Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [51]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea a patra a Exaimeronului

IV. 1. Am arătat că tăria/ firmamentul înălțându-se din ape este o minunată imagine simbolică a Bisericii lui Dumnezeu[1]. Acum, gândește-te la aceasta: înainte de a fi adusă întru existență tăria cerului, apa era fără firmament. Era numită abis, pentru că întunericul cel rău al păcatului zăcea peste ea[2]. Dar Dumnezeu a alungat acest întuneric și a înscăunat pe rivalul său, cu care a binecuvântat tăria/ firmamentul, zicând: „Să fie luminătorii în tăria cerului spre luminarea pământului”[3].

Binecuvântații Îngeri nu sunt luminați de nicio creație, ci de Dumnezeu Însuși. Despre aceasta, Scriptura spune: „Lumina [este la] cei Drepți pururea”[4].

2. Desigur, luminătorii au venit întru ființă ca să lumineze pământul și nu ca să lumineze pe cele din mare, pentru că demonii au fost alungați de Hristos în abis[5]. Peștii care put sunt tipuri ale acestora. Ei nu au nicio părtășie cu lumina strălucitoare a cerului – cu adevărat, sunt străini de ea.

Dacă Dumnezeu ar fi grăit numai despre stelele văzute, când a zis: „Să fie luminătorii”, atunci ar fi adăugat: „spre luminarea pământului și a mării”. [Căci] în afară de cei care lucrează pe pământ, stelele sunt folositoare și multora care navighează pe mare.

3. În mod clar, Scriptura vorbește în sens material când descrie creaturile care, [înțelese] în mod literal și în fapt, au venit întru ființă prin Dumnezeu. Dar, totodată, preînchipuie, prin ele, cu adevărat, întreaga taină a lui Hristos și a Bisericii.

Evreul care se concentrează numai pe sensul fizic [literal] – sau tu, cititorul – s-ar putea să nu fiți de acord cu aceasta. Dacă este așa, spune-mi: Când Dumnezeu a făcut tăria, de ce nu a făcut imediat și stelele și soarele și luna odată cu ea? Compar-o cu aceasta: Atunci când a dezvelit pământul [de ape], El îndată l-a împodobit cu pășuni și roade și cu pomii pădurilor[6].

Și de ce a creat El luminătorii cei mai mici înaintea celor doi luminători desăvârșiți ai cerului? Și iarăși: De ce, atunci, nu a meșteșugit El, mai întâi, pe cel mai mic din cei doi luminători desăvârșiți, ci dimpotrivă, pe cel mai mare[7]? Nu mă îndoiesc că a făcut aceasta în conformitate cu o taină ascunsă și cu totul uimitoare.

El a creat stelele în tăria cea de deasupra printr-o poruncă[8]. Dar a creat soarele și luna pe pământ prin Sine Însuși[9] – la fel cum i-a creat pe Adam și Eva[10] – și, purtându-i pe ei sus, i-a așezat pe firmament[11].


[1] Cf. Fac. 1, 6-7.

[2] Cf. Fac. 1, 2.

[3] Fac. 1, 14.

[4] Par. lui Sal. 13, 9.

[5] Cf. Mt. 8, 31-32; Mc. 5, 12-13; Lc. 8, 32-33.

[6] Cf. Fac. 1, 9-12.

[7] Cf. Fac. 1, 14-16.

[8] Cf. Fac. 1, 14.

[9] Cf. Fac. 1, 15.

[10] Cf. Fac. 1, 27.

[11] Cf. Fac. 1, 17.

Jurnalul Părintelui Sofian Boghiu [4]

Arhimandrit[ul] Sofian Boghiu, Jurnal, Ed. Bizantină, București, 2019, 476 p.

*

O remarcă pe Sonia, care era „foarte bună gospodină”, p. 266; se roagă pentru „sărmana Bashira”, p. 268; arabii numesc Palmyra cu numele Tadmor, p. 271; Se mai păstrează la Palmyra un templu al lui Bel, p. 272.

A văzut pentru prima oară o masă bogată: 15 oi tăiate și păsări fără de număr, p. 274; „domnul Faud, cel care lucrează contabilitatea Mitropoliei, mi-a spus azi că aici, în Siria, o parte din musulmani – din gruparea kurzilor – au cultul diavolului. Dacă cineva înjură pe diavol, este omorât îndată de cei care îl aud. Se strâng cerc în jurul lor și-l lovesc până-l omoară”, p. 277.

Minunea Născătoarei de Dumnezeu cu copilul musulmanei, p. 284. A văzut stâlpul Sfântului Simeon Stâlpnicul, care acum e doar de 2 metri, p. 288. Pe 13 mai 1981 a vizitat Kawakaba, locul convertirii Sfântului Apostol Pavlos, p. 295. N-am auzit până azi despre acest loc! E vorba de „un sat de musulmani spre Tiberiada, cale de jumătate de ceas cu mașina, de la Damasc”, p. 295. Pe locul convertirii sale e o Biserică profanată de musulmani, p. 296. Și Părintele Sofian trage concluzia că „Saul a venit de la Ierusalim 350 km până aproape de Damasc”, p. 296.

Pe 1 noiembrie 1987 era la Milano, p. 303. Pe 2 noiembrie 1987 a văzut Domul din Milano, p. 303. S-a închinat la Sfintele Moaște ale Sfântului Ambrosius, p. 303. Copiii români, în vechime, se botezau cu apă rece, p. 305. În 1988 a fost în Muntele Athos, p. 307. Pe 30 aprilie 1988 s-a închinat la Sfintele Moaște ale Sfântului Grigorios Palamas. În Tesalonic, p. 309-310.

