Predică la Duminica a 5-a după Cincizecime [2023]

Iubiții mei[1],

câți suntem pe calea mântuirii, ne curățim continuu de patimile noastre. Căci cei care „nu sunt cu desăvârșire curățiți [de patimile lor], deși trăiesc în harul lui Dumnezeu, ei sunt stăpâniți, în adâncul lor, de păcat. Ei au porniri naturale și gânduri puternice pentru Dumnezeu, dar nu sunt cu totul de partea binelui”[2]. Pentru că păcatul „acționează în ascuns în omul cel lăuntric și în minte și se luptă cu gândurile [omului]. [Iar] oamenii nu știu că fac acestea, [păcatele], împinși de o putere străină, [ci] socotesc că acestea, [aplecările lor spre păcat], sunt lucruri firești și că din socotință proprie fac acestea. Însă, cei ce au în mintea lor pacea lui Hristos și sunt luminați [continuu] de El, știu de unde vin acestea”[3]. Știu că gândurile păcătoase vin de la demoni și demonii vor să le trăim dimpreună cu ei.

Și nu vom înțelege care sunt gândurile demonilor și care sunt gândurile noastre până ce nu ne va lumina Dumnezeu iar și iar. Toată viața noastră învățăm acest lucru fundamental: de unde sunt gândurile noastre. Iar rolul Părintelui duhovnicesc în viața noastră e tocmai acesta: de a ne ajuta să le înțelegem. Pentru că ei ne ușurează foarte mult greutatea înțelegerii. Căci cine e înșelat de demoni în anumite gânduri se poate chinui ani întregi, poate rătăci la nesfârșit, până când se va smeri și va cere ajutorul lui Dumnezeu și atunci El îl va lumina asupra stării lui interioare. Dar dacă nu se îndoiește de înșelările lui, ci le socotește gânduri „bune”, va trăi toată viața în rătăcirea lui și nu va înțelege că gândurile lui sunt ale demonilor. Pentru că gândurile demonilor, considerate „ale noastre”, se înțeleg în toată răutatea lor, când ne luminează Dumnezeu asupra lor.

De aceea, cei care n-au Povățuitori dumnezeiești și nici nu cer de la Dumnezeu luminarea lor continuă, sunt agățați de demoni cu tot felul de idei care par „bune”, „evlavioase”, dar sunt extremiste, sunt rele, sunt necuvioase în esența lor. Însă nu le pot înțelege, până când Dumnezeu nu îi luminează asupra lor.

La fel stă treaba și cu cei demonizați: ei trebuie să consimtă interior să se lepede de demoni, smerindu-se și umilindu-se înaintea lui Dumnezeu, pentru ca aceia să se dezlipească de ei. Pentru că demonii s-au legat de oameni prin alegerea lor, prin consimțirea lor de a se uni interior cu demonii. Demonizarea nu este inconștientă, ci conștientă. Când ei vin la Biserică și demonii țipă din ei, demonii țipă la contactul cu slava lui Dumnezeu din Biserică, dar se simt bine în cei posedați de ei. Pentru că cei posedați nu se smeresc în inima lor înaintea Domnului. Dacă s-ar smeri în inima lor, demonii ar pleca imediat ca arși, oricâți ar fi de mulți în cel înșelat de ei. Dar pentru că nu se smeresc, ci stau trufași ca și dracii din ei, tocmai de aceea sunt un teatru de operațiuni al demonilor. Pentru că demonii fac ce vor din ei, atâta timp cât ei, cei demonizați, stau în patimi multe.

Iar demonii se apropie de oricine și ispitesc cu cruzime și cu nerușinare pe tot omul. Nimeni nu poate fi ferit de demoni, de răutatea, de perversitatea și de invidia lor. Dar dacă demonii își manifestă împotrivirea lor față de Dumnezeu în viața noastră, rolul nostru e acela de a ne apăra continuu de gândurile lor, de sentimentele lor, de imaginile lor, de hulele lor, pe care ni le aruncă în inima noastră în fiecare zi.

