Predică la Duminica a 4-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

„mulți din răsărituri și [din] apusuri [ἀπὸ ἀνατολῶν καὶ δυσμῶν] vor veni și vor fi stând la masă [ἥξουσιν καὶ ἀνακλιθήσονται] cu Avraam și Isaac și Iacov în Împărăția cerurilor” [Mt. 8, 11, BYZ], pentru că vor crede în Domnul și vor trăi dumnezeiește pe pământ. Vor veni în Biserica lui Dumnezeu oameni de pretutindeni, pentru că vor intra în ea prin Botez, și, pentru că vor trăi creștinește pe pământ, de aceea vor și mânca veșnic în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că noi, aici, în Biserica lui Dumnezeu, învățăm să trăim în comuniune unii cu alții, învățăm să fim frați unii cu alții, învățăm să ne iubim unii pe alții, așa după cum ne iubește El. Căci întreaga viață a Bisericii e iubire și sfințenie, e iubire sfântă, care ne sfințește pe noi și pe cei pe care îi îmbrățișăm și cu care împreună slujim și ne rugăm.

Ecatontarhosul [ὁ ἑκατόνταρχος][Mt. 8, 8, BYZ], ofițerul roman care conducea 100 de soldați[2], avea un soldat paralizat [παραλυτικός][Mt. 8, 6, BYZ], care zăcea la pat. El era oaia cea pierdută, una din 100 [Lc. 15, 4, 6, BYZ]. Și, într-o înțelegere mistică, oaia cea pierdută este întreaga umanitate, pe care Domnul a răscumpărat-o din ghearele demonilor. De aceea, când Domnul ne vorbește despre paralizatul de azi, de cel unul din 100 de soldați, ne vorbește iarăși de întreaga umanitate, care e paralizată, care e la pat, care e neputincioasă, dacă trăiește în păcatele ei. Căci atunci când a venit Domnul, astfel ne-a găsit pe noi: paralizați, neputincioși, fără bucurie. Dar când El ne-a întins mână de vindecare, de ridicare din boala noastră, din boala păcatului, și ne-a făcut ai Săi prin Botez, de atunci putem merge, ne putem bucura, putem lucra cele dumnezeiești în viața noastră, pentru că trăim duhovnicește.

Și viața duhovnicească e viața în nestricăciune, e viața în curăție, e viața în sfințenie. Pentru că de sus, prin slava Lui, ne-am născut duhovnicește și ne-am făcut fiii Săi și tot prin slava Lui trăim dumnezeiește pe pământ. Și pentru că trăim dumnezeiește pe pământ, tocmai de aceea ne vom odihni veșnic în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că vom fi cu Cel cu care am trăit toată viața noastră.

Domnul S-a minunat [ἐθαύμασεν] [Mt. 8, 10] de credința romanului. S-a bucurat mult de ea, pentru că așa arată credința adevărată: e încredere totală în Dumnezeu. Pentru că atunci când crezi în El, Îl lași pe El să-Și facă voia Lui în tine. Și Dumnezeu Își face voia Lui în tine nu după cum vrei tu, ci după cum ți-e ție de folos. De aceea, cel care se târguie cu Dumnezeu, arată că are puțină credință în El. Pentru că el dorește ca Dumnezeu să îi facă voia lui. Să facă ceea ce voiește el. Dar cine se lasă în mâna lui Dumnezeu, cine consideră că El știe cel mai bine ceea ce îi trebuie lui, acela crede cu adevărat în Dumnezeu, pentru că așteaptă de la El toate cele bune. Și cele de la Dumnezeu ne schimbă mereu duhovnicește, ne fac alții, pentru că rostul nostru pe pământ e să ne desăvârșim și nu să batem pasul pe loc.

Și ce a declarat Domnul despre roman? Că „nici în Israil [nu] am aflat atâta credință [οὐδὲ ἐν τῷ Ἰσραὴλ τοσαύτην πίστιν εὗρον] [Mt. 8, 10, BYZ]. Cu sensul: „atât de mare credință”. Însă romanul nu avea cunoaștere teologică precum Israilul, pentru că dreapta credință a lumii, atunci, era a lui Israil. Dar el avea încredere nețărmurită în Domnul, avea credința că El poate face totul. Și când Domnul, implicit, îl mustră pe Israil, îl mustră pentru că nu se lipea cu totul de El, nu era împreună cu El.