Sunt de acord cu părerea lui despre bibliotecă: „un organism viu”, p. 310. La Uranupolis, în Orașul cerului, pe 1 mai 1981, p. 311. S-au cazat și au slujit la Prodromu, p. 312. Iar pe 2 mai 1981 a vizitat Marea Lavră, p. 312. Vede peștera Sfântul Atanasios Atonitul, p. 313. Despre Sfântul Petroniu Tănase, p. 314-315. Vede Sfânta Icoană Portărița, p. 319, dar și capul Sfântului Siluan Atonitul, p. 319. Pe 21 noiembrie 1988 era la New York, p. 235. A fost în America în concediu, p. 326. L-au costat 120 de dolari o pereche de ochelari, p. 327.

Pe 15 februarie 1989 și-a făcut operația la ochi în America: „am fost anesteziat, dar tot timpul operației am simțit dureri profunde. Mi-au spus că au curățit cristalinul și au «implantat» o lentilă de plastic”, p. 333. Și s-a operat și de prostată acolo, pe 24 aprilie 1989, într-o zi de luni, p. 334. Pe 10 mai 1989 a fost operat din nou de prostată, p. 334, stând în spital până pe 20 mai, p. 335.

22 decembrie 1989, zi de vineri, începe să îi pomenească pe Eroii Revoluției Române, p. 337. Pe 25 decembrie 1989, când au fost omorâți dictatorii comuniști, Patriarhul Teoctist Arăpașu a fost silit să părăsească scaunul patriarhal, p. 337.

Pe 11 iunie 1990 s-a rugat pentru adormirea Părintelui Benedict Ghiuș. Avea 89 de ani, p. 338. Acesta a adormit a doua zi, pe 12 iunie 1990, p. 338. Zâmbetul lui Ion Iliescu, p. 339. Pe 14 iunie 1990 a fost înmormântat Părintele Benedict Ghiuș și avea un chip foarte vesel în sicriu, p. 339. În ziua când minerii au venit la București, p. 339.

Pe 29 iunie 1990 a fost întronizat la Iași ÎPS Daniel Ciobotea, p. 343. Pe 15 iulie 1990 a visat că murea, p. 345. Pe 26 septembrie 1990 a fost în Basarabia, p. 348.

„Marxismul a prins [în Rusia] pentru că li s-a promis o mare dreptate socială. Au fost mințiți, cu multă nerușinare”, p. 357. La Lavra Poceaev[1] a slujit pe 21 octombrie 1990, în zi de duminică. Și „la Sfânta Împărtășanie [s-au folosit] 4 Potire, plus Potirul mare. Împărtășesc 4 Preoți”, p. 358. Și tot aici, la Poceaev, Preacurata Stăpână și-a lăsat talpa piciorului imprimată pe piatră, din care a izvorât Aghiasmă, p. 358.

A revăzut-o pe cumnata sa Vera, care avea 86 de ani în 1990, și care „a făcut în viața ei 120 de fântâni, adânci până la 32 de metri”, p. 359. E pentru prima oară când aud că o femeie a săpat fântâni. Eu am văzut numai bărbați săpând fântâni.

Pe 25 octombrie 1990 și-a cununat fratele și cumnata, pe Simeon și Parascheva, care erau bătrâni, aveau 5 copii și mulți nepoți, dar nu erau cununați și nici nu se împărtășiseră vreodată, p. 359. Iar în Republica Moldova de atunci, din 1990, așa stăteau lucrurile: „În situația lor sunt mulți tineri și bătrâni. Necununați, și nu simt deloc nevoia să se cunune, nici să se roage”, p. 359. Fapt pentru care, tot pe 25 octombrie 1990, a cununat mai multe perechi de tineri, p. 359.

La Chișinău, „înainte de «Isaia dănțuiește», mirilor li se leagă mâinile cu un prosop”, p. 359. Cum l-a ajutat pe Laurențiu Burlacu, tânăr sărac, dar student anul III la Electronică, p. 360.

Pe 3 decembrie 1990 a spovedit la Mănăstirea Dealu, p. 360. Și în aceeași zi și-a notat că a murit Dumitru Soare, la 62 de ani, directorul editurii cărților bisericești, p. 361. Pe 5 decembrie 1990 pleacă spre Crasna „pentru călugăria tânărului asistent universitar Macedo[n] Petrescu. Eu [îi] voi fi naș”, p. 361, de Monahism. E vorba de ÎPS Teodosie Petrescu[2]. Și continuă despre Crasna și intrarea în Monahism a ÎPS Teodosie: „Obște tânără, plină de viață și foarte bine închegată, datorită Părintelui Stareț Galaction [Stângă] și a Părintelui Nicodim Dinulescu, sufletul acestui așezământ. L-am dus pe tânărul Macedon în timpul slavosloviei în Paraclisul vechi, pe deal, de unde, fiind îmbrăcat numai într-o cămașă albă, semnul nevinovăției, l-am condus sub mantie, până în Biserica mare. Încet, pe alee, acoperindu-l cu mantia. Înaintea noastră, 9 Preoți și 4 Diaconi, urmați de tot soborul Mănăstirii. În urma noastră, Profesori și studenți de la Institutul Teologic. După Slujbă, l-am sfătuit pe noul Părinte Teodosie să trăiască cu dreaptă socoteală și mai ales să se păzească de trufie, adică de fariseul cel dinlăuntru, să se păstreze necontenit în smerenia inimii”, p. 361.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lavra_Poceaiv.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodosie_Petrescu.

Predică la Duminica a 8-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

mulți dintre noi ținem pasul cu lumea noastră până când obosim, până când ni se pare prea mult totul. Și când ni se pare prea mult, începem să nu mai învățăm unele lucruri. Să nu ne mai intereseze unele lucruri din cele care se petrec în timpul nostru, în lumea noastră. Pentru că ajungem să conștientizăm nevoia de stabilitate interioară. Și stabilitatea se câștigă prin lucrurile puține, dar trainice din viața noastră. Spre exemplu, de vreo 2-3 ani mă uit din ce în ce mai puțin la televizor. Nu mai am chef de știri dure, rele, panicarde, nici de mondenități, nici de politică, nici de reclame, nici de certuri televizate, ci văd așa, fără scop, din când în când anumite lucruri. Însă asta înseamnă că nu mai sunt la curent cu știrile, cu politica, cu vedetele vremii noastre, ci, ceea ce mai ajunge până la mine, e din online.