Dar pentru a înțelege răul și a-l distinge de bine e nevoie de un efort continuu de atenție și de înțelegere și de smerire de sine. Pentru că trebuie să cădem cu toată ființa noastră la Dumnezeu și să Îi cerem Lui ajutorul, luminarea, întărirea noastră în fiecare clipă. Și, în același timp, avem nevoie de un Povățuitor duhovnicesc, de unul care să constate mereu starea noastră interioară și să ne spună gândurile rele ce ne ispitesc sau ne-au cuprins.

„Dușmanul nu încetează a duce război cu fiecare; Satanas este neîndurător și îi urăște pe oameni. El nu pregetă să ducă război împotriva tuturor oamenilor; dar nu în aceeași măsură se năpustește asupra lor”[4]. Dar dacă uneori nu pare violent, asta nu înseamnă că nu e viclean și nu ne lucrează în continuu căderile noastre. Dimpotrivă, dându-ne impresia că ne-am ușurat, că am scăpat de el, tocmai atunci ne robește cu cine știe ce gând, pentru ca să ne facă rău. Pentru că e de ajuns să crezi un gând sau două ale lui, ca să faci păcate fără de număr. Căci rolul lui nu e acela de „a te ajuta”, ci de a te afunda pentru veșnicie în Iad.

Întrebat fiind Sfântul Macarios cel Mare, dacă omul harismat, omul Sfânt, poate cădea în păcate, el a răspuns: „Dacă este neglijent, cade; pentru că dușmanii [demoni] niciodată nu se liniștesc [în lupta lor cu noi] și niciodată nu se dau în lături de la război”[5], de la faptul de a ne îndemna la păcate. Iar atunci când e întrebat dacă păcatul vine în noi din afara noastră, Sfântul Macarios a spus: „După cum [atunci] când șarpele i-a vorbit Evei și [ea], ascultându-l, acesta, [păcatul], a intrat înlăuntrul [ei], la fel și acum păcatul, care este în afară, [în afara noastră], intră înlăuntrul omului din cauza supunerii lui [față de el, față de păcat]; [astfel] păcatului i se dă puterea și libertatea și pătrunde în inimă. Deci cugetele [cele rele] nu vin din afară, ci dinlăuntrul inimii noastre”[6].

Gândul demonic vine din afara noastră, pentru că vine de la demoni. Noi, crezându-l „bun”, ne lipim de el, de gândul rău și îi dăm putere în noi. Îl facem al nostru, îl considerăm al nostru, ne clădim viața noastră pe el. De aceea, unindu-ne gândul nostru cu gândul demonilor și făcându-l al nostru, făcându-l înșelarea noastră, noi înrădăcinăm păcatul în noi, pentru că îl considerăm „binele” nostru. Și când cugetăm păcătos, când cugetăm din mijlocul înșelării noastre, noi cugetăm rău. Și despre aceste cugete, despre aceste gânduri rele, ne spune Sfântul Macarios în finalul paragrafului citat, că răsar din inima noastră. Și ele răsar din noi, pentru că noi le-am însămânțat în sufletul nostru.

Fata frumoasă se privește în oglindă, își evaluează trupul ca foarte pozitiv, știe că e o „tentație” și vrea să fie una, iar dorința ei de a acapara prin trupul și nu prin sufletul ei este propria ei înșelare demonică. Băiatul frumos și bine dezvoltat se laudă cu mușchii lui, cu rezistibilitatea lui la efort sau la băutură, cu potența lui sexuală. Și pentru că se valorizează doar trupește și nu și sufletește, el își sădește viața pe această înșelare a lui: pe ceva tranzitoriu, pe tinerețea lui care va trece foarte repede.

