceea o numește și „înălțime unică a desăvârșitei cunoașteri”.

Fac o paranteză pentru a remarca faptul că Fericitul Daniil este adesea original în construirea metaforelor și a imaginilor sale poetice, prin aceasta demonstrând că a cugetat adânc asupra Teologiei ortodox-isihaste. Este un fapt remarcabil acesta, pentru că citim adesea multe acatiste, mai ales din cele mai noi, care nu fac decât să reproducă la nesfârșit imagini și figuri de stil din vechile acatiste sau din cărțile de cult, alcătuite fiind fără niciun efort de cugetare și contemplare asupra vieții Sfinților omagiați prin ele sau asupra Sărbătorii pe care o au în vedere, compilând mecanic date biografice sau istorice și adăugând fără nicio originalitate podoabe stilistice preluate din tezaurul literar al Bisericii. Sunt acatiste făcute „la normă” și din care nu transpare câtuși de puțin fiorul interior, evlavia sau efortul contemplativ al autorului. Și, din păcate, tocmai astfel de Acatiste și Slujbe ale Sfinților sunt promovate în Biserica noastră…

Revenind la Acatistul Rugului Aprins, Preacurata Maică a Domnului ajută la „spargerea gândurilor cu al lor zadarnic stup”, pentru că zgomotul gândurilor deșarte care ne populează mintea necontenit se aseamănă cu zumzăitul asurzitor al unui stup, făcându-ne să umblăm tot timpul înnebuniți de griji și patimi și frici, pe care demonii ni le aduc neîncetat în minte. Medicamentul împotriva lor este rugăciunea neîncetată care aduce isihia, pacea harică (de aici numele de rugăciune isihastă).

Într-un stadiu superior al ei, la care ajunge cel râvnitor și  rugăciunea aceasta dăruie „oglindirea cea nevăzută, de dincolo de trup”, de care vorbea și Sfântul Apostol Pavlos (I Cor. 13, 12; II Cor. 3, 18): această expresie ascunde, tainic, o altă învățătură ortodox-isihastă, aceea despre ieșirea din sine, în extaz, despre răpirea duhovnicească (II Cor. 12, 1-4) pe care o trăiește cel care se curățește de patimi[1]. La aproximativ același lucru se referă și heretisirea următoare, în care Preacurata Stăpână este numită „cleștarul cel mai din lăuntru al sufletului meu”, ca cea care dăruie, prin puterea asistenței ei duhovnicești, vederea luminii dumnezeiești de către sufletul curățit ca cleștarul/ cristalul.

Totodată, ea este și „străpungerea strălucită a pomenirii lui Dumnezeu” pentru că, prin pomenirea neîncetată a Domnului în rugăciune, primim „străpungerea strălucită” a inimii: un oximoron, întrucât această trăire duhovnicească unește durerea inimii, smerenia și lacrimile de pocăință (la care se referă „străpungerea”) cu bucuria harică, „strălucită”. Este o trăire paradoxală, în care suferința pentru păcatele săvârșite și vederea propriei nimicnicii este unită cu dulceața harului care mângâie sufletele celor care se pocăiesc astfel.

Inima celui care se roagă neîncetat devine ea însăși un instrument ce cântă neobosit: la această realitate fac trimitere heretisirile care o laudă pe Preasfânta Maică a Domnului ca „psaltirion al inimii sub arcuș de gând” și „strigăt cu cinci strune tot una zicând”: arcușul de gând este rugăciunea mentală care face inima să cânte, iar cele cinci strune sunt cele cinci cuvinte ale rugăciunii isihaste (de care am amintit și undeva mai sus[2]), „tot una zicând”, adică repetând chemarea numelui Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru. De aceea, această rugăciune care face inima să cânte doxologic este „muzică negrăită a celei de-a doua nașteri”, a nașterii duhovnicești, cea pentru veșnicie și întru viața veșnică.