De aceea, Domnul ne mustră și pe noi, dacă, în ciuda la câte auzim și știm despre Dumnezeu, noi nu suntem una cu El. Pentru că El ne dorește cu totul lipiți de El, cu totul ascultători și încrezători în El, pentru că El poate face toate. Însă, deși poate face toate, El lucrează în viața noastră numai pe cele care ne sunt de folos. Și noi pe acestea, pe cele de folos și mântuitoare pentru noi trebuie să le cerem de la El, pentru că aceasta e voia Lui cu noi.

Duminica trecută, El ne-a învățat să nu fim robiți de grijile vieții acesteia. Și de ce nu trebuie să fim robiți de griji? Pentru ca să Îi slujim Lui cu adevărat. Pe când azi, El ne duce mai departe cu înțelegerea slujirii Sale și ne spune că, dacă ne-am încrede cu totul în El, dezlipindu-ne de toate grijile noastre, am aștepta de la El tot lucrul cel bun al vieții noastre. Și, când l-am primi, la timpul său, am fi foarte mulțumitori pentru el, pentru că l-am primit ca dar de la Dumnezeu.

Căci atunci când le vedem pe ale noastre ca ale noastre și nu ca pe ale Lui, atunci ne închidem în mod păcătos în noi înșine. Dar când le vedem pe ale noastre ca fiind toate ale Sale, darurile Sale cele preabune în viața noastră, atunci suntem plini de mulțumire și de recunoștință în fiecare zi, pentru că ne trăim viața ca oaspeți ai lui Dumnezeu în această lume.

Mergem acum în vacanță și căutăm locuri odihnitoare, locuri care să ne bucure, să ne întremeze interior. Dacă am considera orice loc pe care îl vedem ca pe odihna lui Dumnezeu, atunci ne-am bucura de el și dacă are mai multe condiții și dacă are mai puține. Pentru că ne-am bucura de orice loc pe care îl vedem ca de darul Lui în viața noastră, pentru că aici, pe pământ, noi suntem găzduiți de către El. Și Dumnezeu e Cel dintâi care ne învață ospitalitatea și odihna, pentru că El ne cazează, dar ne și odihnește în fiecare loc al Său de pe pământ.

– De ce au fost luați Sfinții Părinți Avraam, Isaac și Iacov drept paradigme ale ospitalității în Mt. 8, 11?

– Pentru că ei au crezut în Domnul și L-au urmat pe El oriunde au fost trimiși. Și, ca oameni ai credinței, au primit și îi primesc cu tot sufletul pe cei care vin la Domnul și vor să se odihnească și acum, dar și veșnic împreună cu Dumnezeu. Pentru că odihna Sfinților e una activă, e mult nevoitoare. Pe măsura nevoinței e și odihna noastră. Căci ne odihnim prin ceea ce facem, prin ascultarea de Dumnezeu, prin împlinirea voii Sale. Și dacă suntem odihniți de Dumnezeu pe pământ, prin slava Lui, tot întru aceasta ne vom bucura și veșnic, pentru că bucuria noastră este El Însuși.

Ofițerul roman s-a arătat milos cu slujitorul său, pe care l-a văzut cum zace în casă paralizat [Mt. 8, 6, BYZ]. S-a pătruns de boala lui, de neputința lui, de situația lui dramatică. El era plecat de acasă, la armată, și era în grija ofițerului. De aceea, ochii lui erau asupra acestuia. Și când ofițerul se roagă Domnului, acesta se roagă ca din partea familiei sale, pentru că el era atunci familia lui.

Ceea ce înseamnă că patronul, șeful tău, comandantul tău nu poate fi nepăsător față de situația ta, a angajatului sau a subalternului său. El trebuie să fie în primul rând om, un om credincios, pentru că Dumnezeu laudă credința celui credincios, a celui care nu are raporturi formale, ci reale cu angajații săi. Și când ai un șef care se îngrijește de tine, care e uman cu tine, atunci și tu ești uman și recunoscător față de el, pentru că e cineva care te vede, care te aude, care se îngrijește de tine. Dar când șeful tău așteaptă mită de la tine, când te desconsideră, când caută să te scoată afară prin tertipuri murdare, el arată că nu e om, dar nici lider. Pentru că liderul real e cel care are rezonanță reală în sufletele celor pe care îi conduce.