Și am ajuns la această raportare interioară la noutățile lumii noastre din excesul de știri pe care le înmagazinam. Prea multul m-a copleșit la un moment dat și am vrut să nu mă mai obosească. Și nu mai m-a obosit, pentru că am renunțat la a mai citi metodic feedurile la care sunt abonat! Dar, în același timp, necunoașterea știrilor m-a făcut să mă simt tot mai mult paralel cu realitatea. Sau să trăiesc numai în proximitatea mea, cu lucrurile de care am nevoie și să mă canalizez pe munca mea scriitoricească.

Prețul ruperii de realitatea mediatizată a fost întoarcerea și mai mult la mine însumi. La pacea și la sănătatea mea. Nu mai știu tot ceea ce apare, tot ceea ce se întâmplă, nu mai sunt implicat interior în mersul politic-social al țării mele, nu mai sunt la curent cu diverse tendințe, ci mă ocup de o problemă anume numai când sunt interesat de ea. Și atunci mă documentez metodic despre un om, o realitate, o lege, o noutate socială.

Și pentru că știu cum să fac muncă de cercetare, dacă ceva sau cineva începe să mă pasioneze, devine un subiect de lucru. Dar asta nu înseamnă că mă mai înham la toată cunoașterea lumii mele ca până recent. Și nu mai fac asta, pentru că am văzut ce înseamnă să te îmbolnăvești de multa oboseală. De extenuare. Pentru că m-am retras tot mai mult la mine și la nevoile mele duhovnicești și trupești, atunci când am văzut că pic de oboseală, de somn, de neputință.

Oboseala m-a învățat să renunț la cunoașterea foarte diversă a vieții mele. Și oboselii nu-i plac zgomotele. De aceea, am renunțat la tot ceea ce înseamnă zgomot, pentru ca să mă umplu de pacea lui Dumnezeu și de odihnă multă.

În Evanghelia de azi însă, avem de-a face cu o mulțime de oameni, dar cu o mulțime suferindă. Căci atunci când Domnul a văzut mulțimea multă de oameni, „I s-a făcut milă de ei [ἐσπλαγχνίσθη ἐπ᾽ αὐτοῖς] și i-a vindecat pe cei bolnavi ai lor [καὶ ἐθεράπευσεν τοὺς ἀρρώστους αὐτῶν]” [Mt. 14, 14, BYZ]. Și imaginea aceasta a mulțumii celei multe e o imagine a Bisericii Sale. Iar Domnul nu suportă să ne vadă suferinzi, să ne vadă slăbănogiți de boală, pentru că El este Doctorul nostru, al tuturor. Și nu dorește să ne vadă bolnavi, pentru că boala este consecința păcatelor noastre.

Cu alte cuvinte, El vindecă bolile și neputințele noastre pentru ca să ne învețe că sănătatea sufletului și a trupului nostru e virtutea. Și că, dacă împlinim voia Lui, noi trăim sănătos. Dar dacă ne aruncăm în boli ca în apă, tocmai de aceea viața noastră e plină de chin, pentru că e plină de neascultarea de Sine, adică de păcat.

Lui Dumnezeu I se face milă de noi pentru că ne iubește desăvârșit. Și cine iubește pe cineva, acela dorește tot binele celui pe care îl iubește. Dar când urăști, nu faci altceva decât să omori binele din oameni, pentru că omori binele din tine însuți. Și binele e omorât, pentru că nu dorești binele celuilalt, ci răul.

„Mulțimile I-au urmat Lui pe jos din cetăți [οἱ ὄχλοι ἠκολούθησαν Αὐτῷ πεζῇ ἀπὸ τῶν πόλεων]” [Mt. 14, 13 BYZ]. Și-au părăsit casele și cetățile pentru El. Și au mers pe jos, nevoindu-se, ca să Îi urmeze Lui. Pentru că urmarea adevărată a lui Dumnezeu e atunci când doar El contează cu adevărat pentru tine, când doar El e în prim-planul vieții tale. Și când faci cele mai multe lucruri pentru Dumnezeu, atunci le faci și pentru tine, căci tot ceea ce faci pentru Dumnezeu te mântuie.

Dacă cineva ar fi închis undeva departe și s-ar întoarce în lumea noastră după 40 de ani, el ar găsi multe lucruri schimbate, dar pe cele de bază le-ar găsi la fel. Nu ar ști să scoată banii din tonomatul unei bănci, n-ar avea telefon de ultimă generație, n-ar ști nimic despre politica și mondenitățile zilei, n-ar ști să lucreze pe un computer, dar apa, aerul, pâinea, închinăciunea, virtutea ar fi la fel. Pentru că cele firești ale omului rămân aceleași și aceleași rămân și cele ale Bisericii.

În 2.000 de ani s-au schimbat multe politici și mode în lumea noastră, s-au reconfigurat țările și neamurile, dar viața Bisericii a rămas aceeași. Pentru că viața Bisericii e viața lui Dumnezeu. Viața Bisericii e viața cu El, e viața care te sfințește, care te mântuie, care te înveșnicește. Aceeași Biserică și aceleași Slujbe și în secolul I, dar și în secolul XXI. Pentru că aceeași slavă a lui Dumnezeu i-a mântuit pe ei, pe creștinii de atunci, și ne mântuie și pe noi, pe creștinii de azi. Și noi, pe lângă cele firești, ale vieții cotidiene, și pe lângă cele dumnezeiești, ale Bisericii, a trebuit să învățăm diverse legi, diverse mode, diverse meșteșuguri, diverse abilități pentru a fi proprii vieții sociale. Însă, dacă de cele trecătoare te poți dispensa în mod parțial, de cele ale lui Dumnezeu și de cele care țin viața ta de zi cu zi nu te poți dispensa, pentru că ele sunt fundamentale pentru noi.

