Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petros și Pavlos [29 iunie 2023]
Iubiții mei[1],
înainte de a ne împărtăși cu Domnul, Sfântul Pavlos ne cere să ne cercetăm pe noi înșine, adică să ne verificăm pe noi înșine, să ne uităm în mod abisal la starea noastră interioară. La cum arată iubirea noastră pentru Dumnezeu. Căci el spune: „Și să se cerceteze [δοκιμαζέτω] omul pe sine și așa să mănânce din Pâine și să bea din Potir!” [I Cor. 11, 28, BYZ].
– Dar ce înseamnă a ne cerceta pe noi înșine?
– Înseamnă a ne privi, în noi înșine, iubirea pentru Dumnezeu și pentru oameni. Căci dacă iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru oameni e vie, e vâlvătaie continuă, e foc nestins, atunci dorim să ne împărtășim în fiecare zi cu Domnul și nu doar din când în când. Și cercetarea noastră interioară găsește ce trebuie în noi înșine: iubirea vie, continuă pentru Dumnezeu. Dar dacă iubirea noastră e puțină și încrederea noastră în Domnul e puțină și nu suntem plini de dorul Lui, atunci trebuie să ne pocăim pentru iubirea noastră puțină, pentru ca Domnul să o înmulțească în noi. Și dacă, cercetându-te pe tine însuți, vezi că Îl iubești puțin, dar te rogi Lui să te umpli de iubirea Sa, atunci te apropii, în mod smerit de Domnul, cu dorința vie de a te umple de sfințenia Sa. Căci El dorește să ne învețe pe toți, prin împărtășirea cu El, iubirea Sa cea desăvârșită.
Așa că cercetarea de sine îl duce și pe Sfânt și pe păcătos la dorința vie de a se împărtăși cu Domnul. Căci cel plin de iubirea Lui nu poate trăi fără El. Și pentru el împărtășirea cu Domnul e viața lui, e respirația lui de fiecare clipă. Pe când cel care dorește să crească în iubirea Lui, înțelege, prin luminarea Sa, că nu poate crește decât împreună cu El. Și de aceea vine să se împărtășească mereu cu Domnul, pentru ca să crească întru iubirea Lui cea sfântă.
Însă cercetarea de sine e o virtute continuă a creștinului și nu ocazională. Căci nu doar înainte de a ne împărtăși cu Domnul, noi ne vedem pe noi înșine, ci mereu facem asta, în fiecare clipă. Și pentru că ne vedem pe noi înșine în fiecare clipă, ne considerăm întotdeauna improprii vieții cu Dumnezeu, pentru că ne vedem cu adevărat starea noastră interioară. Căci noi trebuie nu doar să nu păcătuim în noi înșine, ci și să ne sfințim continuu. Și când ne considerăm improprii Lui, ne considerăm astfel pentru că vedem cât de mare e sfințenia Lui pe lângă cea din ființa noastră. Și de aceea, noi avem mereu conștiința de oameni păcătoși, de oameni slabi în fața păcatului, în comparație cu sfințenia cea necuprinsă a lui Dumnezeu. Pentru că împlinirea noastră reală e umplerea de sfințenia Lui. Și când simțim diferența dintre sfințenia Lui din noi și sfințenia Lui, atunci înțelegem cât de mici și de netrebnici suntem noi înaintea Sa.
Și ne împărtășim mai întâi cu Pâinea euharistică, cu Trupul Său, pentru ca să ne facem și mai deplin mădularele Sale cele duhovnicești, adică o singură Biserică a Lui. Apoi bem Potirul milei Sale, adică Sângele Său, unit cu apa cea sfântă ce a curs din coasta Sa, pentru ca să avem viață întru noi, adică slava Sa cea veșnică. Pentru că împărtășirea cu Domnul înseamnă coborârea Lui în noi, în sufletul și în trupul nostru, și rămânerea Lui cu noi. Și ne cercetăm pe noi înșine, pentru ca să găsim iubirea Lui în noi. Căci El coboară în noi ca să locuiască în iubirea noastră pentru El. În curăția și în sfințenia cu care ne-am pregătit pentru El.
Ceea ce înseamnă că mereu trebuie să stăm cu inima deschisă față de Domnul, în pace, în bucurie sfântă, crezând întru El în mod deplin și așteptând de la El totul, pentru ca El să ne umple pe noi de harismele Sale cele dumnezeiești. Pentru că spovedirea continuă a păcatelor noastre și împărtășirea noastră continuă cu Domnul ne umple de mari harisme dumnezeiești. Harisme care se nasc din iubirea și din curăția noastră interioară pentru El.
Cercetarea de sine este o constantă a vieții noastre duhovnicești. Și ea ne smerește continuu, pentru că mereu ne arată deficitari înaintea Lui. Și cel care se apropie de Domnul cu conștiința vie că e nevrednic de El, nu e nevrednic de împărtășirea euharistică, ci e vrednic de ea, pentru că El a venit să-i mântuie pe toți cei păcătoși. Dar cel care se consideră „vrednic” de Domnul, tocmai acela e nevrednic de El, pentru că se crede „propriu” Lui, când nimeni nu e pe măsura Sa.
