Predică în lunea Sfântului Duh [2023]
Iubiții mei[1],
când Sfinții Apostoli s-au umplut de slava Duhului Sfânt la Cincizecime, ei au început să grăiască „[cu] străine cuvinte [ξένοις ῥήμασι], [cu] străine dogme [ξένοις δόγμασι], [cu] străine învățături ale Sfintei Treimi [ξένοις διδάγμασι τῆς Ἁγίας Τριάδος]”[2]. Și erau străine auzului lor, pentru că erau noi. Și erau noi, pentru că acum le revela Dumnezeu Sfinților Apostoli. Pentru că Dumnezeu ne revelează continuu cele ale Sale pe măsura noastră duhovnicească. Pe măsura iubirii și a ascultării noastre față de El.
Și vedem din marea minune transfiguratoare a Cincizecimii că slava Duhului Sfânt s-a coborât în cei care credeau în Domnul și în făgăduința Sa și de aceea erau împreună la rugăciune. S-a coborât în cei care aveau același crez și aceeași dragoste. Pentru ca, primind aceștia pe Duhul Sfânt, să le vorbească tuturor, fiecăruia în limba lui, despre adevărul lui Dumnezeu.
Pentru că Biserica este locul cel dumnezeiesc în care facem experiența revelării lui Dumnezeu, a revelării Dumnezeului Celui veșnic viu, pentru ca să ne umplem de adevărul Lui mântuitor, pe care mai apoi îl propovăduim tuturor. Căci trebuie mai întâi de toate să trăiești întâlnirea cu Dumnezeu și comuniunea cu El, pentru ca să le împărtășești și altora din viața ta cea dumnezeiască, din viața ta umplută de slava, de cuvintele și de minunile lui Dumnezeu. Dar dacă începi invers, dacă începi să Îl propovăduiești pe Cel pe care nu-L cunoști, atunci ești un ipocrit. Pentru că vorbești despre Cel pe care nu Îl cunoști și Care nu te-a umplut pe tine de slava Lui și Care nici nu te îndeamnă pe tine să vestești cele ale Sale.
Tocmai de aceea, când vine vorba despre slujirea lui Dumnezeu trebuie să fii chemat de către El la slujirea Lui. Și Dumnezeu te cheamă în mod minunat ca să Îi slujești. Iar cine e chemat de Dumnezeu, acela știe acest lucru cu toată ființa lui, pentru că el ascultă de Dumnezeu și trăiește minunile Sale cele mari. Așa cum vedem că le-au trăit Sfinții noștri Apostoli în ziua Cincizecimii și în toată viața lor. Pentru că au fost chemați și trimiși de către El spre slujirea Lui și în toată viața lor au fost umpluți de minunile cele mari ale lui Dumnezeu și au zidit în mod real Biserica Lui. Pentru că i-au introdus pe oameni, prin învățătura cea sfântă și în mod sacramental, în Biserica Lui.
De aceea, Sfinții Părinții, în mod sinodal, au mărturisit că Biserica lui Dumnezeu este apostolică [ἀποστολικὴν][3]. Pentru că piatra de temelie a Bisericii, în multe părți ale lumii, au pus-o Sfinții Lui Apostoli. Și, peste veacuri, oricând e creștinat un alt popor, Sfinții care îl creștinează sunt numiți întocmai cu Apostolii [Ἰσαπόστολοι], pentru că au făcut același lucru cu Sfinții Lui Apostoli: au introdus pe membrii unui alt popor, până acum necreștin, în Biserica lui Dumnezeu.
Spre exemplu, pe 11 mai sunt pomeniți Sfinții Chirillos și Metodios [Ἅγιοι Κύριλλος καὶ Μεθόδιος]. Și ei sunt numiți Cei întocmai cu Apostolii și Luminătorii Slavilor [οἱ Ἰσαπόστολοι καὶ Φωτιστὲς τῶν Σλάβων][4]. Iar Luminătorul unui popor este, deopotrivă, cel care îl învață dreapta credință, dar și care îl botează în numele Dumnezeului treimic și îl introduce în mod sacramental în Biserică. Pentru că nu e de ajuns doar să știi dreapta credință la nivel de informație, la nivel livresc, ci trebuie să o trăiești cu toată ființa ta în Biserică și să crești în curăție și în sfințenie în mod continuu în relația cu Dumnezeu și cu oamenii.