Învățăm limba maternă, învățăm să mâncăm, să mergem, să ne jucăm, să întrebăm, să ne bucurăm în casă, acasă la noi. Acasă începem să Îl cunoaștem pe Dumnezeu, iar apoi ei, părinții și bunicii noștri, ne botează și ne fac creștini și ne învață cu viața cu Dumnezeu. Ceea ce învățăm la Școală și în viață ne specializează tot mai mult, dar baza vieții și a culturii noastre e în familie și în continua noastră învățare. Și învățarea e pe măsura dorinței noastre de autenticitate. Cine simte că are nevoie de noutăți continue, acela simte un lucru firesc. Dar, tot la fel de firesc e și faptul, ca atunci când simți că e prea mult multul pe care îl înveți, să te oprești și să îți vezi de sănătatea ta. Pentru că, de la un moment dat în viață, poți să faci anumite lucruri numai pe măsura sănătății tale.

Și obosirea prea multă a noastră e un păcat ce trebuie spovedit continuu. Pentru că obosirea prea multă e o subminare a sănătății noastre. Și de oboseala prea multă se leagă și neproductivitatea și lipsa de bucurie și de înțelegere a celorlalți. Căci oboseala multă, ca o greutate împovărătoare, te face să le vezi pe toate ca pe niște poveri enorme. Și când nu mai poți de oboseală e normal să nu mai vrei decât somnul, somnul profund și de multe ore, pentru că nu mai poți altceva. Pentru că știi că boala oboselii se vindecă numai prin somn, liniște, mâncare bună, aer din destul.

Mulțimile L-au căutat pe El și cuvintele Lui. Pentru că nu poți să cauți cuvintele, opera cuiva, fără să îl cauți pe el. Autorul e în cărțile lui, după cum Domnul e în toate cuvintele și faptele Sale. Și noi citim Dumnezeieștile Evanghelii pentru ca să Îl vedem pe Domnul, să vedem cum vorbea și trăia El, pentru ca să trăim și să vorbim și noi precum El. Tocmai de aceea, Dumnezeiasca Scriptură și Cărțile Sfinților Părinți sunt filmele vii și nemuritoare ale vieții noastre. Pentru că noi Îl vedem pe Domnul, pe Maica Lui și pe toți Sfinții Lui în marea și deplina lor viață. Și, văzându-i pe ei, ne umplem și noi de viața lor.

Mulțimile au venit după El uitând de ele însele. De aceea, le-a prins seara cu El și li s-a făcut foame. Și Domnul a făcut din puțin mult. A făcut din 5 pâini și doi pești [Mt. 14, 17] o masă pentru toți. Pentru că masa aceasta pentru toți prefigura Dumnezeiasca Sa Euharistie, în care El Se dă pe Sine pentru viața lumii. Căci un singur Potir hrănește întreaga Biserică! Pentru că o hrănește cu Viața lumii, cu Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Dar ca să fii hrănit, trebuie să vii la Biserică. Și pentru ca să vii la Biserică, trebuie să ai o viață comunională. O viață care înțelege nevoia tuturor de viață și de bucurie. Căci atunci când te gândești la binele tuturor, te rogi pentru mântuirea tuturor. Dar când te vezi doar pe tine, nu te rogi la nimeni, ci trăiești non-euharistic. Căci cel care nu-I mulțumește lui Dumnezeu pentru toate, nu știe să se bucure de toate. Dar cel care se bucură de toate, acela mulțumește pentru toate, pentru că toate îl bucură și îl împlinesc.

Copilul învățat cu toate jucăriile, crede că toate i se cuvin în viață. Dar când e pus să își câștige bucuriile și vede câtă trudă e în spatele fiecărui premiu, fiecărui examen, fiecărei împliniri, atunci e mulțumitor pentru toți cei care îl ajută să se împlinească în viață. Pentru că înțelege că fiecare carte citită, fiecare examen luat, fiecare om care l-a ajutat au contat în viața lui.

Domnul le-a luat pe acelea care prefigurau Darurile euharistice, „a privit spre cer [ἀναβλέψας εἰς τὸν οὐρανόν], a binecuvântat și a frânt [εὐλόγησεν καὶ κλάσας]” [Mt. 14, 19, BYZ] spre împărtășirea tuturor. Căci a înălțat Darurile spre cer, ca mulțumire adusă lui Dumnezeu, le-a binecuvântat pe ele și le-a umplut de slava Lui, după care le-a frânt și le-a dat tuturor, ca toți să mănânce. Pentru că Euharistia Bisericii e masă de obște. Iar cine are conștiința aceasta binecuvântată, vine și se spovedește Domnului, ca să se împărtășească cu El, pentru ca să fie viu, plin de viața Lui. Dar cine nu o are, acela stă în duminică și în sărbătoare acasă sau se plimbă, se distrează, pentru că n-are dorul viu de El. Și nu-L are, pentru că nu Îl iubește pe El.

În predica sa la Sfânta Mironosiță Maria Magdalini, cea întocmai cu Apostolii, Părintele Arhimandrit Serafim Baciu a subliniat iubirea imensă a Sfintei Maria pentru Domnul. Căci ea a venit la mormânt, foarte de dimineață, pentru ca să Îl ungă pe Cel iubit al ei[2]. Și când ți-e dor de Dumnezeu, vii de dimineață la Biserică, ca să prinzi începutul Slujbei, pentru că inima ta e vie pentru Dumnezeu.