Preacurata Maică și Fecioară este „logodnă la numele de Înțelepciune” (numele Înțelepciunii, al lui Hristos Dumnezeu, Înțelepciunea care a creat lumea) și „Mireasă urzitoare de nesfârșită rugăciune”, care ne dăruie și nouă această logodnă mistică prin rugăciune, spre nuntirea cu Dumnezeu, întru Împărăția Sa.

[1] A se vedea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Teologia vederii lui Dumnezeu, Teologie pentru azi, București, 2009 (cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/teologia-vederii-lui-dumnezeu/) și Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, Teologie pentru azi, București, 2009 (cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/).

[2] A se vedea și aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2023/06/02/acatistele-si-alte-poeme-ale-fericitului-ieroschimonah-daniil-tudor-36/.

Condacul al VI-lea o înfățișează pe Preasfânta Maică a Domnului ca o minune care nu poate fi înțeleasă de gânditorii materialiști și de filosofii atei, de cei a căror inteligență se oprește la ceea ce cade sub simțuri și poate fi măsurat de om: „Fecioară Preasfântă, în fața ta,/ pururi, peste veac, de rușine se vor da,/ cugetarea și ritorii înțelepciunii./ Că tu ești sigiliul nestricăciunii,/ poartă – pentru cei isteți – încuiată/ și oglindă vie de trăirea minunii”.

„Ritorii înțelepciunii” și „cei isteți” sunt cei care confundă adevărata înțelepciune cu retorica, cu măiestria discursului (care îmbracă idei banale și cugetări false sau furate de la alții în cuvinte pretențioase, într-o exprimare pseudo-savantă – o realitate întâlnită destul de des, din antichitate până în ziua de astăzi, motiv pentru care, în Acatistele noastre, un condac este mai totdeauna rezervat „înțelepților ritori”, care nu înțeleg nimic, dar se prefac că filosofează) și cei care sunt isteți în cele lumești, dar nu văd nimic dincolo de realitatea imediată. Însă, pe cei care nu se împotmolesc în ițele carteziene ale silogismelor amărăciunii, Preacurata Stăpână le dăruie să înțeleagă „că viața nu ne-a fost dată/ să fie numai răstălmăcită,/ că ea se cere mult mai bogată/ decât să fie numai trăită”. Decât să fie trăită numai la nivel afectiv, animalic, așa cum predau epicureii lumii acesteia.

Adevărata viață refuză hedonismul, care promovează fericirea epidermică, și pragmatismul cinic: „Ea e a Minții de dincolo de gând și de loc,/ de dincolo de șirul clipelor dăinuirii./ E vădirea unui cer lăuntric de foc/ peste fântânile inimii și-nfăptuirii”.

Mintea „de dincolo de gând și de loc” este Mintea dumnezeiască, care este mai presus de rațiunea discursivă omenească și care nu poate fi limitată prin localizare în timp și spațiu, „Cuvântul lumii ce pentru ea se vrea/ cale și întrupare spre veșnic: Aliluia!”. Căci „Dumnezeu iaste gând neîncetat”^[1], după cum spunea Sfântul Atanasios cel Mare, în traducerea lui Nicolae Milescu-Spătarul. „Că Domnul au cugetat cu gândul/ De le-au făcut [pe toate câte există] și-I țin toate rândul [orânduiala, ordinea]” (Ps. 148, 15-16, al Sfântului Dosoftei).

Către această viață, care depășește cu mult datele elementare ale unei existențe la nivel biologic și afectiv-primitiv, Preacurata Maică a Domnului este învățătoare, așa cum înfățișează și Icosul al VI-lea:

Fecioară și Maica noastră Curată,
tu ești într-adevăr trezia,
voința frunții, în mir adunată,
ochiul cel din lăuntru deschis
în rotundul zărilor toate,
inimă cu centrul învins
de străvezimea stărilor curate!

Tu ești cea mai dreaptă luare-aminte,
care unești în puterea agerimii, dincolo de cuvinte,
într-un fulger al minții:
ascuțimea gândului de gheață
cu arsura iureșului de viață,
caldul și recele puse-n cruce,
care pe Înțelesul cel înalt Îl aduce.