De aceea, a fi om credincios înseamnă a fi un om introdus în mod sacramental în viața Bisericii și care trăiește în ritmul Bisericii. Din acest motiv, oricine trăiește în afara Bisericii lui Dumnezeu, în afara Bisericii Cincizecimii, e un om necredincios, pentru că nu crede cu adevărat în Dumnezeu și nu trăiește în Biserica lui Dumnezeu. Căci credința și experiența credinței se trăiesc aici, în Biserica Lui, și nu în afara ei. Ba, mai mult, orice om botezat ortodox, care neglijează Biserica Lui, trăiește ca un om necredincios, pentru că credința se trăiește eclesial, se trăiește comunitar, se trăiește liturgic.
Iar praznicul de azi, cel al Duhului Sfânt, în care Îl prăznuim pe „Însuși Atotsfântul [Αὐτὸ τὸ Πανάγιον] și de viață Făcătorul [καὶ Ζωοποιόν] și Atotputernicul Duh [καὶ Παντοδύναμον Πνεῦμα], pe unul al Treimii Dumnezeu [τὸν ἕνα τῆς Τριάδος Θεόν], Cel deocinste [τὸ ὁμότιμον] și deoființă [καὶ ὁμοούσιον] și deoslavă [cu] Tatăl și [cu] Fiul [καὶ ὁμόδοξον τῷ Πατρὶ καὶ τῷ Υἱῷ]”[5], ne învață că persoana umană trăiește comunional și crește comunional în curăție și sfințenie, pentru că ea crește continuu în relația cu Dumnezeu și cu semenii săi în Biserica Sa. Pentru că noi suntem creați de Dumnezeul nostru treimic, Care trăiește comunional, pentru ca să trăim comunional. Cele trei persoane dumnezeiești au o singură ființă, pe când noi, oamenii, suntem deoființă. Și dacă suntem deoființă, atunci suntem împreună frați. Iar Dumnezeul iubirii și al îndurărilor ne învață să ne iubim unul pe altul dumnezeiește, pentru că trebuie să ne asumăm întreaga umanitate în rugăciunea și în viața noastră.
Însă, asumarea întregii umanități în slujirea noastră și în viața noastră înseamnă împlinirea reală a Bisericii. Pentru că Biserica e chemată să asume întreaga umanitate în viața și în slujirea ei. Ea e chemată să facă din umanitatea cea deoființă slujitoarea reală a lui Dumnezeu. Pentru că e chemată să îi unească pe toți prin slava lui Dumnezeu și prin credința în El și prin trăirea aceleiași vieți dumnezeiești. Căci numai aici, în Biserica Sa, noi ne trăim la modul cel mai profund deoființimea noastră, adică apartenența la aceeași umanitate. Pentru că ne curățim, ne luminăm și ne sfințim continuu în mod personal, dar în relație de iubire și de frățietate cu toți. Și dacă cei din Biserică sunt din multe neamuri și noi trăim în mod frățește cu toți, din aceasta vedem că nu diferențele etnice și lingvistice ne despart în mod real, ci ne desparte viața noastră păcătoasă.
Pentru că Biserica ne cheamă să trăim dumnezeiește pe pământ și nu trupește. Și dacă trăim dumnezeiește, atunci ne putem înțelege cu tot cel de alt neam care trăiește în Biserică și care trăiește la fel ca noi. Căci credința și viața sfântă ne unesc pe unii cu alții și ne fac să trăim ca robi reali ai lui Dumnezeu, slujindu-I Lui în fiecare zi.
De aceea, când citesc Viețile Sfinților și văd că ei au trăit ca și mine, în aceeași Biserică și aceeași credință, mă umplu imediat de dragoste pentru ei, căci mă regăsesc în ei, în viața lor cu Dumnezeu. Și atunci nu mă mai interesează în ce secol au trăit sau de ce neam erau, pentru că îi regăsesc ca frați ai mei în credință. Dar pentru că ei mă întrec cu mult în toate dimensiunile vieții duhovnicești, eu învăț mereu cu dragoste de la ei și mă rog lor, pentru că știu că ei mă pot ajuta în viața mea. Și chiar dacă ei nu au învățat limba mea și nu sunt de un neam cu mine, ei mă înțeleg prin slava lui Dumnezeu, îmi înțeleg rugăciunea mea și mă ajută în viața mea, pentru că și ei sunt plini de bucurie că trăiesc aceeași credință cu ei și vreau să fiu cu ei pentru veșnicie.