În prima sa predică episcopală, Preasfințitul Părinte Paisie Teodorescu a subliniat faptul că Episcopul e hirotonit în Liturghia Cuvântului, pentru că el e dator să păstreze, să păzească și să propovăduiască mereu cuvintele lui Dumnezeu. Pentru că cuvintele lui Dumnezeu sunt hrana dumnezeiască a celor credincioși. Iar rolul Episcopului nu e acela de a-i stăpâni pe oameni, ci de a-i sluji, iar cel mai mare dintre noi, e cel care le slujește tuturor[3]. Dar nu poți să le slujești tuturor, dacă nu îi iubești pe toți. Și nu îi poți iubi pe toți oamenii, dacă Dumnezeu Însuși nu te învață iubirea Lui față de toți. Iar ca El să te învețe iubirea, trebuie ca tu să împlinești poruncile Sale. Pentru că cel care împlinește poruncile Sale, acela se umple de viața Lui cea veșnică.

Mulțimile au mâncat și s-au săturat, dar au mai rămas 12 coșuri pline [Mt. 14, 20]. Pentru că Biserica are hrană pentru întreaga lume și mai mult decât atât. Din puținul cel imens al Euharistiei, ea hrănește întreaga lume și o umple de cuvintele cele sfinte ale lui Dumnezeu. Și lumea, dacă e plină de El și de cuvintele Lui, e sătulă și e vie și e bucuroasă. Dar dacă e singură, ea e tristă și neîmplinită veșnic. Pentru că numai Dumnezeu e împlinirea noastră veșnică.

Așadar, iubiții mei, masa noastră, de acasă, nu e masă bucuroasă, dacă mai întâi nu venim la Biserică, pentru ca să ne unim dumnezeiește cu Domnul mântuirii noastre. Venim aici, stăm cu Domnul, Îl mâncăm pe El cu cuviință și cu dragoste, pe Cel care e Viața noastră, și apoi mergem să mâncăm acasă. Că mâncarea de acasă e pentru trup, dar cea de aici, Domnul Însuși, e o mâncare pentru întreaga noastră ființă. E una care ne îndumnezeiește ontologic, pentru că ne hrănește în mod fundamental. Și dacă suntem cu Domnul, atunci suntem pe deplin împliniți, pentru că El e viața noastră cea veșnică.

Mâine lăsăm sec, iar pe 1 și 2 august venim în casele dumneavoastră pentru ca să le binecuvântăm. Să ne revedem cu pace și să ne bucurăm unii cu alții! Amin!


[1] Începută la 8. 11, în zi de luni, pe 24 iulie 2023. Soare, 21 de grade, vânt de 3 km/ h.

[2] A se vedea aici: https://www.facebook.com/trinitastv/videos/960552878386004.

[3] Cf. Idem: https://www.facebook.com/trinitastv/videos/1483018302450531.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [50]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea a patra a Exaimeronului

2. Așadar, datorită acestei căi și a acestei taine, Dumnezeu a creat soarele în a patra zi[1]. Și pentru aceasta El a creat toate lucrurile din patru elemente: foc, pământ, apă și aer. Și pentru aceasta fiecare din aceste patru elemente este perceput ca [fiind alcătuit din alte] patru.

Focul este socotit ca fiind din lumină, stele, lună și soare[2]. Apa este socotită ca [formată din] tărie/ firmament, apa de deasupra tăriei, apa de pe pământ și abisul[3]. El a împărțit aerul în patru vânturi și în cele patru anotimpuri ale anului. Iar pământul l-a alcătuit având patru colțuri – și, de asemenea, patru feluri de viață: plante, fructe, animale și oameni.

3. De asemenea, El a rânduit și animalele în patru tipuri: El le numește dobitoace, animale, fiare și târâtoare/ reptile[4]. Totuși, folosește un singur cuvânt în denumirea păsărilor[5]. Căci aceste sunt un tip al făpturilor înaripate ale cerului, deși ele nu au părtășie la înțelegerea, credința sau cetățenia [cerească] a Puterilor noetice/ gânditoare.

În mod asemănător, patru semințe sunt cunoscute în creația pământului: cele ale plantelor, ale păsărilor, ale animalelor și ale oamenilor[6]. Numai lucrurile de pe pământ și din pământ au născut aceste semințe, care ne arată un tip al celor patru semințe ale învățăturii Cuvântului – adică a lui Dumnezeu[7]. Așa cum sămânța a răsărit în mod natural din pământ, la fel mesajul învățăturii a venit în mod firesc de la Hristos, de la Îngeri (al căror tip erau păsările), de la oameni (care sunt [ființe însuflețite, semănând în felul acestea cu] animale) și din Scripturi (care au venit de la oameni). În aceste patru feluri, pământul Bisericii a fost însămânțat.

4. Peștii nu își aruncă sămânța pe pământ, ci fără însămânțare depun icrele în ape. Dar despre pești vom vorbi la ziua a cincea. Rămânând însă la subiectul nostru, peștii nu au fost lipsiți de o formă alcătuită din patru părți: ei arată ca o cruce, la fel ca păsările, împreună cu care au fost aduși la existență[8]. Peștii și păsările se mișcă cu două aripi și un cap și o coadă, prin aer și prin apă.

Și dobitoacele se adaugă listei noastre [cu explicații privind semnificația multiplă] a numărului patru, pentru că sunt patrupede.

În mod asemănător, și omul a fost modelat după chipul crucii, astfel încât, făcut după chipul lui Hristos cel răstignit[9], a fost un arhetip al crucii cu patru colțuri, numită și Pomul Vieții[10], deoarece Crucea era a lui Hristos. De aceea, datorită lui Hristos, crucea a fost dezbrăcată de coaja sa, acel pom care a fost cu adevărat sădit lângă ieșirile apelor[11] – adică ale apelor celor patru Evangheliști.