Dar trezia aceasta e trezie de prunc,
clară cheie de adânc,
cu repeziș iute și străin,
ce cu nimic nu clintește sufletul tău cel lin;
ci dimpotirvă, îți dă sfânta mare simplitate
de care noi pururea ne uimim
și față de care, pe cât se poate, ne plecăm
întreaga suflare, să-ți cântăm.

„Trezia” sau „trezvia” este un concept isihast, denumind starea trează a minții, ca dar al harului dumnezeiesc. Starea de trez(v)ie este o stare harică. De aceea este echivalată de Fericitul Daniil cu „voința frunții, în mir adunată” (voința minții noastră este unită cu voia lui Dumnezeu și mintea noastră gândește însuflețită de harul Său) și cu „ochiul cel din lăuntru deschis/ în rotundul zărilor toate”: ochiul spiritual al sufletului este deschis pentru a vedea duhovnicește lumea, neîngrădit de bariere spațiale, de vederea bidimensională, de timp și de rațiunea sau logica pur umane.

Trezia aceasta duhovnicească, pentru dobândirea căreia Preacurata Fecioară este cea mai puternică rugătoare, aduce cu sine smerenia și pacea inimii, prin har, mai presus de simțirile pământești: „inimă cu centrul învins/ de străvezimea stărilor curate”. Este vorba de starea duhului omului, care se vede curățit prin har.

Maica Domnului ne dăruie „cea mai dreaptă luare-aminte” la gânduri – practică isihastă de verificare a pozitivității sau veridicității gândurilor –, care ne aduce „puterea agerimii” și „fulgerul minții”: capacități dobândite în urma rugăciunii neîncetate și a atenției la gânduri, prin harul Preacuratei Stăpâne. Se unesc, astfel, „ascuțimea gândului de gheață”, adică puterea rațională a minții noastre, dezlipită de patimi, luminată de har, cu „arsura iureșului de viață”, cu puterea afectivă a sufletului, de asemenea limpezită și curățită prin harul lui Dumnezeu.

Această unire este prezentată în parabolă de poetul Ion Barbu în Riga Crypto și lapona Enigel, după cum am arătat mai demult – poet pe care Fericitul Daniil îl intertextualizează folosind metafora „clară cheie de adânc” –, în care lapona Enigel (Enigel = înger, omul care caută „viața îngerească” prin castitate și celelalte virtuți monahale), coboară „din țări de gheață /…/ tot mai la sud”, tocmai în scopul acesta isihast al unirii dintre puterea de gheață a minții și puterea afectivă, caldă, a sufletului. Adică în scopul reunirii spirituale a omului cu „sufletul-fântână” (Riga Crypto…), dezbinat lăuntric prin căderea în păcate, în starea sa primordială, în care mintea și inima nu erau antagonice: „caldul și recele puse-n cruce,/ care pe Înțelesul cel înalt Îl aduce”, adică pe Dumnezeu în sufletul nostru.

Despre antagonismul acesta postlapsarial a filosofat mult, în poezia noastră, Mihail Eminescu, care începe prin a se lupta duhovnicește pentru ca erotismul să nu „aprinză al meu suflet pe-al patimilor rug” (Gelozie), ajunge „pe-al meu propriu rug, [să] mă topesc în flăcări” (Odă (în metru antic)) și sfârșește prin a dori să rămână „nemuritor și rece” (Luceafărul), cu „ascuțimea gândului de gheață”.

