Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [40]
Condacul al VI-lea o înfățișează pe Preasfânta Maică a Domnului ca o minune care nu poate fi înțeleasă de gânditorii materialiști și de filosofii atei, de cei a căror inteligență se oprește la ceea ce cade sub simțuri și poate fi măsurat de om: „Fecioară Preasfântă, în fața ta,/ pururi, peste veac, de rușine se vor da,/ cugetarea și ritorii înțelepciunii./ Că tu ești sigiliul nestricăciunii,/ poartă – pentru cei isteți – încuiată/ și oglindă vie de trăirea minunii”.
„Ritorii înțelepciunii” și „cei isteți” sunt cei care confundă adevărata înțelepciune cu retorica, cu măiestria discursului (care îmbracă idei banale și cugetări false sau furate de la alții în cuvinte pretențioase, într-o exprimare pseudo-savantă – o realitate întâlnită destul de des, din antichitate până în ziua de astăzi, motiv pentru care, în Acatistele noastre, un condac este mai totdeauna rezervat „înțelepților ritori”, care nu înțeleg nimic, dar se prefac că filosofează) și cei care sunt isteți în cele lumești, dar nu văd nimic dincolo de realitatea imediată. Însă, pe cei care nu se împotmolesc în ițele carteziene ale silogismelor amărăciunii, Preacurata Stăpână le dăruie să înțeleagă „că viața nu ne-a fost dată/ să fie numai răstălmăcită,/ că ea se cere mult mai bogată/ decât să fie numai trăită”. Decât să fie trăită numai la nivel afectiv, animalic, așa cum predau epicureii lumii acesteia.
Adevărata viață refuză hedonismul, care promovează fericirea epidermică, și pragmatismul cinic: „Ea e a Minții de dincolo de gând și de loc,/ de dincolo de șirul clipelor dăinuirii./ E vădirea unui cer lăuntric de foc/ peste fântânile inimii și-nfăptuirii”.
Mintea „de dincolo de gând și de loc” este Mintea dumnezeiască, care este mai presus de rațiunea discursivă omenească și care nu poate fi limitată prin localizare în timp și spațiu, „Cuvântul lumii ce pentru ea se vrea/ cale și întrupare spre veșnic: Aliluia!”. Căci „Dumnezeu iaste gând neîncetat”[1], după cum spunea Sfântul Atanasios cel Mare, în traducerea lui Nicolae Milescu-Spătarul. „Că Domnul au cugetat cu gândul/ De le-au făcut [pe toate câte există] și-I țin toate rândul [orânduiala, ordinea]” (Ps. 148, 15-16, al Sfântului Dosoftei).
Către această viață, care depășește cu mult datele elementare ale unei existențe la nivel biologic și afectiv-primitiv, Preacurata Maică a Domnului este învățătoare, așa cum înfățișează și Icosul al VI-lea:
Fecioară și Maica noastră Curată,
tu ești într-adevăr trezia,
voința frunții, în mir adunată,
ochiul cel din lăuntru deschis
în rotundul zărilor toate,
inimă cu centrul învins
de străvezimea stărilor curate!
Tu ești cea mai dreaptă luare-aminte,
care unești în puterea agerimii, dincolo de cuvinte,
într-un fulger al minții:
ascuțimea gândului de gheață
cu arsura iureșului de viață,
caldul și recele puse-n cruce,
care pe Înțelesul cel înalt Îl aduce.
Dar trezia aceasta e trezie de prunc,
clară cheie de adânc,
cu repeziș iute și străin,
ce cu nimic nu clintește sufletul tău cel lin;
ci dimpotirvă, îți dă sfânta mare simplitate
de care noi pururea ne uimim
și față de care, pe cât se poate, ne plecăm
întreaga suflare, să-ți cântăm.
„Trezia” sau „trezvia” este un concept isihast, denumind starea trează a minții, ca dar al harului dumnezeiesc. Starea de trez(v)ie este o stare harică. De aceea este echivalată de Fericitul Daniil cu „voința frunții, în mir adunată” (voința minții noastră este unită cu voia lui Dumnezeu și mintea noastră gândește însuflețită de harul Său) și cu „ochiul cel din lăuntru deschis/ în rotundul zărilor toate”: ochiul spiritual al sufletului este deschis pentru a vedea duhovnicește lumea, neîngrădit de bariere spațiale, de vederea bidimensională, de timp și de rațiunea sau logica pur umane.