5. Nu este nepotrivit pentru noi să ne gândim aici la apariția acelei a patra persoane, care a fost văzută în cuptor împreună cu cei trei tineri și care semăna cu Fiul lui Dumnezeu[12], ca tip al celei de-a patra zile și al Soarelui Hristos care a fost cunoscut în a patra zi. De fapt, acel foc avea legătură cu soarele. Deoarece era material și în stare să ardă, era ca soarele cel material. Dar pentru că a născut rouă și i-a apărat pe tineri, semăna cu Soarele cel dintru noi, Hristos. În felul acesta, cuptorul ne-a dăruit o descriere profetică a chipului Fecioarei.

6. Pe când enumeram aceste lucruri pământești cu privire la numărul patru, în legătură cu ziua a patra, dumnezeiescul Profet Iezechiil, ca și când ar fi apărut, ne-a reamintit de profeția sa extatică[13]. El ne-a arătat nouă acele creaturi cu patru forme[14]: Puterile noetice/ gânditoare cele preaînalte, pe care el le-a văzut vestind și descoperind taina lui Hristos.

Profetul a văzut în ele fețele unui om, taur/vițel, leu și vultur[15]. Ei ne învățau despre Vestitorul/ Îngerul Marelui Sfat al Tatălui[16]. Deși fără de materie, avea să îmbrace chip omenesc. Urma să fie văzut pe pământ ca un om și avea să locuiască împreună cu oamenii[17]. Totuși, avea să fie jertfit ca un vițel, pentru mântuirea lumii. Avea să adoarmă ca un leu care a căzut într-un mormânt. (Cu toate acestea, va avea ochii deschiși ai Dumnezeirii. Căci Dumnezeirea nu suferă adormire, nici nu pătimește în vreun fel). Apoi, sărind, urma să se ridice din morți. Și ca un vultur, Împăratul avea să fie înălțat întru ceruri.

Deci Pavlos, gândind dumnezeiește, a strigat că atât cele pământești cât și cele cerești au fost create ca tip/ preînchipuire a lui Hristos[18]: mai presus de toate, lucrurile din această a patra și primă zi, care sunt numite desăvârșite. Despre ele, „a zis Dumnezeu: «Să fie luminătorii în tăria cerului spre luminarea pământului»”[19].


[1] Cf. I Cor. 2, 7.

[2] Cf. Fac. 1: 3, 14-18.

[3] Cf. Fac. 1: 2, 7.

[4] Cf. Fac. 1: 21, 24-25.

[5] Cf. Fac. 1, 20-21.

[6] Cf. Fac. 1: 11-12, 29; 3, 15.

[7] Cf. In. 1, 1.

[8] Cf. Fac. 1, 20-21.

[9] Cf. Fac. 1, 27.

[10] Cf. Fac. 2, 9.

[11] Cf. Fac. 2, 10; Ps. 1, 3.

[12] Cf. Dan. 3, 92.

[13] Cf. Iez. 1, 1; 10, 1.

[14] Cf. Iez. 1, 5-6; 10, 9-15.

[15] Cf. Iez. 1, 10; 10, 14.

[16] Cf. Is. 9, 5.

[17] Cf. Bar. 3, 38; Filip. 2, 7.

A se vedea Cartea Sfântului Profet Baruh, traducere din LXX și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2022, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2022/02/24/cartea-sfantului-profet-baruh/.

Și: Epistola către Filippeni a Sfântului Apostol Pavlos, traducere din BYZ și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/13/epistola-catre-filippeni-a-sfantului-apostol-pavlos/.

[18] Cf. Col. 1, 16.

[19] Fac. 1, 14.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [49]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

Cartea a patra a Exaimeronului

4. Lumina care a fost răspândită în cele trei zile anterioare și care a fost împrăștiată în tot universul, reprezintă [simbolic] lumina Treimii necreate, care a fost mai înainte [de toate]. Aceasta[1] era pretutindeni: nu era niciun loc lipsit de prezența sa.

Apoi, în a patra zi, discul solar a fost meșteșugit. Iar lumina anterioară, care era prezentă pretutindeni, a fost subjugată lui. Această arată [simbolic] cum lumina dumnezeiască a putut fi pusă deoparte, ca într-un disc, la prima umbrire prin păcatul lui Adam, dar apoi a strălucit prin unirea cu Dumnezeu în persoana [lui Hristos].

Desigur, aceasta era firea umană, care fusese necinstită. Fiul lui Dumnezeu a scos-o din toată umanitatea Sa întunecată și a îmbrățișat-o. Dar chiar și așa, El nu era limitat și era dincolo de a putea fi circumcis [în spațiu și timp]. Tot așa cum lumina, deși a fost pusă în soare în cea de-a patra zi, era în continuare prezentă pretutindeni și se răspândea pe tot pământul, la fel și lumina Dumnezeirii, chiar și după Întrupare, nu a devenit limitată și nu s-a micșorat.

Hristos Dumnezeu privește către și luminează și dă viață tuturor lucrurilor. Chiar dacă lumina lui Dumnezeu Cuvântul a fost ascunsă în trup, totuși, din acel trup luminează lumea.

5. Cea de-a patra zi a văzut plinirea soarelui, care simbolizează întruparea lui Hristos. Această zi a arătat cu claritate că desăvârșirea tuturor lucrurilor bune se va vedea când Steaua, ca dintr-un nor strălucitor, va răsări din Fecioară: atotluminătoarea Stea de dimineață a lui Iacov[2], Steaua care a avut o stea ca vestitoare a Sa, pentru a deștepta mintea încețoșată a Magilor[3].

Tetrada umple o decadă. Căci monada împreună cu diada alcătuiește triada. Plus trei se ridică la hexadă. Adăugând tetrada se împlinește numărul zece. Astfel, numărul patru este numit productiv/ lucrător. Din părțile sale desfăcute în unități [unu, doi, trei, patru], se formează numărul zece.

III. 1. Așadar, cea de-a patra zi spune următoarele:

„De vreme ce aduc în minte numărul zece, arăt în mod clar că desăvârșirea tuturor lucrurilor bune se va arăta și va străluci în omenire când Hristos se va uni cu firea întunecată a omului, așa după cum lumina a fost unită cu discul întunecat în mine”.