Iar din comuniunea cea veșnică a Sfinților, noi trebuie să înțelegem că aceasta este realitatea reală a Bisericii lui Dumnezeu: viața sfântă, curată, frumoasă, trăită în comuniune dumnezeiască. Și pentru aceasta trebuie să venim noi la Biserică: pentru a-I sluji lui Dumnezeu cu pace și cu sfințenie și pentru a ne întări unii pe alții prin cuvintele și viața noastră.
Dumnezeu Duhul Sfânt este Mângâietorul sufletelor și al trupurilor noastre, Cel pe care L-am primit în locul lui Hristos și, prin El, Îl avem și pe Hristos[6] și pe Tatăl. „Și El mijlocește, cu graiuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca și Hristos, căci și Hristos este Mângâietor”[7] al nostru. Iar când noi îl mângâiem pe un altul, când îi arătăm iubirea și admirația noastră, atunci ne arătăm plini de slava Mângâietorului nostru, de slava Celui care ne mângâie pe noi dumnezeiește. Pentru că viața noastră nu trebuie să fie ostentativ religioasă, ci în mod firesc religioasă. În orice facem trebuie să fim firești, să fim naturali și nu declarativi. Pentru că cel care ne urmărește viața simte acest firesc dumnezeiesc al nostru ca ceva care îi face bine, ca ceva care îl bucură, care îl luminează, pentru că îl luminează și îl bucură slava lui Dumnezeu din noi înșine. De aceea trebuie să ne comportăm normal în societate, fără să vrem să atragem atenția, pentru că atragem și mai mult atenția în acest fel. Fiindcă azi fiecare vrea să iasă în față, să se propună și e nervos când nu e băgat în seamă. Dar când cineva nu cere să fie băgat în seamă, atunci devine deodată interesant, pentru că oamenii se întreabă ce e cu el, care e viața lui. Și astfel ne pot descoperi viața noastră, pentru că nu ne manifestăm ca ei.
Așadar, iubiții mei, am retrăit și retrăim dumnezeiește bucuria de început a Bisericii, entuziasmul dumnezeiesc al primilor creștini! Pentru că atunci când ne bucurăm de începutul Bisericii, ne bucurăm și de începutul nostru ca oameni ai credinței. Iar dacă am fost chemați de Dumnezeu la viața cu El, să nu ne lenevim niciodată în slujirea Lui! Să nu stingem din noi înșine entuziasmul cel sfânt pentru El, pentru cunoașterea Lui și pentru viața cea sfântă cu El! Căci, fără acesta, venim la Biserică fără să ne bucurăm de El, ci doar ca o rutină a vieții noastre. Și rutina este moartea iubirii pentru El. Căci venim la Biserică pentru ca să venim, dar nu pentru ca să mai vorbim cu El, nu pentru ca să mai fim învățați de către El, nu pentru ca să ne mai bucurăm cu sfințenie de minunile Sale.
Eu însumi, adesea, sunt luptat de către demoni cu plictisul, cu lipsa de chef pentru slujire, cu tristețea, cu insensibilitatea. Dar toate acestea sunt pentru ca să nu mă bucur, să nu respir în voie, să nu trăiesc în pace și în veselie sfântă cu Dumnezeu. Și lupt mereu cu toate ispitele interioare, căutând pacea, bucuria, atenția, evlavia, pentru că vreau să mă bucur mereu împreună cu Dumnezeu și cu oamenii. Și când nu le dai atenție demonilor, când nu iei în seamă sentimentele și stările pe care ei ți le aduc, atunci Dumnezeu te inundă cu pacea Sa, cu bucuria Sa, cu atenția Sa, cu mila Sa și te simți liber, întărit, bucuros, suplu în toate. Pentru că nu te-ai așezat în starea demonilor, în tristețea lor, ci te-ai odihnit în slava lui Dumnezeu, cea care este fundamentul vieții noastre duhovnicești.
Bucurați-vă în Dumnezeul milei, în Cel care ne umple pe noi de slava Lui! Bucurați-vă în pacea Lui care nu are hotar, care nu are limite! Bucurați-vă în Dumnezeul nostru, în Cel care ne scoate pe noi mereu din Iad, pentru ca să ne unească mereu cu Sine! Amin!
[1] Începută la 8. 40, în zi de marți, pe 30 mai 2023. Soare, 19 grade, vânt de 3 km/ h.
[2] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html.
[3] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Crezul.
[4] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3107/sxsaintinfo.aspx.
[5] Cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html.
[6] Cf. Penticostar, ed. a 6-a, Ed. IBMBOR, București, 1973, p. 374.
[7] Ibidem.