„Dar trezia aceasta e trezie de prunc,/ clară cheie de adânc,/ cu repeziș iute și străin,/ ce cu nimic nu clintește sufletul tău cel lin”: Preacurata Fecioară și Maică a Domnului nu a avut păcate personale, iar „trezia minții” nu a trăit-o ca pe o deșteptare sau ca pe stări sporadice duhovnicești, ci a fost starea ei spirituală, în cel mai înalt grad cu putință, de toată viața. Ea nu a cunoscut niciodată dezbinarea dramatică între minte și inimă, între rațiune și afecte, ci pururea a avut unite voința și afectivitatea sa cu harul lui Dumnezeu, prin rugăciune: „sfânta mare simplitate/ de care noi pururea ne uimim” – prin „simplitate” înțelegându-se sufletul simplu, așa cum a fost creat la început de Dumnezeu, „necompus” sau „nedescompus” prin păcat în părți antagonice.

Versurile Acatistului îmbină fericit obscuritatea metaforică a poeziei romantic-moderniste cu hermetismul Misticii Ortodoxe. Însă Fericitul Daniil a întrezărit această posibilitate chiar la poeții români: Eminescu, Arghezi, Barbu etc. Și e printre puținii care au înțeles subtilitatea teologică a gândirii acestora, tocmai pentru că inițiere reală (și prin experiență) în Mistica Ortodoxă nu avea mai nimeni dintre literați, inclusiv dintre cei „tradiționaliști”.

Lecturile patristice nu l-au ajutat pe Nichifor Crainic să-l descifreze corect pe Eminescu, dar trebuie să recunoaștem și să-i acordăm meritul că el era cel care de-abia începea să descopere și să promoveze, în mod public, Patristica drept fundament și cheie de boltă a culturii românești. Ea fusese descoperită anterior de Eminescu, din plin, dar nu și promovată, ci exprimată obscur sau ermetic în operele sale, pentru că junimiștii erau „spirite științifice” mediocre, care l-ar fi luat în batjocură. Eminescu nu a avut poziția socială, mediul și instrumentele necesare ca să mediatizeze ceea ce credea cu adevărat. Nu avea cine să îl asculte. L-ar fi omorât chiar mai devreme. De aceea a scris umbros, tainic…

[1] Cf. Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 89.

Întorcându-ne la Acatistul Rugului Aprins, acesta încearcă să urmărească treptele urcușului duhovnicesc, realizat prin rugăciunea neîncetată. Iar Preacurata Maică a Domnului, simbolizată odinioară în rugul cel aprins și nemistuit, este mereu implorată să ajute rugătorilor, să-i susțină în eforturile lor de despătimire și înduhovnicire.

În Icosul al V-lea, ea este rugată să stăruie „peste a noastră împietrire”, precum o picurare de apă poate să găurească „piatra cea tare”: „Și biruiește-ne cu picurul de har” al rugăciunilor! Ruga noastră este „smerită și ștearsă”, dar Preasfânta Stăpână ne dăruie „stăruința cea neînțeleasă/ și puterea pomenirilor line” din rugăciunea isihastă.

Heretisirile ne-o înfățișează pe Maica Domnului ca fiind cea care ne dăruie „îndrăzneala gingășiei” din rugăciunea ce repetă numele Domnului Iisus Hristos, pentru că, prin încurajarea ei avem îndrăzneala să rostim mereu „sfântul nume”, dar simțim și gingășia iubirii care ne mângâie în rugăciune. Ea este „ulciorul” care ne dăruie picătura stăruitoare a rugăciunii, care găurește piatra vârtoasă a inimii noastre.

Este „statornicie luminoasă din piatra albă a Domnului” pentru că, prin statornicia ei în virtute a zămislit și a născut pe Piatra Hristos. Este „fagure prea-dulce al lui Iisus Fiul omului” fiindcă este fagurele în care a stat Mierea Hristos. Este „cuib de gând, cel al Hristosului meu” pentru că Preacurata Stăpână a făcut din cugetarea sa cuib pentru pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu și ne ajută și pe noi să facem din mintea noastră cuib pentru Dumnezeu.

