Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [38]

Condacul al V-lea vorbește despre lucrarea rugăciunii isihaste, care constă în chemarea neîncetată a milostivirii Fiului lui Dumnezeu asupra noastră.

Rugăciunea se face cu sufletul smerit și cu mintea îndreptată înspre Dumnezeu, Creatorul întregului univers și Mântuitorul nostru, e o luptă duhovnicească și are drept urmare revărsarea în sufletul rugătorului a adevăratei iubiri a lui Dumnezeu, prin harul Său. Nu e o mantră, nu e un exercițiu mental menit să nască „roboți” sau să „spele mintea”, fapt care se poate constata din rezultatele ai, care nu au legătură cu efectele exercițiilor pur umane.

E o practică la care recurge omul profund credincios, care își pune toată nădejdea în Făcătorul și Mântuitorul lui, și ale cărei urmări le simte în sufletul său depășind orice experiență lumească și făcându-l cunoscător al celor tainice și duhovnicești, la care omul necredincios și lipit de înțelesurile pământești ale lumii acesteia nu poate să ajungă niciodată.

De aceea, acest condac este despre adevărata însușire a iubirii dumnezeiești, prin rugăciunea neîncetată:

„Foc am venit să cobor pre pământ”[1],
zice Hristos cu arzător cuvânt.
Și, Preacurată, furtuna dragostei Lui
să ne aprindă cu tot răscolul pârjolului
și să ne umple de lumină nemăsurat,
ca pe tine, Fecioară care L-ai purtat.

Dragostea Lui să ne fie de nelipsit,
cu numele de slavă de suflet lipit.
Și cu fiece fir smerit de răsuflare
să se aprindă în noi a numelui chemare!
Să ne ardem de pară în Dumnezeu,
din toată dragostea numelui Său!
Și-nvăpăiați de sărbătoare, în Domnul, așa,
cu flăcările dragostei să strigăm: „Aliluia!”.

Această iubire nu poate fi cunoscută decât prin experiență și foarte puțini ajung la a o trăi, chiar și dintre cei care sunt credincioși și evlavioși.

Fericitul Daniil folosește o mulțime de termeni din aceeași sferă semantică (foc, pârjol, a arde, pară, învăpăiați, flăcări), în dorința de a arăta natura iubirii dumnezeiești, dar ea depășește orice experiență omenească.

La momentul când scria acest Acatist, Fericitul Daniil se vede că era lucrător al rugăciunii și că își dorea din tot sufletul să ajungă la roadele rugăciunii minții, pe care le cunoștea mai mult din citire. Dacă ulterior, în închisoare, va fi trăind experiențe duhovnicești mai înalte, din păcate nu avem știre despre ele. Cineva zice – nu știu din ce mărturii – că, spre finalul zilelor sale pământești, era „cu teama în suflet că nu va putea rezista până la capăt presiunilor fizice și morale la care era supus”[2]. Adică frica lui cea mai mare era ca nu cumva să cedeze. Și, cu mila Preacuratei Fecioare, nu a cedat. Dar din toată opera lui se vede râvna lui pentru a cunoaște și a păși pe calea trăirii mistice, așa cum scria într-un Psalm:

„Cu buze groase de tină
sufletul meu soarbe lumină
și mănânc de pe cer luceferi somnoroși
cu ochii uimiți și umbroși.
Sunt răsunător ca o vioară
la glasul izvoarelor ce mă-mpresoară. /…/

Și de ascult peste mine stăruitor
la rădăcina gândului viitor,
văd lumea de dincolo cum mă biruiește,
formă străvezie ce în mine se-nnoiește.

Și de dulceața adevărului împresurat
alerg peste hățișuri ca cerbul neînduplecat.
Beau la lăuntru și însetez în afară
aflu în duh și caut peste țară,
peste toate vârstele mă risipesc și mă adun
și nu mai știu de-s înțelept sau nebun.

Aș vrea să zbor ca neprihănitul porumb
și să ascund sub cămașă aripile de plumb”[3].

A căutat sincer, mereu, ca „strâns în el, pe inimă sprijinit” (Chip isihast)[4], să urce scara duhovnicească: „Pe râpa rugăciunii, urzită în uitare [de lume]/ Să-ți afli marea schimă a gândului călit” (Stih smerit)[5]. Toată poezia lui dă mărturie despre această căutare și râvnă. Nu e doar metaforă sau stilistică goală.

Cum spuneam și altădată, îl apropie de Vasile Voiculescu o anumită tendință spre arhaisme sau cuvinte rare ale limbii române, din tezaurul nostru lingvistic părăsit, dar, spre deosebire de acesta, Fericitul Daniil a zburat duhovnicește mult mai repede și mai departe de materialitatea înțelesurilor lumești. Și dacă Voiculescu a căutat toată viața desăvârșirea artistică, Fericitul Daniil nu a fost niciodată rob acestui scop teluric.

---

[1] Cf. Lc. 12, 49.

[2] Prof. Gheorghe Vasilescu, în „Cuvânt înainte” la: Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, Ed. Anastasia, 1999, p. 17.

[3] Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, op. cit. supra, p. 39. Poezie nedatată.

Referința din final, la „aripile de plumb”, ne confirmă interpretarea pe care am acordat-o metaforei bacoviene: aripile de plumb sunt „aripile” păcatului, cu care omul modern „zboară” spre infern. Totodată, remarcăm faptul că, din punct de vedere stilistic, poezia aceasta, ca și multe alte versuri semnate de Fericitul Daniil, denotă o puternică influență din partea lui Arghezi. Ceea ce nu ar fi fost posibil dacă Arghezi ar fi fost un ateu sau nihilist, așa cum l-au crezut și îl mai cred, încă, mulți critici literari.

[4] Idem, p. 44. Poezie din 1950.

[5] Idem, p. 51. Poezie din 1955.