Multe am încă a vă spune[4], lucruri care privesc numărul patru în creație, pentru că întreaga creație a trupurilor cerești este adusă la un loc și orânduită prin acest număr: zic de numărul patru. Prin acest model, acest număr ne învață pe noi că Sfânta Treime este necreată, dar ceea ce a venit după Treime – vestirea și calea lui Hristos cel întrupat, care este Unul din Sfânta Treime – a fost izvorul, începutul, rădăcina, temelia și împlinirea tuturor lucrurilor bune în cer și pe pământ, care au venit întru ființă prin Dumnezeu în creația cea-de-șase-zile[5]. Aceasta[6] este în armonie cu cuvintele lui Pavlos, când zice că toate lucrurile au fost create ca preînchipuire a lui Hristos și au profețit vestirea și calea întrupării Sale[7].

Și după Cuvântul din Triadă/ Treime, El a fost vestit prin cei patru evangheliști în cele patru colțuri ale pământului – după cum, a patra zi [a fost binevestitoare], zi în care cerescul Soare s-a ridicat peste pământ.


[1] Lumina din primele trei zile.

[2] Cf. Num. 24, 17.

[3] Cf. Mt. 2, 1-12, 9-11.

[4] Cf. In. 16, 12.

[5] Cf. Mt. 6, 10.

[6] Ceea ce afirm.

[7] Cf. Col. 1, 16.

Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre îndatoririle Slujitorilor (I, XI-XIX)

Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre îndatoririle Slujitorilor (I, XI-XIX), trad. din lb. latină de Lect. Dr. Elena Iuliana Buchirică, în rev. Studii Teologice, seria a III-a, anul XV, nr. 3, iulie-septembrie 2019, București, p. 147-166

Primele capitole ale tratatului le găsim în rev. Studii Teologice, seria a III-a, anul XV, nr. 2, aprilie-iunie [2019], p. 131-148, cf. n. 1, p. 147.

„Tu împarți un ban, el a primit viață”, p. 150. „Domnul…este judecător al adevărului”, p. 152. „Tu vezi bucuria păcătosului, [dar] cercetează-i conștiința! Oare nu duhnește ea mai puternic decât toate mormintele?”, p. 152.

„deși ți se pare bogat, el este sărac în sinea sa”, p. 153; „evlavia este un părtaș al fecioriei”, p. 160.

Despre Preacurata Stăpână: „se afla în cămăruța ei, era singură și, închinându-i-se Îngerul, tace și s-a tulburat la apariția lui, iar chipul ei feciorelnic este cuprins de neliniște la vederea unui bărbat necunoscut. Astfel, deși smerită, totuși nu răspunde la închinarea Îngerului datorită evlaviei și nici nu-i dă vreun răspuns decât atunci când a aflat că va zămisli pe Domnul și a făcut aceasta pentru a înțelege mărirea lucrării sale și nu doar ca să răspundă”, p. 161.

„mișcarea trupului este un fel de glas al sufletului”, p. 162. „Nu hrana spurcă, ci clevetirea nedreaptă și nerușinarea vorbelor”, p. 163.

„A-ți da seama [de] ceea ce este cu adevărat rușinos este cea mai mare dovadă de cuviință”, p. 163.

„a existat un vechi obicei atât la Roma, cât și în alte cetăți, ca tinerii să nu se spele laolaltă cu părinții sau ginerii laolaltă cu socrii, [ca] nu cumva să slăbească puterea respectului față de părinți”, p. 164.

„prezența ta [undeva] nu trebuie să fie judecată de obrăznicia altuia”, p. 166.

Ieșirea, cap. 9, cf. LXX

1. Și Domnul a zis către Moisis: „Intră către Farao și îi vei zice lui! «Acestea zice Domnul, Dumnezeul evreilor: <Trimite-l pe poporul Meu, pentru ca să Îmi slujească Mie!

2. Așadar, dacă nu voiești să-l trimiți pe poporul Meu, ci încă îl stăpânești pe el [ἀλλ᾽ ἔτι ἐγκρατεῖς αὐτοῦ],

3. iată, mâna Domnului va veni peste dobitoacele tale cele de pe câmpuri și peste cai și peste măgari și [peste] cămile și [peste] boi și [peste] oi [și va fi] moarte foarte mare [θάνατος μέγας σφόδρα]!

4. Și voi slăvi Eu în vremea aceea în mijlocul dobitoacelor egiptenilor și în mijlocul dobitoacelor fiilor lui Israil [și] nu va [vor] muri, din toate cele ale fiilor lui Israil, cel[e] grăit[e][1]>».

5. Și Dumnezeu a dat hotar [ὅρον], zicând: „În [ziua] de mâine va face Domnul cuvântul acesta pe pământ”.

6. Și a făcut Domnul cuvântul acesta a doua zi și a[u] murit toate dobitoacele egiptenilor, dar din dobitoacele fiilor lui Israil nu a murit niciuna [οὐκ ἐτελεύτησεν οὐδέν].

7. Și a văzut Farao că nu a murit niciuna din toate dobitoacele fiilor lui Israil [și] a fost îngreuiată inima lui Farao și nu a trimis poporul.

8. Și Domnul a zis către Moisis și Aaron, zicându-le: „Luați voi pline mâinile de spuză de cuptor [λάβετε ὑμεῖς πλήρεις τὰς χεῖρας αἰθάλης καμιναίας] și să presare Moisis spre cer înaintea lui Farao și înaintea slujitorilor săi!

9. Și să fie praf [κονιορτὸς] pe[ste] tot pământul Egiptosului! Și va fi [vor fi] pe oameni și pe animalele cu patru picioare răni, bășici fierbând [φλυκτίδες ἀναζέουσαι] și în cele ale oamenilor și în cele ale animalelor cu patru picioare și în tot pământul Egiptosului”.