Și când Sfântul Pavlos spune: „Căci cel care mănâncă și bea cu nevrednicie [ἀναξίως], judecată [κρίμα] sieși mănâncă și bea, nerecunoscând Trupul Domnului [μὴ διακρίνων τὸ Σῶμα τοῦ Κυρίου]” [I Cor. 11, 29, BYZ]”, el ne spune că venim să ne împărtășim fără a fi plini de iubirea Lui, de așteptarea Lui cu dor nespus. Pentru că împărtășirea e spre judecata noastră, când noi n-avem iubire vie pentru El. Și lipsa de evlavie, de iubire, de dor nespus pentru Domnul e nevrednicia noastră. Pentru că venim la El cu totul nepregătiți interior, cum nu îndrăznim să ne ducem la cineva în vizită. Căci atunci când te duci la cineva în vizită, te pregătești interior, pentru ca să fii propriu discuției și șederii cu el. Și suntem plini de emoții, de așteptări, de întrebări, înainte de a ajunge la acela, căci tratăm vizita ca pe un examen al vieții noastre sociale. Te duci la acela, dar ducerea ta are urmări în viața ta și în viața lui. Nu te duci pentru ca să pleci de la el, ci pentru ca să te întâlnești la nivel adânc cu acela, pentru ca să discuți lucruri importante, pentru ca să te intimizezi cu el.
Cu atât mai mult, atunci când vii la Biserică, ești plin de toată iubirea pentru Dumnezeu și pentru oameni, pentru că vii la Domnul. Și dacă vii la El, ca să te împărtășești cu El, ești în vorbire tainică continuă cu El, cu Cel care vine în tine. Vorbirea cu El, rugăciunea ta continuă, e plină de iubirea Lui. Și având conștiința că ești nevrednic de El, tu te apropii de El cu iubire, pentru că recunoști în El pe Domnul și Dumnezeul tău, Cel care e viața ta veșnică.
De aceea, cei care văd doar „pâine și vin” în Potir, nu Îl cunosc pe Domnul. Și se apropie de El cu nevrednicie și nu cu credință, cu frică dumnezeiască și cu dragoste. Dar când El este în fața mea pe Sfânta Masă și mă umple de slava Lui din destul, eu sunt cu Domnul și Domnul mă umple de iubirea Lui cea veșnică, iar împărtășirea cu El e o bucurie negrăită, e veselie dumnezeiască, e curățire, luminare și sfințire continuă, e împlinire reală. Pentru că El nu doar vine în mine, ci El rămâne în mine și eu Îl simt în mod cutremurător de frumos și toate schimbările dumnezeiești din mine sunt rodul unirii Lui prea-tainice cu mine.
Sfântul Apostol Petros, mai înainte de a vorbi despre cunoașterea [ἐπίγνωσιν] Domnului nostru Iisus Hristos [II Petr. 1, 8, BYZ], despre cunoașterea Lui intimă, personală, ne vorbește despre virtuțile dumnezeiești ale vieții noastre. Pentru că virtuțile Sale sunt cele care ne fac să Îl cunoaștem în mod interior pe Domnul. Și Sfântul Petros începe cu râvna [σπουδὴν] [II Petr. 1, 5, BYZ] pentru cele dumnezeiești, la care spune să adăugăm credinței noastre virtutea [τὴν ἀρετήν], cunoașterea [τὴν γνῶσιν][Ibidem], înfrânarea [τὴν ἐγκράτειαν], răbdarea [τὴν ὑπομονήν], evlavia [τὴν εὐσέβειαν] [II Petr. 1, 6, BYZ], iubirea de frați [τὴν φιλαδελφίαν], iubirea [τὴν ἀγάπην] pentru Dumnezeu [II Petr. 1, 7, BYZ].
– Și de ce începe cu râvna pentru Dumnezeu?
– Pentru că avem nevoie de toată râvna [σπουδὴν πᾶσαν] [II Petr. 1, 5, BYZ], de toată voința noastră, de toată determinarea noastră interioară pentru a-I sluji Lui. Căci atunci când Îl cunoaștem pe Domnul, când ne deschidem cu totul Lui, atunci ne umplem de toată râvna credinței. Și credința e plină de râvnă, pentru că începutul vieții cu Dumnezeu e deplină încredere în El. Și cel plin de credință și de râvnă pentru viața sfântă începe să învețe toată virtutea. Adică tot modul de viețuire al Bisericii. Și din virtuți se naște cunoașterea noastră teologică. Adică din rugăciune, din postire, din priveghere, din iertare, din răbdare, din slujirea Domnului. Cunoașterea Lui vie, reală, personală se naște din relația vie cu El. Și relația Lui vie cu noi se naște din împlinirea poruncilor Sale.
Cunoașterea teologică prin citire e fundamentată pe cunoașterea teologică prin trăire. Ceea ce citim la alții înțelegem prin ceea ce trăim noi înșine cu Dumnezeu. De aceea, cunoașterea despre care vorbește Sfântul Petros aici e cunoașterea personală, prin trăire, adică cunoașterea pe care o dobândim în relația reală cu Dumnezeul nostru.
