Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [39]

Întorcându-ne la Acatistul Rugului Aprins, acesta încearcă să urmărească treptele urcușului duhovnicesc, realizat prin rugăciunea neîncetată. Iar Preacurata Maică a Domnului, simbolizată odinioară în rugul cel aprins și nemistuit, este mereu implorată să ajute rugătorilor, să-i susțină în eforturile lor de despătimire și înduhovnicire.

În Icosul al V-lea, ea este rugată să stăruie „peste a noastră împietrire”, precum o picurare de apă poate să găurească „piatra cea tare”: „Și biruiește-ne cu picurul de har” al rugăciunilor! Ruga noastră este „smerită și ștearsă”, dar Preasfânta Stăpână ne dăruie „stăruința cea neînțeleasă/ și puterea pomenirilor line” din rugăciunea isihastă.

Heretisirile ne-o înfățișează pe Maica Domnului ca fiind cea care ne dăruie „îndrăzneala gingășiei” din rugăciunea ce repetă numele Domnului Iisus Hristos, pentru că, prin încurajarea ei avem îndrăzneala să rostim mereu „sfântul nume”, dar simțim și gingășia iubirii care ne mângâie în rugăciune. Ea este „ulciorul” care ne dăruie picătura stăruitoare a rugăciunii, care găurește piatra vârtoasă a inimii noastre.

Este „statornicie luminoasă din piatra albă a Domnului” pentru că, prin statornicia ei în virtute a zămislit și a născut pe Piatra Hristos. Este „fagure prea-dulce al lui Iisus Fiul omului” fiindcă este fagurele în care a stat Mierea Hristos. Este „cuib de gând, cel al Hristosului meu” pentru că Preacurata Stăpână a făcut din cugetarea sa cuib pentru pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu și ne ajută și pe noi să facem din mintea noastră cuib pentru Dumnezeu.

Este „împărtășanie de cuvânt din chemarea lui Dumnezeu” pentru că, chemându-L în rugăciune, ne împărtășim mental cu Hristos. Este „revărsare de mireasmă pe care Fiul ne-o dă” fiindcă, prin Preacurata Sa Maică, revarsă peste noi mireasma iertării și a darurilor Sale. Este „mătania cea în fir a lui «miluiește-mă»”, adică a rugăciunii isihaste, pentru că Preasfânta Fecioară ne ajută să urzim metanierul cugetător al rugăciunilor noastre, să toarcem și să țesem firul rugăciunii.

Este „iureș ce mă răpește și pe mine, păcătosul”: aici „iureș” poate avea sensul de năvălire a cuiva sau de revărsare de ape, căci, venind ea degrabă sau revărsându-se harul Maicii Domnului, ne răpește din necazuri și din păcate. Este „noian de pomenire care-și sporește prisosul” pentru că, oricât de mare ar fi noianul rugăciunilor și al binefacerilor Preasfintei Stăpânei noastre, el nu încetează niciodată a spori, întru ajutorul nostru. Și oricât ar părea de mare noianul rugăciunilor isihaste, nicio rugăciune nu e niciodată de prisos.

Și este „harică depănare a unei grăiri de minune” fiindcă Preacurata Maică a lui Dumnezeu ne ajută să deprindem această rostire minunată, care apoi curge sau se deapănă în minte și în inimă cu ajutorul harului dumnezeiesc.

Un Acatist de genul acesta cere deopotrivă experiență duhovnicească, rafinament poetic și cunoaștere teologică înaltă (biblică și patristică), pentru a fi înțeles.

Condacele și icoasele acestea pot părea doar o colecție de bijuterii stilistice celor care nu au experiență duhovnicească și nicio sensibilitate în relație cu cele comunicate aici. Însă toată această adunare de metafore și imagini poetice au la bază realități, trăiri, experiențe. Toate cele de mai sus și cele care vor fi mai departe expuse în cadrul acestui comentariu se întemeiază pe experiențe cât se poate de „concrete” și de autentice pentru cei care au vii simțurile duhovnicești.

Concretețea imaginilor plastice se datorează tocmai acestei revărsări de trăiri interioare, spirituale, care nu pot fi exprimate decât prin recurgerea la comparații cu realitatea concretă, cu experiența comună, la îndemâna tuturor.