10. Și a luat spuza cuptorului înaintea lui Farao și Moisis a presărat-o pe ea spre cer și a[u] fost răni, bășici fierbând în cele ale oamenilor și în cele ale animalelor cu patru picioare.

11. Și nu puteau vrăjitorii să stea înaintea lui Moisis din cauza rănilor, căci s-a[u] făcut răni în vrăjitori și în tot pământul Egiptosului.

12. Și Domnul a întări inima lui Farao și nu i-a ascultat pe ei, precum a rânduit Domnul [καθὰ συνέταξεν Κύριος].

13. Și Domnul a zis către Moisis: „Scoală-te de dimineață și stai înaintea lui Farao! Și vei zice către el: «Acestea zice Domnul, Dumnezeul evreilor: <Trimite-l pe poporul Meu, pentru ca să-Mi slujească Mie!

14. Căci în vremea de acum Eu voi trimite toate încercările Mele [πάντα τὰ συναντήματά Μου] întru inima ta și a slujitorilor tăi și a poporului tău, pentru ca să cunoști că nu este altul ca Mine în tot pământul.

15. Căci acum am trimis mâna [și] te voi lovi pe tine și pe poporul tău [cu] moarte și vei fi nimicit de pe pământ.

16. Și pentru aceasta ai fost păzit[2]: pentru ca să arăt în[tru] tine tăria Mea și pentru ca să se vestească numele Meu în tot pământul.

17. Așadar, tu încă îl faci pe poporul Meu, [ca] să nu-i trimită pe ei?

18. Iată, Eu trimit ploaie mâine, [în] ceasul acesta, [cu] piatră[3] foarte mare, care în acest fel nu a fost în Egiptos din ziua [în] care a fost zidit [și] până [în] ziua aceasta!

19. Așadar, acum grăbește-te să-ți aduni dobitoacele tale și câte îți este ție [îți sunt ție] pe câmp! Căci va muri [vor muri] toți oamenii și [toate] dobitoacele, câte are să fie aflat [or să fie aflate] pe câmp și nu are să intre [nu or să intre] întru casă și are să cadă pe ele piatra>».

20. Cel care se teme [se temea] de cuvântul Domnului [dintre] slujitorii lui Farao a adunat dobitoacele sale întru case,

21. dar care nu a luat aminte [cu] mintea spre cuvântul Domnului [ὃς δὲ μὴ προσέσχεν τῇ διανοίᾳ εἰς τὸ ῥῆμα Κυρίου] a lăsat dobitoacele pe câmpuri.

22. Și Domnul a zis către Moisis: „Întinde-ți mâna ta spre cer și va fi piatră pe[ste] tot pământul Egiptosului: și pe[ste] oameni și [peste] dobitoace și pe[ste] toată iarba cea de pe pământ!”.

23. Și și-a întins Moisis mâna spre cer și Domnul a dat glasuri și piatră și alerga focul pe pământ [καὶ διέτρεχεν τὸ πῦρ ἐπὶ τῆς γῆς]. Și Domnul a plouat piatră pe tot pământul Egiptosului.

24. Și era piatră și focul aprinzându-se în piatră [καὶ τὸ πῦρ φλογίζον ἐν τῇ χαλάζῃ][4] și piatra [era] multă foarte, foarte, care în acest fel nu a fost în[tru] Egiptos de când s-a făcut pe el neamul [acesta].

25. Și a lovit piatra în tot pământul Egiptosului de la om până la dobitoc și toată iarba cea din câmp a lovit-o piatra și pe toți pomii cei din câmpuri i-a zdrobit piatra.

26. Numai în pământul Ghesem, unde erau fiii lui Israil, nu a fost piatră.

27. Și a trimis Farao [și] i-a chemat pe Moisis și pe Aaron și le-a zis lor: „Am păcătuit acum! Domnul [este] Drept, iar eu și poporul meu [suntem] neevlavioși.

28. Așadar, rugați-vă pentru mine către Domnul și să înceteze să facă glasurile lui Dumnezeu și piatră și foc! Și vă voi trimite pe voi și nu mai veți adăuga a rămâne [καὶ οὐκέτι προσθήσεσθε μένειν]”.

29. Iar Moisis i-a zis lui: „Cum am să ies [din] cetate, voi întinde mâinile mele către Domnul [ἐκπετάσω τὰς χεῖράς μου πρὸς Κύριον] și glasurile vor înceta și piatră și ploaie nu va [mai] fi încă, pentru ca să cunoști că al Domnului [este] pământul

30. și tu și slujitorii tăi. [Însă] cunosc că încă nu v-ați temut de Domnul [ἐπίσταμαι ὅτι οὐδέπω πεφόβησθε τὸν Κύριον]”.

31. Și inul și orzul a[u] fost lovit[e], căci orzul [era] apropiat[5], iar inul [era] cu sămânță.

32. Dar grâul și secara nu a[u] fost lovit[e], căci era[u] târzii.

33. Și a ieșit Moisis de la Farao, afară [din] cetate, și și-a întins mâinile către Domnul. Și glasurile au încetat și piatra și ploaia nu a[u mai] picat încă pe pământ.

34. Și a văzut Farao că a[u] încetat ploaia și piatra și glasurile. [Dar] a adăugat a păcătui [προσέθετο τοῦ ἁμαρτάνειν] și s-a îngreuiat inima sa și a slujitorilor săi.

35. Și a fost întărită inima lui Farao și nu i-a trimis pe fiii lui Israil, precum i-a grăit Domnul lui Moisis.


[1] Nu vor muri animalele lui Israil, despre care s-a vorbit în versetul anterior.

[2] Până acum.

[3] Cu grindină.

[4] Focul se aprindea în ploaia cu grindină.

[5] Era gata să se coacă.

1 2 3 … 5