Și când Îl cunoști pe Dumnezeu, atunci te înfrânezi continuu pentru El. Te înfrânezi de la tot păcatul. Și înfrânarea e plină de răbdare, pentru că virtuțile dumnezeiești își dau rodul lor în noi la timpul lor. Noi trebuie să lucrăm în răbdare sfântă poruncile Lui, pentru că ele nasc roade dumnezeiești la timpul lor. Și răbdarea naște multă evlavie, pentru că Îl așteptăm pe Domnul, pe Cel care le lucrează în noi pe cele ale Sale. Și semnul distinctiv al omului evlavios e iubirea lui de frați, e iubirea lui pentru toți oamenii. Însă nu poți să-i iubești pe toți oamenii, dacă nu Îl iubești mai întâi de toate pe Dumnezeu. Căci rădăcina iubirii pentru oameni e iubirea sfântă și totală pentru Dumnezeu.
Și când Sfântul Petros a plecat de la râvna sfântă pentru El ca să ajungă la iubirea Lui, el a vorbit despre toată scara virtuților și a harismelor dumnezeiești. Pentru că toate poruncile Lui ne duc la iubirea Lui, adică la cunoașterea reală a Dumnezeului nostru. Poruncile Sale sunt scara interioară spre Dumnezeu. Noi urcăm continuu spre El prin împlinirea voii Sale celei sfinte. De aceea, cei care ne văd pe din afară, nu văd și suișul nostru continuu interior. Și cine nu ne cunoaște adâncul din noi, nu știe nimic despre noi înșine, despre tainica noastră viață cu Dumnezeu.
De aceea, iubiții mei, când îi pomenim azi pe Sfinții Apostoli Petros și Pavlos, pomenim două iubiri continue pentru Dumnezeu. Căci ambii Apostoli, atunci când L-au cunoscut pe Domnul, și-au dat seama că sunt păcătoși. Sfântul Petros a căzut înaintea genunchilor Domnului și I-a spus: „Ieși de la mine, că om păcătos [ἀνὴρ ἁμαρτωλός] sunt, Doamne!” [Lc. 5, 8, BYZ], pe când Sfântului Pavlos, pe atunci prigonitor al Său, Domnul i-a spus: „Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești!” [F. Ap. 9, 5, BYZ]. Și Sfântul Pavlos a avut toată viața Lui conștiința de prigonitor al Domnului, chiar dacă El a ajuns Apostolul și intimul Său, pe când Sfântul Petros a avut toată viața lui conștiința că s-a lepădat de Domnul, deși a fost Apostolul Lui și L-a iubit nespus de mult pe El. Pentru că Domnul ne iartă, ne iartă pe toți îndelung, dar cel iertat de Dumnezeu nu uită căderile sale cele mari. Și, smerindu-se continuu, cel iertat de Dumnezeu Îl iubește și mai înflăcărat, tot mai înflăcărat pe El, pentru că e mulțumitor lui Dumnezeu pentru toate cele ale vieții sale.
Mucenicește au sfârșit amândoi. După o viață plină de trudă și de suferințe pentru propovăduirea lui Dumnezeu. Sfântul Petros a fost răstignit cu capul în jos la Roma. Și, tot la Roma, Sfântului Pavlos i s-a tăiat capul, curgând sânge și lapte din trupul său[2]. Pentru ca și prin viață și prin moarte, ei să slăvească pe Dumnezeu.
Iar dacă trăim cu Dumnezeu, „și dacă avem să trăim, și dacă avem să murim, ai Domnului suntem [τοῦ Κυρίου ἐσμέν]” [Rom. 14, 8, BYZ]. Pentru că ceea ce este cu adevărat important e de a fi una cu Domnul, de a fi împreună cu El tot timpul.
Și dacă suntem cu Dumnezeu, atunci suntem pietre duhovnicești ale Bisericii Sale, căci Petros înseamnă πέτρα, piatră[3]. Dar, în inima noastră, noi ne simțim mici, păcătoși, căci Pavlos înseamnă cel mic[4]. Și nu e o neconcordanță interioară între conștiința stabilității în credință și conștiința micimii personale, pentru că cel care e credincios e, în același timp, și plin de smerenie. Și credinciosul smerit este cel care cunoaște continuu voia lui Dumnezeu cu el. Pentru că Dumnezeu îl luminează mereu ca să înțeleagă ce să spună și să facă în viața lui.
Așadar, să ne apropiem mereu de Domnul și să ne împărtășim cu El, dar fiind plini de virtuțile Lui cele dumnezeiești. Pentru că El ne dorește plini de iubirea Lui, pentru ca să ne sporească mereu iubirea noastră pentru El. Amin!
[1] Începută la 8. 36, în zi de luni, pe 26 iunie 2023. Soare și nori, 22 de grade, vânt de 3 km/ h.
[2] Mineiul pe luna iunie, ed. BOR 1927, p. 308-309.