Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [44]
Traduceri patristice
vol. 6
*
Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei (sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)
III. Cartea a treia a Exaimeronului
X. 1. Cititorul cel fără de minte să nu râdă de ceea ce am discutat. Ci mai degrabă să-l creadă pe cel ce a zis: Dumnezeu le-a creat „pe toate în înțelepciune”[1]. Căci atunci va fi întru totul de acord cu noi, că Dumnezeu a făcut ceva atât de minunat precum este revărsarea și retragerea apelor în Egipt, pentru a ne povățui pe noi să-L cinstim pe Dumnezeu și să credem în vechea istorie a creației [scrisă de Sfântul Moisis].
În mod asemănător, în ținuturile din apropierea Nilului, la Pentapolis, în apele care, într-o altă limbă, sunt numite „Chivot/ Templu”, pietrele plutesc pe ape. Prin felul lor, ele atârnă și nu se scufundă. Aceasta este o respingere a celor care nu cred că Dumnezeu a atârnat pământul cel greu, împotriva firii sale, pe ape. Și piatra tăiată din munte[2], piatra din capul unghiului[3], Hristos însuși, va înălța firea pământească a noastră, a oamenilor, într-un mod minunat, mai presus de ape și da, până la ceruri[4]. Asemenea, în așa numiții Munți Licieni [ai Liciei], apa se îmbină cu focul și ne învață pe noi astfel despre unitatea nedespărțită a dumnezeirii și umanității lui Hristos.
Dacă Fiul lui Dumnezeu este, prin fire, Înțelepciunea și Dăruitorul înțelepciunii și dacă El le-a creat „pe toate în înțelepciune”[5] – așa cum am spus mai devreme – atunci învățăm despre înțelepciunea Sa inefabilă prin toate lucrurile de pe pământ[6].
2. Așadar, nu mă opresc acum din uimire numai la această poveste despre ape. Nici nu cred că apele poluate, amare, metalice, care sunt nepotabile din cauză că miros ca păcura sau sunt sulfuroase sau conțin vreun alt metal care nu poate fi înțeles [după gust] – nu cred [deci] că acestea sunt în afara tainei lui Dumnezeu. Ele privesc către un anume tipar adânc.
Ele ne învață că, la început, Dumnezeu a făcut toată apa – [simbolizând] cu adevărat firea umană – [ca] o singură apă minunată[7]. [Această apă] avea o singură fire, o singură acțiune, o singură putere, aceeași și nedespărțită. Dar aerul din fiecare loc a avut un efect, iar calitatea și compoziția pământului erau diferite. [El] fie a fost sărat, fie sulfuros, sau avea alt metal neplăcut[8]. Și acesta a schimbat apa spre propria sa fire[9]. Deci, în același chip, deosebirile de sălășluire, de la loc la loc, au împărțit specia umană cea una în multe tipuri [de oameni].
Închipuie-ți împreună cu mine că apa creată de Dumnezeu este adevărata credință universală, pe care a creat-o Dumnezeu la început. Apele sălcii/ coclite sunt crezurile ereziilor necurate. Ele au fost născute de aer – adică de arhivrăjmașul din văzduh[10] – în unire cu oamenii născuți din pământ ale căror inimi amare și negre ca păcura caută spre averile lor pământești[11]. Aceștia au fost întorși și schimbați din apă bună în credință rea.
Același lucru s-a întâmplat și cu apele din mare. Căci, întru început, Dumnezeu a făcut [atât] această apă [cât] și credința dulce. Dar [apa] a fost schimbată cu vremea, de aer și de [alte] elemente, și a devenit sărată – cu îngăduința lui Dumnezeu. Iar aceasta a fost o schiță brută a mării nestatorniciei omenești care s-a întors de la virtute la răutatea sălcie. Dar această răutate a fost schimbată încă o dată de Hristos, prin marea Botezului, în ceva încă și mai bun [decât apele primordiale].
[1] Ps. 103, 24.
[2] Cf. Dan. 2, 45
[3] Ps. 117, 22, Is. 28, 16; Mt. 21, 42; Ef. 2, 20 etc.
[4] Cf. Dan. 3, 60; Ef. 2, 5-6.
[5] Ps. 103, 24.
[6] Prin toate câte a făcut Dumnezeu pe pământ și în tot universul.
[7] Extraordinar de bună.
[8] Care a făcut apa să aibă gust și miros neplăcute.
[9] Apa a căpătat proprietăți specifice metalului respectiv.
[10] Cf. Ef. 2, 2.
[11] Cf. Filip. 3, 19.