Unii se încred în memoria lor, alții în relațiile lor, alții în banii lor. Când un om crede că trebuie lăudat de toți și nu acceptă contrariul, el și-a făcut din laudă idolul lui. Și pe idolul lui, pe înșelarea lui, el își clădește existența, lăudându-se cu câteva realizări din viața lui, dar nedorind să primească în el slava lui Dumnezeu, adică adevărata împlinire a omului. Toată patima care ne robește este înșelarea noastră. Și dacă considerăm că am scăpat de gândurile demonilor și suntem curați de orice păcat, ne înșelăm amarnic. Pentru că niciodată aici, pe pământ, în această viață, nu încetează lupta demonilor cu noi și nici după moarte nu ne lasă în pace, ci se luptă cu Sfinții Îngeri și cu Sfinții lui Dumnezeu pentru a ne trage pe noi în Iad. Doar atunci când Domnul ne va judeca la Judecata Sa particulară și ne va sălășlui în Împărăția Sa, numai atunci vom avea odihnă. Pentru că odihna noastră veșnică este moștenirea Împărăției Sale. Și de aceea Biserica se roagă pentru cei adormiți neîncetat, pentru ca să îi ajute în mântuirea lor.

„La aceste trepte [ale desăvârșirii], sufletul nu poate să ajungă deodată și fără ispită. El ajunge la creșterea și desăvârșirea spirituală – până la măsura desăvârșită a nepătimirii – prin multe osteneli și lupte [interioare], prin încercări și lupte [interioare], arătând zel [pentru viața cuvioasă] vreme de mulți ani”[7]. Ispitele, luptele interioare cu demonii, căderile noastre, toate au rolul de a ne lămuri interior. Pentru că nevoința noastră e pentru luminarea noastră interioară, e pentru clarificarea noastră interioară, e pentru ca să vedem bine ceea ce e în noi înșine. Adică să distingem binele de răul din noi înșine, de înșelările noastre. Și, văzând răul, să îl excludem din noi, să excludem gândurile demonilor din noi, pentru a ne sălășlui în gândurile lui Dumnezeu, adică în binele Lui din noi înșine. Căci fiecare virtute e gândul Lui și e plin de lumina Lui, pe când gândurile demonilor sunt patimile noastre și ele, patimile din noi, sunt alipirea noastră pătimașă față de trupul, de viața, de cele ale noastre.

Și Sfântul Macarios cel Mare, Părintele nostru, ne sfătuiește să nu ne lăsăm pradă indolenței, lipsei de grijă față de mântuirea noastră[8]. Căci cei care se bucură de simțirea slavei lui Dumnezeu, de odihna și de dulceața duhovnicească pe care o trăiesc[9], aceia „își pun nădejdea în acestea, [în simțirile lor duhovnicești], [și] se mândresc și devin fără de grijă. Nu au inima zdrobită, nici nu-și smeresc cugetul […][și] înaintează mai degrabă în trufie decât în smerenie. Și din cauza neglijenței, a disprețului și a trufiei lor zădarnice, pierd și harul de care s-au învrednicit. [Însă] sufletul cu adevărat iubitor de Dumnezeu și de Hristos, chiar dacă ar săvârși mii de fapte bune, se poartă în așa fel, ca și când nimic n-ar fi făcut, din cauza dorului său nepotolit după Domnul”[10].

Așadar, iubiții mei, nu de demoni trebuie să ne înspăimântăm, ci de păcatele noastre. De cele prin care Îl mâniem pe Dumnezeu tot timpul. Căci ele, păcatele noastre, sunt neiubire, sunt neascultare, sunt nerecunoștință față de Dumnezeu. Continua noastră păsuire de către El e pentru îndreptarea noastră. Prețuiți timpul, pentru că el e timpul mântuirii noastre! Căci aici, în clipa de față, ne pregătim pentru viața veșnică cu Dumnezeu. Pentru iubirea veșnică a lui Dumnezeu. Amin!

[1] Începută la 17. 38, în zi de miercuri, pe 28 iunie 2023. Burează, 18 grade, vânt de 14 km/ h.

[2] Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri. Omilii duhovnicești, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, cu introd., indici și note de Prof. Dr. N.[icolae] Chițescu, Ed. IBMBOR, București, 1992, p. 180.

[3] Idem, p. 170.

[4] Idem, p. 158.

[5] Idem, p. 157.

[6] Idem, p. 156.

[7] Idem, p. 135.

[8] Idem, p. 134.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.