Este „împărtășanie de cuvânt din chemarea lui Dumnezeu” pentru că, chemându-L în rugăciune, ne împărtășim mental cu Hristos. Este „revărsare de mireasmă pe care Fiul ne-o dă” fiindcă, prin Preacurata Sa Maică, revarsă peste noi mireasma iertării și a darurilor Sale. Este „mătania cea în fir a lui «miluiește-mă»”, adică a rugăciunii isihaste, pentru că Preasfânta Fecioară ne ajută să urzim metanierul cugetător al rugăciunilor noastre, să toarcem și să țesem firul rugăciunii.

Este „iureș ce mă răpește și pe mine, păcătosul”: aici „iureș” poate avea sensul de năvălire a cuiva sau de revărsare de ape, căci, venind ea degrabă sau revărsându-se harul Maicii Domnului, ne răpește din necazuri și din păcate. Este „noian de pomenire care-și sporește prisosul” pentru că, oricât de mare ar fi noianul rugăciunilor și al binefacerilor Preasfintei Stăpânei noastre, el nu încetează niciodată a spori, întru ajutorul nostru. Și oricât ar părea de mare noianul rugăciunilor isihaste, nicio rugăciune nu e niciodată de prisos.

Și este „harică depănare a unei grăiri de minune” fiindcă Preacurata Maică a lui Dumnezeu ne ajută să deprindem această rostire minunată, care apoi curge sau se deapănă în minte și în inimă cu ajutorul harului dumnezeiesc.

Un Acatist de genul acesta cere deopotrivă experiență duhovnicească, rafinament poetic și cunoaștere teologică înaltă (biblică și patristică), pentru a fi înțeles.

Condacele și icoasele acestea pot părea doar o colecție de bijuterii stilistice celor care nu au experiență duhovnicească și nicio sensibilitate în relație cu cele comunicate aici. Însă toată această adunare de metafore și imagini poetice au la bază realități, trăiri, experiențe. Toate cele de mai sus și cele care vor fi mai departe expuse în cadrul acestui comentariu se întemeiază pe experiențe cât se poate de „concrete” și de autentice pentru cei care au vii simțurile duhovnicești.

Concretețea imaginilor plastice se datorează tocmai acestei revărsări de trăiri interioare, spirituale, care nu pot fi exprimate decât prin recurgerea la comparații cu realitatea concretă, cu experiența comună, la îndemâna tuturor.

Condacul al V-lea vorbește despre lucrarea rugăciunii isihaste, care constă în chemarea neîncetată a milostivirii Fiului lui Dumnezeu asupra noastră.

Rugăciunea se face cu sufletul smerit și cu mintea îndreptată înspre Dumnezeu, Creatorul întregului univers și Mântuitorul nostru, e o luptă duhovnicească și are drept urmare revărsarea în sufletul rugătorului a adevăratei iubiri a lui Dumnezeu, prin harul Său. Nu e o mantră, nu e un exercițiu mental menit să nască „roboți” sau să „spele mintea”, fapt care se poate constata din rezultatele ai, care nu au legătură cu efectele exercițiilor pur umane.

E o practică la care recurge omul profund credincios, care își pune toată nădejdea în Făcătorul și Mântuitorul lui, și ale cărei urmări le simte în sufletul său depășind orice experiență lumească și făcându-l cunoscător al celor tainice și duhovnicești, la care omul necredincios și lipit de înțelesurile pământești ale lumii acesteia nu poate să ajungă niciodată.

De aceea, acest condac este despre adevărata însușire a iubirii dumnezeiești, prin rugăciunea neîncetată:

„Foc am venit să cobor pre pământ”[1],
zice Hristos cu arzător cuvânt.
Și, Preacurată, furtuna dragostei Lui
să ne aprindă cu tot răscolul pârjolului
și să ne umple de lumină nemăsurat,
ca pe tine, Fecioară care L-ai purtat.

Dragostea Lui să ne fie de nelipsit,
cu numele de slavă de suflet lipit.
Și cu fiece fir smerit de răsuflare
să se aprindă în noi a numelui chemare!
Să ne ardem de pară în Dumnezeu,
din toată dragostea numelui Său!
Și-nvăpăiați de sărbătoare, în Domnul, așa,
cu flăcările dragostei să strigăm: „Aliluia!”.

Această iubire nu poate fi cunoscută decât prin experiență și foarte puțini ajung la a o trăi, chiar și dintre cei care sunt credincioși și evlavioși.

Fericitul Daniil folosește o mulțime de termeni din aceeași sferă semantică (foc, pârjol, a arde, pară, învăpăiați, flăcări), în dorința de a arăta natura iubirii dumnezeiești, dar ea depășește orice experiență omenească.

La momentul când scria acest Acatist, Fericitul Daniil se vede că era lucrător al rugăciunii și că își dorea din tot sufletul să ajungă la roadele rugăciunii minții, pe care le cunoștea mai mult din citire. Dacă ulterior, în închisoare, va fi trăind experiențe duhovnicești mai înalte, din păcate nu avem știre despre ele. Cineva zice – nu știu din ce mărturii – că, spre finalul zilelor sale pământești, era „cu teama în suflet că nu va putea rezista până la capăt presiunilor fizice și morale la care era supus”[2]. Adică frica lui cea mai mare era ca nu cumva să cedeze. Și, cu mila Preacuratei Fecioare, nu a cedat. Dar din toată opera lui se vede râvna lui pentru a cunoaște și a păși pe calea trăirii mistice, așa cum scria într-un Psalm:

„Cu buze groase de tină
sufletul meu soarbe lumină
și mănânc de pe cer luceferi somnoroși
cu ochii uimiți și umbroși.
Sunt răsunător ca o vioară
la glasul izvoarelor ce mă-mpresoară. /…/

Și de ascult peste mine stăruitor
la rădăcina gândului viitor,
văd lumea de dincolo cum mă biruiește,
formă străvezie ce în mine se-nnoiește.

Și de dulceața adevărului împresurat
alerg peste hățișuri ca cerbul neînduplecat.
Beau la lăuntru și însetez în afară
aflu în duh și caut peste țară,
peste toate vârstele mă risipesc și mă adun
și nu mai știu de-s înțelept sau nebun.

Aș vrea să zbor ca neprihănitul porumb
și să ascund sub cămașă aripile de plumb”[3].

A căutat sincer, mereu, ca „strâns în el, pe inimă sprijinit” (Chip isihast)[4], să urce scara duhovnicească: „Pe râpa rugăciunii, urzită în uitare [de lume]/ Să-ți afli marea schimă a gândului călit” (Stih smerit)[5]. Toată poezia lui dă mărturie despre această căutare și râvnă. Nu e doar metaforă sau stilistică goală.

Cum spuneam și altădată, îl apropie de Vasile Voiculescu o anumită tendință spre arhaisme sau cuvinte rare ale limbii române, din tezaurul nostru lingvistic părăsit, dar, spre deosebire de acesta, Fericitul Daniil a zburat duhovnicește mult mai repede și mai departe de materialitatea înțelesurilor lumești. Și dacă Voiculescu a căutat toată viața desăvârșirea artistică, Fericitul Daniil nu a fost niciodată rob acestui scop teluric.

[1] Cf. Lc. 12, 49.

[2] Prof. Gheorghe Vasilescu, în „Cuvânt înainte” la: Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Ed. Anastasia, 1999, p. 17.

[3] Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, op. cit. supra, p. 39. Poezie nedatată.

Referința din final, la „aripile de plumb”, ne confirmă interpretarea pe care am acordat-o metaforei bacoviene: aripile de plumb sunt „aripile” păcatului, cu care omul modern „zboară” spre infern. Totodată, remarcăm faptul că, din punct de vedere stilistic, poezia aceasta, ca și multe alte versuri semnate de Fericitul Daniil, denotă o puternică influență din partea lui Arghezi. Ceea ce nu ar fi fost posibil dacă Arghezi ar fi fost un ateu sau nihilist, așa cum l-au crezut și îl mai cred, încă, mulți critici literari.

[4] Idem, p. 44. Poezie din 1950.

[5] Idem, p. 51. Poezie din 1955.