Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [41]
Din nou, heretisirile Icosului al VI-lea îi asociază Preacuratei Fecioare simboluri metaforice în acord cu virtuțile sale și cu virtuțile pe care intervenția sa în rugăciune către Dumnezeu le naște în noi, în oamenii credincioși. Astfel, este numită „cruce a înflăcărării și agerimii alesului”, pentru că ea dăruie, odată cu rugăciunea neîncetată, înflăcărarea iubirii și agerimea minții, două axe preaputernice ale sufletului care formează o cruce nebiruită cu care cel ales se luptă împotriva inamicilor spirituali.
Ea este „osia cerului cu luceafărul înțelesului” (o splendidă metaforă, pe care nu cred că am mai întâlnit-o în altă parte), pentru că întrupează întreg diametrul sau întreaga lungime a virtuților duhovnicești, cerești, având în vârf „luceafărul înțelesului”, adică ajungând la cea mai mare înălțime a cunoașterii tainelor dumnezeiești, dintre toate făpturile raționale. De aceea o numește și „înălțime unică a desăvârșitei cunoașteri”.
Fac o paranteză pentru a remarca faptul că Fericitul Daniil este adesea original în construirea metaforelor și a imaginilor sale poetice, prin aceasta demonstrând că a cugetat adânc asupra Teologiei ortodox-isihaste. Este un fapt remarcabil acesta, pentru că citim adesea multe acatiste, mai ales din cele mai noi, care nu fac decât să reproducă la nesfârșit imagini și figuri de stil din vechile acatiste sau din cărțile de cult, alcătuite fiind fără niciun efort de cugetare și contemplare asupra vieții Sfinților omagiați prin ele sau asupra Sărbătorii pe care o au în vedere, compilând mecanic date biografice sau istorice și adăugând fără nicio originalitate podoabe stilistice preluate din tezaurul literar al Bisericii. Sunt acatiste făcute „la normă” și din care nu transpare câtuși de puțin fiorul interior, evlavia sau efortul contemplativ al autorului. Și, din păcate, tocmai astfel de Acatiste și Slujbe ale Sfinților sunt promovate în Biserica noastră…
Revenind la Acatistul Rugului Aprins, Preacurata Maică a Domnului ajută la „spargerea gândurilor cu al lor zadarnic stup”, pentru că zgomotul gândurilor deșarte care ne populează mintea necontenit se aseamănă cu zumzăitul asurzitor al unui stup, făcându-ne să umblăm tot timpul înnebuniți de griji și patimi și frici, pe care demonii ni le aduc neîncetat în minte. Medicamentul împotriva lor este rugăciunea neîncetată care aduce isihia, pacea harică (de aici numele de rugăciune isihastă).
Într-un stadiu superior al ei, la care ajunge cel râvnitor și rugăciunea aceasta dăruie „oglindirea cea nevăzută, de dincolo de trup”, de care vorbea și Sfântul Apostol Pavlos (I Cor. 13, 12; II Cor. 3, 18): această expresie ascunde, tainic, o altă învățătură ortodox-isihastă, aceea despre ieșirea din sine, în extaz, despre răpirea duhovnicească (II Cor. 12, 1-4) pe care o trăiește cel care se curățește de patimi[1]. La aproximativ același lucru se referă și heretisirea următoare, în care Preacurata Stăpână este numită „cleștarul cel mai din lăuntru al sufletului meu”, ca cea care dăruie, prin puterea asistenței ei duhovnicești, vederea luminii dumnezeiești de către sufletul curățit ca cleștarul/ cristalul.
Totodată, ea este și „străpungerea strălucită a pomenirii lui Dumnezeu” pentru că, prin pomenirea neîncetată a Domnului în rugăciune, primim „străpungerea strălucită” a inimii: un oximoron, întrucât această trăire duhovnicească unește durerea inimii, smerenia și lacrimile de pocăință (la care se referă „străpungerea”) cu bucuria harică, „strălucită”. Este o trăire paradoxală, în care suferința pentru păcatele săvârșite și vederea propriei nimicnicii este unită cu dulceața harului care mângâie sufletele celor care se pocăiesc astfel.
Inima celui care se roagă neîncetat devine ea însăși un instrument ce cântă neobosit: la această realitate fac trimitere heretisirile care o laudă pe Preasfânta Maică a Domnului ca „psaltirion al inimii sub arcuș de gând” și „strigăt cu cinci strune tot una zicând”: arcușul de gând este rugăciunea mentală care face inima să cânte, iar cele cinci strune sunt cele cinci cuvinte ale rugăciunii isihaste (de care am amintit și undeva mai sus[2]), „tot una zicând”, adică repetând chemarea numelui Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru. De aceea, această rugăciune care face inima să cânte doxologic este „muzică negrăită a celei de-a doua nașteri”, a nașterii duhovnicești, cea pentru veșnicie și întru viața veșnică.
Preacurata Maică și Fecioară este „logodnă la numele de Înțelepciune” (numele Înțelepciunii, al lui Hristos Dumnezeu, Înțelepciunea care a creat lumea) și „Mireasă urzitoare de nesfârșită rugăciune”, care ne dăruie și nouă această logodnă mistică prin rugăciune, spre nuntirea cu Dumnezeu, întru Împărăția Sa.
[1] A se vedea Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș: Teologia vederii lui Dumnezeu, Teologie pentru azi, București, 2009 (cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/teologia-vederii-lui-dumnezeu/) și Vederea lui Dumnezeu în teologia Sfântului Simeon Noul Teolog, Teologie pentru azi, București, 2009 (cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/).
[2] A se vedea și aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2023/06/02/acatistele-si-alte-poeme-ale-fericitului-ieroschimonah-daniil-tudor-36/.