Trezia aceasta duhovnicească, pentru dobândirea căreia Preacurata Fecioară este cea mai puternică rugătoare, aduce cu sine smerenia și pacea inimii, prin har, mai presus de simțirile pământești: „inimă cu centrul învins/ de străvezimea stărilor curate”. Este vorba de starea duhului omului, care se vede curățit prin har.
Maica Domnului ne dăruie „cea mai dreaptă luare-aminte” la gânduri – practică isihastă de verificare a pozitivității sau veridicității gândurilor –, care ne aduce „puterea agerimii” și „fulgerul minții”: capacități dobândite în urma rugăciunii neîncetate și a atenției la gânduri, prin harul Preacuratei Stăpâne. Se unesc, astfel, „ascuțimea gândului de gheață”, adică puterea rațională a minții noastre, dezlipită de patimi, luminată de har, cu „arsura iureșului de viață”, cu puterea afectivă a sufletului, de asemenea limpezită și curățită prin harul lui Dumnezeu.
Această unire este prezentată în parabolă de poetul Ion Barbu în Riga Crypto și lapona Enigel, după cum am arătat mai demult – poet pe care Fericitul Daniil îl intertextualizează folosind metafora „clară cheie de adânc” –, în care lapona Enigel (Enigel = înger, omul care caută „viața îngerească” prin castitate și celelalte virtuți monahale), coboară „din țări de gheață /…/ tot mai la sud”, tocmai în scopul acesta isihast al unirii dintre puterea de gheață a minții și puterea afectivă, caldă, a sufletului. Adică în scopul reunirii spirituale a omului cu „sufletul-fântână” (Riga Crypto…), dezbinat lăuntric prin căderea în păcate, în starea sa primordială, în care mintea și inima nu erau antagonice: „caldul și recele puse-n cruce,/ care pe Înțelesul cel înalt Îl aduce”, adică pe Dumnezeu în sufletul nostru.
Despre antagonismul acesta postlapsarial a filosofat mult, în poezia noastră, Mihail Eminescu, care începe prin a se lupta duhovnicește pentru ca erotismul să nu „aprinză al meu suflet pe-al patimilor rug” (Gelozie), ajunge „pe-al meu propriu rug, [să] mă topesc în flăcări” (Odă (în metru antic)) și sfârșește prin a dori să rămână „nemuritor și rece” (Luceafărul), cu „ascuțimea gândului de gheață”.
„Dar trezia aceasta e trezie de prunc,/ clară cheie de adânc,/ cu repeziș iute și străin,/ ce cu nimic nu clintește sufletul tău cel lin”: Preacurata Fecioară și Maică a Domnului nu a avut păcate personale, iar „trezia minții” nu a trăit-o ca pe o deșteptare sau ca pe stări sporadice duhovnicești, ci a fost starea ei spirituală, în cel mai înalt grad cu putință, de toată viața. Ea nu a cunoscut niciodată dezbinarea dramatică între minte și inimă, între rațiune și afecte, ci pururea a avut unite voința și afectivitatea sa cu harul lui Dumnezeu, prin rugăciune: „sfânta mare simplitate/ de care noi pururea ne uimim” – prin „simplitate” înțelegându-se sufletul simplu, așa cum a fost creat la început de Dumnezeu, „necompus” sau „nedescompus” prin păcat în părți antagonice.
Versurile Acatistului îmbină fericit obscuritatea metaforică a poeziei romantic-moderniste cu hermetismul Misticii Ortodoxe. Însă Fericitul Daniil a întrezărit această posibilitate chiar la poeții români: Eminescu, Arghezi, Barbu etc. Și e printre puținii care au înțeles subtilitatea teologică a gândirii acestora, tocmai pentru că inițiere reală (și prin experiență) în Mistica Ortodoxă nu avea mai nimeni dintre literați, inclusiv dintre cei „tradiționaliști”.
Lecturile patristice nu l-au ajutat pe Nichifor Crainic să-l descifreze corect pe Eminescu, dar trebuie să recunoaștem și să-i acordăm meritul că el era cel care de-abia începea să descopere și să promoveze, în mod public, Patristica drept fundament și cheie de boltă a culturii românești. Ea fusese descoperită anterior de Eminescu, din plin, dar nu și promovată, ci exprimată obscur sau ermetic în operele sale, pentru că junimiștii erau „spirite științifice” mediocre, care l-ar fi luat în batjocură. Eminescu nu a avut poziția socială, mediul și instrumentele necesare ca să mediatizeze ceea ce credea cu adevărat. Nu avea cine să îl asculte. L-ar fi omorât chiar mai devreme. De aceea a scris umbros, tainic…
[1] Cf. Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 89.