Ofițerul îi descrie Domnului situația dramatică a slujitorului său prin cuvintele: „chinuindu-se îngrozitor [δεινῶς βασανιζόμενος]” [Mt. 8, 6, BYZ]. Căci nu numai că era paralizat, dar avea și chinuri mari. Iar Domnul încheie Evanghelia de azi cu realitatea îngrozitoare a celor nemântuiți: „Iar fiii Împărăției vor fi aruncați întru întunericul cel mai din afară [οἱ δὲ υἱοὶ τῆς Βασιλείας ἐκβληθήσονται εἰς τὸ σκότος τὸ ἐξώτερον]; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților [ἐκεῖ ἔσται ὁ κλαυθμὸς καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων]” [Mt. 8, 13, BYZ]. Pentru că chinurile de aici, de pe pământ, sunt infime, sunt neînsemnate, pe lângă chinurile cele veșnice ale Iadului. Căci acolo vor fi adevăratele și veșnicele chinuri ale omului.

– Ce ne spune sintagma „fiii Împărăției”?

– Că toți oamenii sunt chemați la Împărăția lui Dumnezeu, dar nu toți acceptă chemarea lui Dumnezeu! De aceea și Domnul, în versetul cu care am început predica de azi, ne spune că „mulți vor veni” [Mt. 8, 11, BYZ], dar mulți nu înseamnă toți oamenii. Pentru că a veni înseamnă a alege să vii. Și dacă alegi să vii la El, atunci alegi să fii ca El, adică să te îndumnezeiești în mod continuu. Și alegerea primă a Lui, noi o actualizăm în mod continuu în viața noastră. Pentru că nu Îl alegem doar o clipă, ci mereu Îl alegem pe El și voim să fim cu El pentru veșnicie.

Dar dacă nu alegi să fii cu El, Îngerii Lui te vor arunca în întunericul cel mai din afară, adică în întunericul pe care îl ai deja în tine. Pentru că slava Lui Dumnezeu e pretutindeni, dar dacă tu te închizi ei, atunci rămâi în întunericul tău, în cel care va deveni veșnic. Și Iadul nostru e veșnic, pentru că noi nu am ieșit niciodată din întunericul păcatului. Și cum Dumnezeu l-a creat pe om liber și nu un robot, El nu distruge niciodată alegerea noastră constantă, chiar dacă nu poate fi niciodată de acord cu ea. Pentru că împlinirea omului este viața cu Dumnezeu. Dar dacă eu aleg neîmplinirea mea veșnică, dacă eu aleg întunericul, Dumnezeu nu mă scoate din nebunia mea, ci mă lasă s-o trăiesc veșnic. Dar viața mea în Iad e un continuu chin, e un chin inexprimabil…

Cu alte cuvinte, bolile vieții mele sunt mici pe lângă marea boală, care se înveșnicește: viața mea păcătoasă. Trăiesc toată viața greu și m-aștept ca moartea să mă liniștească. Dar moartea nu mă liniștește, ci mă umple de veșnica mea agonie: de plângerea și scrâșnirea dinților. Pentru că nu îmi place Iadul, nu îl suport, nu îl mai vreau, dar el e ce mi-am dorit toată viața. Pentru că aici, în viața aceasta, am considerat că „totul e o glumă” și că eu fac ce îmi place și că îmi va fi bine oricum. Dar, coborând în Iad, văd că Iadul nu e o joacă, ci el e cea mai mare durere și chinuire pentru mine…

Așadar, iubiții mei, vindecarea noastră începe cu pocăința noastră și se continuă cu toată virtutea cea dumnezeiască. Pentru că fiecare în parte ne înfrumusețează interior și ne fac să fim intimii lui Dumnezeu. Dacă suntem în boală, să vedem boala ca pe o asceză curățitoare și mântuitoare, căci asta și este. Iar dacă suntem lângă cel care bolește, să vedem compătimirea lui și ajutorarea lui ca pe o împlinire în dragoste. Pentru că orice deschidere spre oameni ne împlinește, ne înfrumusețează, ne înnobilează interior.

Căci cei care nu știu ce înseamnă noblețea duhovnicească, cred că au nevoie de ranguri nobiliare pentru ca să fie nobili. Însă, cu adevărat nobil, nu te face rangul, ci te face milostenia inimii, curăția gândurilor, sfințenia vieții. Ofițerul roman a fost cu adevărat nobil față de supusul său, pentru că, prin credința lui, i-a câștigat aceluia viața. Și când dăm viață oamenilor, adică atunci când îi ducem la Dumnezeu, suntem cu adevărat nobili, suntem mari la suflet, pentru că ne îngrijim de mântuirea tuturor.

Căci cine se îngrijește numai de sine, acela se pierde pe sine. Dar cel care se îngrijește de mulți, acela se mântuie pe sine împreună cu toți, pentru că se umple de dragostea de Dumnezeu și de frați. Amin!


[1] Începută la 9. 23, zi de marți, 27 iunie 2023. Soare, 24 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. Friberg Greek Lexicon 8327, apud BW 10.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *